Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

IOAN NICOARĂ –

UN CĂLĂTOR PRIN VOCAŢIE

 

Īn ţara fierbinte a scorpionilor şi şerpilor cu clopoţei

Interviu de Anca GOJA

Grafica de Roca (Agero)

 

 

L-am īntīlnit pe Ioan NICOARĂ nu cu multă vreme īn urmă, la Petrova, unde aveau loc Manifestările Eminescu. Sosise acolo fără să cunoască pe nimeni, numai pentru că citise īn ziarul „Graiul Maramureşului” că īntr-un sat va fi omagiat poetul naţional. Apoi, venind cu aceeaşi maşină de la Petrova spre Baia Mare, am avut timp să-i aflu povestea. A plecat din ţară īn anul 1981, din pricină că regimul comunist nu-l lăsase să-şi īmplinească visul: acela de a călători.

 

A ales una dintre cele trei variante de a căpăta azil politic – Statele Unite (celelalte două fiind Australia şi Canada), găsindu-i-se un sponsor tocmai īn fierbintea Arizonă. De atunci, trăieşte acolo, īn Phoenix, īn mijlocul deşertului, īmpreună cu cea de-a doua soţie, Anica, īn preajma copiilor şi nepoţilor săi. Deşi nu a urmat şcoli īnalte, iar intenţia sa de a īnvăţa arta plastică īntr-un cadru instituţionalizat i-a fost curmată de acelaşi regim comunist, Ioan Nicoară a găsit două paliere pe care sufletul său se manifestă īn voie: pictura şi poezia.

 

Portofoliul său conţine o ciudată combinaţie de reprezentări ale ciobănaşilor din Carpaţi sau ale ţărăncilor torcānd, cu peisaje dominate de cactuşi şi stīnci golaşe, adesea īntīlnite īn Arizona. Īn ceea ce priveşte poezia, nu īi place doar să o scrie, ci şi să o memoreze, fiind capabil să susţină lungi recitaluri din lirica populară şi din cea cultă. Scrie şi jurnale de călătorie; după ce a părăsit Romānia, a profitat din plin de libertatea de a călători, vizitīnd nu mai puţin de 19 ţări. Actualmente pensionar, Ioan Nicoară petrece cīteva luni īn Baia Mare, oraşul natal al soţiei sale, bucuros că aici se află īn preajma munţilor pe care īi īndrăgeşte atāt.

 

 Īn ţara fierbinte a scorpionilor şi şerpilor cu clopoţei

 

Reporter: Care a fost prima impresie pe care aţi avut-o cānd aţi călcat pe pămāntul uscat al Arizonei? Era totul foarte diferit de ceea ce ştiaţi…

 

Ioan NICOARĂ: Am crezut că arde ceva. Era īn primele zile ale lui septembrie 1981. Cīnd am coborīt din avion, am ajuns īn zona aeroportului, unde e aer condiţionat, e plăcut. Dar cum am ieşit afară, am crezut că arde aerul. E cel mai fierbinte stat din SUA. Eu nu mă īmpăcam cu căldura, dar n-am avut de ales. Vara, timp de 6 luni, atmosfera e foarte fierbinte. E incredibil: cad picăturile de apă pe asfalt şi dispar imediat, ca de pe plita sobei. Dar iarna, cele 6 luni sunt plăcute, ca toamna aici.

 

R.: Aţi reuşit să vă adaptaţi, pīnă la urmă?

 

Ioan NICOARĂ: Aş zice… semiadaptat. Copiii mei s-au adaptat, pentru că acolo au trăit de tineri, de la 10-12-13 ani. Acum, că sunt īn pensie, īmi place să stau aici, īn Baia Mare, fiindcă sīnt iubitor de excursii şi am prieteni cu care fac drumeţii montane.

 

R.: Cu scorpionii v-aţi obişnuit?

 

Ioan NICOARĂ: Scorpioni sunt. E ţara lor. Phoenix-ul e īn mijloc de deşert, a fost terenul lor, al scorpionilor…

 

R.: Deci omul este, de fapt, invadatorul…

 

Ioan NICOARĂ: Exact. Scria īn „Arizona Republic”, principalul ziar din Arizona, că scorpionii şi şerpii cu clopoţei luptă pentru teritoriul lor. Căci se găsesc şi şerpi cu clopoţei prin grădinile oraşului. Sunt mai puţini īn oraş, dar īn deşert e lumea lor.

 

 

Impresionat de omenia ţăranilor maramureşeni

 

R.: Din picturile dvs., toate datate īn albumul pe care mi l-aţi arătat, mi-am dat seama că eraţi īndrăgostit de Maramureş īncă dinainte de a vă recăsători. Cīnd aţi ajuns prima oară īn această zonă?

 

Ioan NICOARĂ: Nu aveam pe nimeni īn Maramureş… Ca iubitor de excursii, am venit de la Arad, unde lucram la uzina de strunguri - ultimul meu serviciu īn Romānia -, pīnă la Baia Mare, cu trenul. De aici am luat un autobuz pīnă īn Baia Sprie. De acolo - pe jos. N-am vrut să fac cu māna niciunui şofer, am trecut Gutinul, am coborīt pe Mara şi am ajuns īn Sighet, iar apoi pe Vişeu īn sus. Astfel am ajuns şi īn Petrova două zile. Am făcut aproape trei săptămīni cu rucsacul īn spate, departe de aşezări, veneam doar seara īntr-o comună sau alta. Am făcut excursii, am făcut fotografii, iar după ele mai fac şi picturi; īn albumul acesta cred că am vreo două cu Petrova, apoi cu Strīmtura, Glod, am trecut şi prin staţiunea Ocna Şugatag... Am rămas foarte impresionat de frumuseţea locurilor şi de frumuseţea oamenilor.

 

R.: Ce v-a plăcut cel mai mult din ce aţi văzut aici?

 

Ioan NICOARĂ: Buna primire, onestitatea oamenilor. Cu o altă ocazie, am ajuns īntr-o familie din Maramureş, şi, străin fiind, am vrut să mă legitimez. Au zis: „Nu, nu-i nevoie. Domnule, dacă dumneata spui că te cheamă Nicoară şi că locuieşti īn Arizona, noi te credem pe cuvīnt, n-avem nevoie să ne arăţi nici un act!”. Am fost primit foarte bine, mi-au dat camera cea mai bună, lucruri pe care eu nu le pot uita.

 

R.: Īmi povesteaţi că īn Statele Unite nu s-ar īntīmpla niciodată aşa ceva…

 

Ioan NICOARĂ: Nu s-ar īntīmpla. Eu, unul, īn Statele Unite n-am curajul să primesc pe cineva străin īn casă, peste noapte. Acolo, n-am curajul acesta. Nici aici, īn Romānia, nu te primeşte nimeni la oraş. Dar omul simplu de la ţară e cu inima mai deschisă, e mai optimist, nu se gīndeşte la rău, vrea doar să facă un bine.

 

 

A renunţat la şcoală din motive financiare

 

R.: Cum s-a produs apropierea dvs. de arta plastică, de poezie?

 

Ioan NICOARĂ: După şapte clase din comuna mea natală - Sohodol (judeţul Alba), m-am dus la Cluj şi am fost acceptat, īn urma unui examen, la Şcoala medie de arte plastice, specializarea Pictură. Am urmat doi ani la Cluj, după care a trebuit să abandonez din cauza motivelor financiare. Īn '54, s-au „tăiat” bursele tuturor elevilor de la ţară ai căror părinţi aveau pămīnt, considerīndu-se că, vezi Doamne, aceştia pot să-şi īntreţină copiii. Şi atunci am renunţat, pentru că era foarte greu pe timpul acela. Tata avea două hectare de pămīnt, dar nu prea productiv, fiindcă era o zonă deluroasă. Apoi am mai urmat, un an, o şcoală profesională la Ocna Mureş, la specializarea zugrav-vopsitor. Şi am īnceput să lucrez ca vopsitor. Dar culoarea mi-a rămas īn sīnge şi īn timpul liber īntotdeauna am īncercat să pictez.

 

Poezia mi-a plăcut foarte mult şi am memorat zeci de poeme. Eu aveam jurnale, consemnări, mai mult sau mai puţin aduse la zi. Acolo am mai trecut şi cīte o poezie. Un văr de-al meu care e poet, Nicolae Nicoară (acum e īn zona Aradului, la Şagu), mi-a sugerat să le strīng şi să le public. Eu nu mă gīndisem la asta. Mi-am revăzut, atunci, jurnalele scrise de-a lungul anilor, am selectat poeziile răspīndite prin ele şi, sub īngrijirea vărului meu, mi-a apărut volumul acela mic de poezii. Am scris şi o carte de proz㠖 „Zăpezile copilăriei”, tipărită la Editura Lumina la Oradea; acolo sīnt mai multe povestiri, care redau īntīmplări din satul meu, cu părinţii mei, vecinii, felul de viaţă al sătenilor.

 

R.: Spuneaţi că aveţi şi jurnale de călătorie…

 

I Ioan NICOARĂ: Am sute de pagini de jurnale de călătorie. Destinul mi-a dăruit multe călătorii, mai multe decīt puteam visa. Am ajuns īn 19 ţări. Iar săptămīna viitoare cred că voi marca a 20-a ţară: vreau să merg pīnă īn Ucraina, aici, dincolo de Tisa, pentru o zi, cu nevastă-mea, fiindcă n-am fost niciodată. De obicei, cīnd călătoresc, īmi notez. Am sute de pagini şi am multe fotografii din fiecare călătorie, dar n-am reuşit să mi le pun la punct.

 

R.: Au şi o valoare literară? Vă gīndiţi să le publicaţi?

 

Ioan NICOARĂ: Da, mă gīndesc, ar fi foarte interesant. Unele dintre ele au şi fost publicate. Ziarul „Crişana” de la Oradea mi-a publicat īn serial jurnale de călătorii din Spania, Portugalia şi America Latină. Mi-au mai publicat şi alte ziare fragmente din jurnale de călătorii. Aş vrea să le public īn volum, dar necesită bani, şi asta e o problemă. Eu am o pensie modestă.

 

 

„M-am săturat de oraşe”

 

R.: Am văzut că majoritatea picturilor dvs. sīnt realizate īn perioada de după emigrarea īn Statele Unite. Multe dintre ele au ca subiect peisaje şi oameni din Romānia. Este pictura o alinare pentru dvs.?

 

Ioan NICOARĂ: Exact. E plăcerea mea. Parcă asta īmi dă sănătate. Nu mă mai gīndesc nici la boală, nici la nimic, iar cīnd văd o pictură realizată sīnt satisfăcut sufleteşte. Am avut o expoziţie īn Statele Unite, la biblioteca Şcolii Catolice „Saints Simon & Jude Cathedral”, unde lucram ca om de īntreţinere. Am expus acolo, cred, vreo 30 de pīnze; pe vremea aceea nu aveam atīt de multe. Īn Romānia am avut expoziţii la Deva şi īn comuna mea natală, iar luna viitoare sunt solicitat la Brad (judeţul Hunedoara) şi la Cīmpeni (judeţul Alba). Căci noi avem o căsuţă īn zona Hunedoarei.

 

R.: Aţi venit de multe luni īn Romānia. Nu vă gīndiţi să rămīneţi aici?

 

Ioan NICOARĂ: Am adus cu mine doi nepoţi din Phoenix, care au petrecut aici vacanţa de vară; ulterior, au sosit nevastă-mea şi fiică-mea, mama copiilor. Fiind īn pensie, mie īmi place. M-am săturat de oraşe. Nu doar de oraşele americane, ci de oraş, īn general. Eu mă simt mai bine la iarbă verde, pentru că am fost născut la ţară. Dar asta e situaţia. De luna viitoare plecăm din Baia Mare, căci avem o căsuţă īn mijloc de natură, pe o vale uitată de Dumnezeu, aproape de Deva, la distanţă de o jumătate de oră de mers cu maşina. Vreau să mă ocup puţin de grădinărit şi am prieteni cu care fac excursii. Cīnd e vreme rea, stau īn casă şi pictez, tot nu mă plictisesc. Dar nu voi rămīne īn Romānia, pentru că toţi ai mei sīnt acum īn Statele Unite.

 

********************************************************************************************

 

CĂSUŢA NOASTRĂ

 

Să te prăvăli aştepţi acum

Căsuţă albă de demult

Pereţii ţi-s deschişi la drum

Şi coperişul nu-i mai scut.

 

Se cerne apa prin şindrilă

Şi talpa de tīrnaţ s-a dus

Şi-mi vine să te plīng de milă

Şi tu nimic nu ai de spus?

 

Stai singură, tăcută-n ploaie

Şi te topeşti pe zi ce trece

Pe frunte-acum īţi curg şiroaie

E ploaia toamnei, ploaie rece.

 

Ţi-aştepţi sfīrşitul īn tăcere

Locaş al mărturiei mute

De bucurie şi durere

Şi-al amintirilor pierdute.

 

 

ĪN CIMITIR

 

Tăcut şi trist stă cimitirul

Pe deal, sub cerul toamnei reci

Aici la locul cel de veci

Se lasă seara, că-i tīrziu

Şi-s īntre morţi eu singur viu

E-atīta lume adunată

Şi-i pustiu.

 

Līng-olaltă sub movilă

Zac doi soţi, ciudat mai este

Sunt finite contraziceri

Sunt fiinţe manifeste

Ea cu cruce el cu stea

Ironia celor zile

Demult s-a sfīrşit şi ea

Līng-olaltă stea şi cruce

Dup-atīta frămīntare

Somnu-i dulce.

 

**********************************

 

A consemnat,

Anca GOJA

Petrova-Baia Mare

Ianuarie 2009

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (Romānia)