HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Interviu cu Ioana PARVULESCU

Angela Baciu

 

D-nă Pârvulescu (foto), pentru cei ce nu vă cunosc încă – sunteti eseistă, publicistă şi romancieră, unde vă regăsiţi cel mai mult?

 

Sunt scriitoare, iar asta acoperă totul. Pentru mine nu formula de carte pe care o aleg are importanţă, ci un anumit mod de a mă raporta la cuvânt, de a-i recunoaşte o valoare aurorală: „La început a fost Cuvântul”. Un mod de a crede în puterea bună, constructivă, ori dimpotrivă, distrugătoare, a cuvintelor. Asta stă la temelia scrisului profesionist, cred eu. Încrederea în cuvânt şi teama de el. Diletanţii se recunosc prin felul necugetat şi nepăsător în care folosesc vorbele. Dar în ce priveşte plăcerea scrisului, cea mai puternică a fost la scrierea romanului Viaţa începe vineri. Cele trei luni în care l-am scris au fost ca o vacanţă petrecută în Bucureşti, în anul 1897.

 

La Editura „Humanitas”, aţi fost iniţiatoarea şi coordonatoarea colecţiei „Cartea de pe noptieră”,  apoi aţi realizat antologiile din „Cartea-borcan”, antologia de poezie Paradoxurile iubirii. Cu siguranţă publicul cititor s-a apropiat şi mai mult de editură prin aceste proiecte, vă cunoasteti publicul? Ce proiecte mai pregatiţi?

 

Cunosc publicul Editurii Humanitas de pe vremea când făceam parte din el ca simplă anonimă  (era foarte plăcut!). Ştiu ce am aşteptat eu întotdeauna de la Humanitas: cărţi temeinice, adică aşezate la temelia unei culturi, cărţi peste medie, care să nu plictisească şi, nu în ultimul rând, să fie o editură care „să nu încremenească în proiect”. În privinţa colecţiei „Cartea de pe noptieră”, ea este continuată cu multă dăruire de doamna Mona Antohi. Cartea-borcan a fost ideea unui arhitect, dl. Răzvan Luscov, iar rolul meu a fost să umplu cât mai bine borcanele acestea. Le-am umplut cu poezie! A fost un proiect artizanal, totul s-a realizat manual. Iar antologia Paradoxurile iubirii s-a născut dintr-o viaţă în care am citit poezie, dintr-o viaţă în care poezia a fost mereu prezentă în viaţa mea, ca o „eminenţă cenuşie”, ca un sfetnic de taină. Nu ştiu încă ce proiecte vor mai fi, dacă vor mai fi, dar ştiu că sunt câţiva oameni de calitate în această editură cu care merită să fac echipă. Deşi sunt, în genere, individualistă, îmi plac mult echipele de prieteni.

 

Cum e sa fii femeie scriitor, intre atatia barbati scriitori? Ce prietenii literare v-au legat dea lungul timpului? Mume, intamplari, corespondente?

 

Niciodată n-am împărţit lumea scriitoricească în femei şi bărbaţi, ci, mai degrabă, în scriitori cu chemare sau fără chemare. De alfel acuma numărul femeielor care scriu este cel puţin egal, dacă nu mai mare decât al bărbaţilor. Şi nici nu mai există subiecte-tabu sau cuvinte-tabu pentru femei, ele fac concurenţă bărbaţilor, fără probleme. Nu le duc grija, în această privinţă. Le duc grija în alte privinţe: văd, de pildă, fete care-i lasă pe băieţii de lângă ele să vorbească ca brutele şi ca analfabeţii şi îi privesc cu mare admiraţie. După cum vedeţi, le duc grija în privinţa valorii pe care o acordă cuvintelor. Am prieteni scriitori, într-adevăr, dar nu mi-am privit niciodată prieteniile din această perspectivă, presupun că asta se face doar la ora bilanţului. O să numesc numai cea mai veche şi cea mai nouă prietenie literară. Îl cunosc pe Mircea Cărtărescu de vreo 30 de ani, dar prietenia noastră a crescut în timp, a ajuns aproape ca o rudenie. Din ce creşte o prietenie? Câte sute de întâmplări mari şi mici leagă doi oameni? Ar fi imposibil să le detaliez aici, mi-ar trebui un roman. E sigur însă că ne leagă şi dragostea de literatură (iar pe mine dragostea de cărţile lui Mircea) şi anumite valori de viaţă pe care le împărtăşim. Şi ne leagă, cu siguranţă, şi lipsa unor lucruri: lipsa invidiei, de pildă. Iar cea mai recentă prietenie este cu Vlad Zografi, un om de aur şi un dramaturg eminent, în sensul etimologic al cuvântului, cel explicat de Maiorescu. Vlad m-a făcut să-mi placă din nou teatrul.

 

Ce modele literare ati avut in viata? Profesori? Colaboratori care v-au schimbat destinul?

 

Am să-mi permit, fiindcă am avut chiar în 2010 un articol în România literară pe această temă, să preiau un fragment din el, care să pună alt accent pe întrebarea dumneavoastră: „În fabricarea, de-a lungul anilor, a unui model valabil, un rol esenţial îl au antimodelele. Posibil să greşesc, dar în lumea noastră mi se par mai uşor de depistat, mai vizibile. La fel cum modelele nu sunt depline, adică de preluat pe de-a-ntregul, nici antimodelele nu sunt totale sau date o dată pentru totdeauna, iar între cele două, model şi antimodel, trecerea e oricând posibilă. Până la urmă orice om e, de la început şi până la sfârşit, în competiţie numai cu sine însuşi, iar acest lucru mi-l imaginez cât se poate de concret.

Un şir de alergători prin viaţă – omul ipostaziat la diferitele lui vârste conştiente, în diverse etape ale vieţii – care duc, şerpuit, spre linia de sosire (pe care scrie exitus). Uneori alergătorii sunt egali cu ei înşişi, iar adolescentul, tânărul, maturul, bătrânul, omul în profesie, omul în familie, prietenul aleargă la fel de fair play, la fel de elegant şi la fel de bine, şi sosesc în acelaşi timp la ţintă. De cele mai multe ori însă, lucrurile stau cu totul altfel: unii joacă urât pe anumite porţiuni ale traseului, îşi pun piedică lor înşişi, rămân în urma altor ipostaze ale lor. Pe mine nu mă sperie oamenii care, oricâte defecte enorme ar avea, sunt gata să şi le descopere, să scape de ele, să evolueze. Mă sperie, în schimb, cei care perseverează în greşeală, ceea ce e un spectacol penibil. Bună vorbă a spus Baltasar Gracián: mai rău decât o proastă cauză e apărarea ei şi mai rău decât răul e s-o prelungeşti, în loc s-o faci nevăzută. În concursul de alergare prin viaţă, aceste fiinţe rămân mult în urma propriei persoane, trişând jalnic ca să câştige în jocul cu ei, dar nereuşind altceva decât să se facă de râs. De când am descoperit această posibilitate, încerc mereu să nu ajung ultima, dintre propriile mele fiinţe, să nu fiu mult în urma mea, când voi ajunge la linia de sosire, ca să nu spun la finish.

Până la urmă din ce trăsături e construit antimodelul meu? Una dintre ele este miza pe rău. Răutatea nu-mi place. Maliţia, da: dovadă de inteligenţă fiind, de luciditate zâmbitoare, e binevenită. O altă trăsătură a antimodelului e acreala. Între răutate şi acreală, răutatea e răul cel mai mic, e, până la urmă, preferabilă. Probabil că lucrul care mi s-a părut întotdeauna cel mai urât e nedreptatea, cea făcută conştient, unui om viu sau unuia dintre cei asupra cărora zarurile timpului ne-au dat putere, pentru că ei sunt morţi, iar noi nu.”

 

Sunteti redactor la săptămânalul România literară”, cu rubrici permanente din 1993: Cronica literară, Premiile literare, Alfabetul doamnelor (istoria personajului literar feminin în literatura română), Alfabetul domnilor (istoria personajului literar masculin), Revista revistelor interbelice, Cronica optimistei/pesimistei (tablete literare) şi articole, interviuri, traduceri în afara acestor rubrici. Revistele literare mai sunt citite astazi?

 

Presupun că da. La anumite articole, nu la toate, am ecouri de la oameni pe care nu-i cunosc şi care mă fac să cred că nu scriu în zadar. Dar e sigur că cititorii tradiţionali, adică aceia care cumpără revista şi cărora le place să audă foşnetul paginilor s-au împuţinat.  Acum mulţi citesc pe internet, varianta electronică, iar cei mai mulţi doar răsfoiesc, se uită la titluri sau citesc în diagonală. Calitatea cititului este cea care s-a modificat şi s-a împuţinat vizibil, în ziua de azi.

 

Targurile de carte, festivaluri, concursuri de poezie, toate aceste manifestari mai ajuta astazi un tanar debutant?

De ce neapărat un tânăr debutant ? De ce să punem mereu bariere între scriitori, de tip femeie-bărbat, tânăr-bătrân etc. ? Scriitorii sunt cu toţii în aceeaşi oală şi dacă de ajutor e vorba, toţi trebuie ajutaţi. Din tot ce aţi menţionat, cred că la noi funcţionează cel mai bine Târgurile de carte, mai ales Bookfestul şi Târgul Gaudeamus. Aici e o adevărată rampă de lansare pentru un scriitor.

 

Ce aveti pe masa de lucru?

 

Am o mulţime de gânduri, deocamdată. Aş vrea să-mi republic Alfabetul doamnelor, dar nu ca la prima ediţie, ci împreună cu Alfabetul domnilor, care a apărut în revistă. Numai că trebuie să lucrez un pic la punerea lor în paralel. Apoi îmi doresc foarte mult să scriu o carte despre Ion Barbu şi una despre Arghezi, mai ales că îi predau în fiecare an şi-mi dau seama cât e de necesară. Mai ales la Barbu, de care studenţii se tem ca de un monstru.  Apoi, nu în ultimul rând, mă atrage nespus ideea de a mai scrie un roman. Am în gând un personaj, deocamdată, nu şi acţiunea.

 

Un gand pentru cititori... si pentru mine ...

 

Ştiţi cum se scria pe diplomele de odinioară ? « Celor de faţă şi viitori, sănătate ! » Iar pentru Dumneavoastră, acelaşi lucru : Celei de acum şi celei viitoare, sănătate. Şi, adaug, Poezie ! »

 

Interviu realizat de Angela BACIU

poet, publicist, membru U.S.R

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com