Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Ion Abrudan, actor la Teatrul OradeaINTERVIU CU ION ABRUDAN

ACTOR LA TEATRUL DIN ORADEA

Dimitrie BĂLAN

 

 

„Actoria, din păcate,  n-a fost

 Niciodată  prea  bănoasă …”

         

Actorul Ion  Abrudan s-a născut în Oradea, la 29 martie 1938, în cadrul unei familii de proprietari ai unor clădiri cu unităţi comerciale, cu  pământuri arabile şi livezi prin împrejurimile oraşului natal. Şcolile şi le-a făcut tot aici. A urmat o şcoală medie tehnică comercială. Apoi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Capitală, absolvit în 1963. A jucat în  aproximativ 200 de roluri, dintre cele mai variate, de la june-prim, la compoziţie, de la dramă şi tragedie, la comedie. A lucrat cu mari regizori, dintre care  îi amintim pe Radu Penciulescu, Corneliu Zdrehuş,  Alexandru Darie, Valeriu Grama, Ion Deloreanu, Sanda Manu, Szombati Gille Otto, Alexandru Dabija, Ion Măniuţiu şi alţii. La 68 de ani, Ion Abrudan continuă să joace implicându-se în viaţa teatrală şi culturală a Orăzii şi Bihorului cu toată dăruirea, energia şi talentul de care a dat dovadă din plin de peste patru decenii. Este căsătorit cu Elena Abrudan (n. Rus) – o apreciată cântăreaţă de muzică populară. Fiica sa, Crina, face oficii excelente ca reporter şi prezentatoare la TV Antena 1.

 

- Ce amintiri mai păstrezi din anii de şcoală?

 

-  Am absolvit „elementara” în 1951. În anii 50 erau probleme pentru cei care erau fii de „foşti”. Eu am vrut să mă înscriu la Liceul „Emanoil Gojdu”. Dosarul mi s-a refuzat fiind fiu de „foşti” exploatatori… De fapt, părinţii  erau „apropitari”, adică deţineau două case, una cu local de cârciumă, iar cealaltă cu o prăvălie; aveau şi arenă de popice, precum şi pământ arabil, livadă şi vie. Fireşte, casele au fost demolate pe vremea Demolatorului… M-am înscris la Şcoala Medie Tehnică de Comerţ.

 

- Şi după revoluţie nu ai revenit la comerţ pentru că e bănos, actoria nu cred că îţi aduce prea mulţi bani?                     

 

- Actoria n-a fost niciodată prea  bănoasă. Dar aş avea un dram de  experienţă în comerţ, că am lucrat după absolvire în branşă. Pe post de  contabil la O.C.L. Alimentara din Oradea. În 1956 mi-am depus actele pentru drept, la Cluj. Bineînţeles dosarul mi-a fost refuzat… În 1957, o singură facultate nu ţinea într-o prea mare măsură cont de starea socială a părinţilor: IATC „I. L. Caragiale” din Bucureşti. Am avut două tentative de admitere. Am reuşit la a doua… Dacă reuşeam la prima, aş fi fost coleg de clasă cu Stela Popescu şi cu alţi mari artişti.

 

- Frumoasă mai era pe vremea aceea!

- Superbă femeie şi nu era singura. Adela Mărculescu era şi ea superbă. Conta talentul, conta şi frumuseţea.

 

- Te-ai pregătit cu cineva pentru admitere?

 

- Numai pentru a doua… M-au ascultat Dorel Urlăţeanu, Eugen Ţugulea şi Jean Săndulescu. În 1957 absolvise IATC, secţia regie de teatru, Dan Alexandrescu. El a aflat că în Oradea sunt câţiva tineri dornici să urmeze Institutul. Eram vreo 15. A selectat doar 7, printre ei mă aflam şi eu. Până la examen mai erau 3 săptămâni şi tragedia pentru mine a fost că mi-a schimbat „repertoriul” 100%. Mi-a dat alte poezii, alte fabule, alt monolog, alte exerciţii de mimică. M-am prezentat la facultate ca într-o „groapă cu lei”. Eram 2450 de candidaţi.

 

- Pe câte locuri?

 

- Nu s-a fixat o limită. Oricum se luau peste numărul locurilor reale, pentru că anul I şi II erau eliminatorii. Puteai să ai 10 pe flanc la toate cursurile, dacă la actorie luai 4, automat erai repetent, ba chiar exmatriculat. Eu am intrat între cei 15 admişi, la clasa doamnei Dina Cocea şi au mai fost primiţi încă 9 audienţi. Audienţii erau cei care asistau la toate cursurile şi în cazul în care cădea unul şi se ivea un loc, un audient, cel mai bun, intra automat. Cert este că la sfârşitul anului II, din cei 26 am mai rămas doar 10 (două fete şi opt băieţi).

 

- Cine ţi-au fost colegi la  clasa de actorie?

 

- Dintre cei 10 dau două nume: Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. Iar Gheorghe Dinică, bucureştean, neavând unde dormi, a stat cum a putut la căminul studenţesc, fiindu-mi chiar coleg de cameră. Cele două fete erau Angela Berezniţchi şi Julieta Strâmbeanu. Erau patru clase paralele, profesori fiind Dina Cocea (unde eram eu), apoi mai avea clase  marele regizor Ion Cojar, maestrul Ion Flinteşteanu, apoi maestrul Moni Ghelerter şi clasa domnului George Dem Loghin, care era şi regizor la Teatrul Tineretului şi decanul Facultăţii de Teatru, rector fiind atunci marele artist Costache Antoniu. Chiar am pe diplomă semnătura domniei sale, alături de a doamnei Dina Cocea.

 

- Când ai văzut pentru prima oară un spectacol?

 

- Eram elev prin clasa a III sau a IV la Şcoala Normală Unită, când  învăţătorul meu, dl. Pop  s-a gândit să pună în scenă „Albă ca zăpada şi cei şapte pitici”. Şcoala avea o sală frumoasă de spectacol. Eu eram unul dintre pitici... Nu mai găsesc poza din acea vreme. Din păcate ne-au dispărut multe lucruri din casă şi mai ales cărţi din bibliotecă, atunci când am fost demolaţi… Regret foarte mul pierderea afişelor şi caietelor-program de sală, unde erau pozele colegilor mei, multe cu autografe… Deci nu am văzut primul spectacol, ci l-am jucat.

 

- Totuşi, care a fost primul spectacol văzut?

 

- Am fost, printre altele, la primul spectacol al teatrului orădean, nou înfiinţat ca instituţie de sine stătătoare, cu O SCRISOARE PIERDUTĂ… Eu am stat la balcon, rândul I.  La ora aceea nu bănuiam, nici nu speram, ei speram, dar nu credeam că voi deveni vreodată coleg cu cei de pe scenă. Am mai văzut  „Liceenii”, de Treniov, pus în scenă de Radu Penciulescu, cu fascinanta actriţă Ala Tăutu. Era o piesă sovietică, era perioada în care nu era voie să ai repertoriu fără piesă sovietică,  oarecum aducea a…  „Nota zero la purtare”. 

 

- Cum ai ajuns la concluzia că trebuie să devii actor?

 

- Am prins microbul teatrului pe când  făceam un bilanţ contabil şi nu-mi ieşeau câţiva bani la socoteală. La un bilanţ trebuie să puşte „la bănuţ” orizontala cu verticala. Nu mi-a ieşit. Eram un pachet de nervi. A apărut secretara UTM care mi-a spus că e o sarcină ca tineretul din OCL Alimentara să facă o trupă de teatru. Exista o trupă în limba maghiară, trebuia o trupă în limba română. Am încercat să mă eschivez. Mi-a spus că…sarcina nu se poate refuza. M-au dus în sala festivă. Acolo apăruse un tinerel cu o bască pe cap şi o voce profundă. Era actorul Eugen Ţugulea. Îl văzusem în spectacol. A venit cu o piesă. Ne-a încercat, şi mie mi-a revenit rolul unui boxer. Trebuia să intru cu nişte mănuşi de box, părinţii nu mă lăsau să fac box, cam asta era piesa. Şi secretarul de partid a venit, a lămurit părinţii că sportul, chiar dacă e vorba de box, te căleşte… Am citit o dată, de două ori piesa, după care am zis ajunge, destul! Să vină unul care are figură de boxer! Nu era altul. Am rămas să joc rolul. Am făcut repetiţii, a ieşit un spectacol destul de bun pentru trupa de amatori. Nu ştiu cât de bun oi fi fost, cert este că cei care erau în trupa maghiară a OCL Alimentara montaseră o operetă care se chema „Turtă dulce”. Întrucât ştiam ungureşte m-au luat să joc un rolişor. Apoi am mai intrat într-un spectacol regizat de Eugen. Aşa s-a instalat în mine microbul acesta al scenei!

 

- Eşti singurul actor de la teatrul orădean născut în Oradea, şcolit în Oradea şi după facultate revenit la Oradea. Ce te leagă aşa de mult de acest oraş?

 

- Într-adevăr din toată istoria semicentenară a teatrului orădean, activitatea mea ocupă 45 de ani. În 1961, la absolvirea facultăţii, am ales să revin acasă. Repartiţia mea iniţială era una de invidiat, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, unde era cel mai bun teatru al momentului. Totuşi, am venit acasă şi nu regret. Dar pentru că era o criză foarte mare de actori tineri s-a întâmplat ceva deosebit. La deschiderea anului universitar de la Sala Casandra, în capul mesei prezidiului era doamna Lucia Sturza Bulandra. La sfârşitul festivităţii s-a spus doar atât: anul V rămâne pe loc pentru o scurtă comunicare. La urechea mea ajunseseră nişte zvonuri cum că unii din colegii mei şi-au rezolvat să se înscrie la concurs la Teatrul Regional Bucureşti. Atunci a plecat de la Oradea la Teatrul Regional, marele actor  Ion Marinescu. Eu sunt într-adevăr singurul actor născut în Oradea, trăit, crescut aici. Din cei 68 de ani pe care îi am, 45 i-am petrecut pe scena orădeană. Încă nu sunt pensionar, încă mai lucrez, încă joc, încă îmi place să joc. Mulţumesc lui Dumnezeu că mă ţine memoria să reţin kilometrii de text şi să-l învăţ doar în câteva zile.

 

- Care este mecanismul reţinerii textelor?

 

- Nu tocitul. Este un mecanism! Eu reţin textul  foarte repede când trec la mişcare. Ştiu că în momentul când fac un pas către stânga, dreapta, în faţă, un gest, ceva, sau mă întorc spre un partener ştiu ce replică am să-i spun. Am jucat de curând în spectacolul „Oamenii cavernelor”. Am jucat doar două spectacole după care am făcut o pauză de trei săptămâni. La reluare, nici unul dintre actori n-a putut spune textul stând la masă decât dacă s-a ridicat în picioare şi a început să marcheze mişcarea. Şi aşa ne revenea textul. La „Oamenii cavernelor” pentru că trebuia să-l punem într-un timp foarte scurt, a trebuit şi să „tocesc”. Veneam de pildă pe malul Crişului, de acasă spre teatru şi-mi spuneam textul în minte. În spatele meu era colegul meu Doru Fârte, care venea şi el la repetiţii împreună cu băiatul lui. Juca şi el în spectacol, iar băiatul făcea figuraţie. Şi la un moment dat nu s-a mai putut abţine şi râdea. Şi mă întorc: de ce râdeţi? Zice el: îi arătam fiului meu ce înseamnă să fii actor. Zic: de ce? Zice: tu nu-ţi dădeai seama, dar tu gesticulai, tu vorbeai, dar nu-ţi dădeai seama de lucrul ăsta. 

 

- Ai trecut prin momente foarte grele?

 

- Am avut destule. A fost un moment extraordinar de greu când mama m-a sunat disperată (eram la repetiţii), să vin repede acasă pentru că o comisie face ceva măsurători la casele noastre, că vor să le demoleze. Asta s-a întâmplat la ora prânzului. A doua zi dimineaţă aveam biletul de avion să plec pe litoral cu soţia şi cu fiica mea Crina. Pe vremea aia ne permiteam să mergem cu avionul pe litoral, să plecăm dimineaţa, să venim seara acasă tot cu avionul. Ajuns acasă, am observat că mama e foarte agitată şi nu putea suporta gândul că cele două case, deci munca ei şi a tatălui meu se vor duce pe „apa sâmbetei”. Mama a avut nefericita inspiraţie să-l întrebe pe un tovarăş din comisie: „Bine, dar acum dacă ne demolaţi, ce ne daţi în schimb?”. Şi a primit următorul răspuns: „Sunteţi doi bătrâni, o garsonieră nu vă ajunge? Ce pretenţii mai aveţi?” Asta s-a întâmplat la prânz. Seara, mama a murit! De unde a pornit această demolare? Noi locuiam  în Calea Aradului. Când venea familia prezidenţială, tovarăşul şi tovarăşa erau într-o maşină decapotabilă şi erau obişnuiţi să salute lumea din balcoane, cu covoarele întinse, or acolo, la intrarea în oraş, nu erau blocuri. Şi imediat în urma acelei vizite, n-a trecut nici o săptămână că au început operaţiunile de demolare. În Ioşia acelor vremuri erau case frumoase, mari, erau oameni înstăriţi. E adevărat comercianţi, unul avea o măcelărie chiar lângă mine, altul avea încă o băcănie, vis-a-vis de noi era o presă de ulei, noi spuneam moara de ulei, mai încolo mai era unul, Bailev îl chema, un bulgar care aproviziona Oradea cu legume. Deci mama a murit chiar în ziua în care a aflat că ni  se demolează casa!

 

- Nu te-a tentat ideea să faci carieră în Capitală?

 

- Nu m-a tentat, pentru că locuind patru ani în Bucureşti am văzut lumea teatrului de acolo ca o lume destul de agitată. Atunci se înfiinţase televiziunea, în cinematografie pătrundeai destul de greu dacă nu aveai relaţii. Dacă tu ţii minte, aceiaşi actori jucau în toate filmele româneşti.

 

- Se formase un cerc închis.

 

- Din păcate, da. Desigur erau şi actori de excepţie, care erau ceruţi de regizori şi public. Dar impulsul iniţial, tot prin relaţii trebuia făcut. Am venit la Oradea pentru că aici aveam două case, aici erau părinţii mei. Mai e o treabă. Prima mea leafă de actor era de 850 lei. Timp de 3 ani, ca stagiar, rămâneam la această leafă. Azi, după 45 de ani am 1000 de lei. Am făcut un salt în 45 de ani de la 850 lei la 1000 lei noi, un salt de 150 lei. Nu m-a tentat Capitala niciodată. M-am obişnuit cu Oradea, aici aveam prietenii mei din copilărie, m-am obişnuit cu acest colectiv.

 

- Ce roluri ţi-au rămas mai dragi, mai apropiate?

 

- Au fost câteva roluri foarte apropiate de sufletul meu. Sigur, se spune că totdeauna ultimul rol e cel mai apropiat, dar adevărul adevărat e că realmente ultimul de până azi,  mi-a rămas la suflet. E vorba de Regele din „Oamenii cavernelor”. Această tragedie a unui actor care în momentul în care nu mai e nevoie de serviciile lui primeşte un picior în spate. E un rol extraordinar de frumos. Aduce uşor către „Azilul de noapte”, dar dacă în „Azilul de noapte” sunt tratate mai multe categorii sociale, aici se referă strict la actori. Iar eu sunt actor. Cele mai interesante roluri le-am jucat în regia lui Alexandru Colpacci. Exact când a venit el în teatrul nostru nu cunoştea acest colectiv, normal că s-a bazat în distribuţie la început pe marea garnitură, actorii mai cu experienţă, iar pe noi cei mai tineri doar ne testau în câteva roluri de mică întindere. Am debutat într-un rol principal, la Colpacci, în „Gally-Gay” de Brecht. Aveam un rol episodic în piesă. S-a întâmplat ca un actor să se îmbolnăvească. Directorul teatrului era Emanuel Enghel, care într-o zi de luni m-a chemat în birou, unde era cu regizorul Colpacci şi m-a întrebat: „Ioane, tu ştii ce zi e azi? Da, e luni. Când e premiera cu „Galy-Gayi”? Zic eu, sâmbătă. Bun. Zice: Aici e textul, actorul cutare e bolnav. Trebuie să-l înlocuieşti. După-amiază e prima repetiţie şi aşa cum ai spus sâmbătă e premiera”. Era sergentul Fairchild, rol principal. Extraordinar de greu! Nu puteam rata ocazia. M-am dus acasă, încă nu eram demolaţi, m-am pus la umbra nucului din curte şi am început să învăţ. Sâmbătă a avut loc premiera. A fost o performanţă extraordinară. Din clipa aceea am ajuns unul dintre actorii preferaţi ai lui Colpacci. N-a existat spectacol în care să nu mă distribuie, şi numai în roluri principale. O colaborare extraordinar de frumoasă am avut-o imediat după revoluţie, când Colpaci a venit de la Paris şi a montat  „Abatorul” de Mrozsek. Mi-a dat un rol extraordinar de frumos şi de greu. Am mai jucat cu el în Shakespeare  „Cum vă place”. Jucam ambele roluri, şi Ducele Bun şi Ducele Rău. Jucam două roluri, întruna îmi schimbam costumele.

 

- Cam câte roluri ai jucat în aproape jumătate de veac?

 

- Zilele trecute cercetându-mi fişa de creaţie am constatat că am jucat peste 200 de roluri. Dintre acestea mai mult de jumătate au fost roluri principale.

 

- Ai făcut şi film?

 

- Da. E o problemă aici cu filmul. În general actorii din provincie au făcut foarte puţin film. Prima dată am apărut în „Pistruiatul”, serialul scris şi regizat de Francisc Munteanu. Şi aici am apărut întâmplător, pentru că o parte din filmări s-au făcut în Oradea. Într-o zi m-am văzut pe stradă cu Francisc Munteanu care văzuse un spectacol şi a pus ochii pe mine. Şi mi-a zis „nu vrei să joci un muncitor ceferist acolo? Ai câteva scene la depou, mai ai câteva scene aici la Primărie”. N-am zis nu, logic. Pe urmă a venit  regizorul Doru Năstase, căutând actori. A intrat în teatrul nostru, iar eu l-am întrebat: „Cine sunteţi, domnule?” El mi-a răspuns: „Sunt Doru Năstase, am fost asistent la filmele cutare, cutare, cutare ale lui Sergiu Nicolaescu şi acum fac în sfârşit un film independent «Pe aici nu se trece». Şi aş fi avut nevoie de nişte actori tineri de la Teatrul din Oradea, pentru că filmările sunt la Arad. Am nevoie de oameni din localităţile apropiate de Arad…”  Zic: „Eu sunt actor, mă numesc Ion Abrudan, dacă aveţi nevoie de mine, dar întâmplător eu mâine plec pe litoral. Am biletul de avion dar mă întorc în data de…” A mai adăugat: „Să-ţi fac câteva poze…Sau ai poze din spectacole”. „Am, dar secretara literară este plecată”. A mai zis: „Nu-i nimic. Vei primi o telegramă dacă am nevoie de mata”. M-am întors din concediu, am coborât din autobuz aici în faţa Taromului. Zic hai să intru la teatru. Era telegrama, exact a doua zi eu trebuia să mă prezint la Arad. Proaspăt bronzat, cum ajung la Arad, „Bine ai venit! Treci în cazarmă, du-te repede”. „Dar ce să caut la cazarmă?” „Îţi căutăm nişte haine şi… să te tunzi”. „Ce să fac?”  „Să te tunzi”. Zic „Cum să mă tund?” Doru Năstase a spus: „Îl joci pe sublocotenentul Cristea”. Atunci pe vremea aia nu se purtau perciuni! Oamenii din echipă m-au luat şi m-au tuns zero. Eram alb lângă ureche. Dar cel mai frumos rol a fost în regia lui Stere Gulea. Am jucat în „Vulpe, vânător”. Cum am ajuns să joc în acest film? Am terminat o repetiţie cu „Abatorul”, peste două zile urma premiera. A venit o echipă de filmare să dăm probe. Am dat zeci de probe la viaţa mea, ştiam că sunt inutile pentru că tot bucureştenii primeau rolurile. Am refuzat. Mircea Bradu, directorul teatrului, s-a încăpăţânat „Nu se poate, trebuie să vii”. M-a luat de mână cu forţa şi  m-a dus la el în birou şi am făcut nişte poze şi filmări, eu fiind îmbrăcat şi cu machiajul de la „Abatorul” lui Colpacci. Am uitat de treaba asta şi într-o noapte, am primit un telefon cum că, a doua zi să mă duc până la Timişoara pentru că am fost distribuit în rolul directorului şcolii, într-o coproducţie româno-germană. Era primul film artistic care trata evenimentele de la Timişoara.

 

- Cum te împaci cu ideea de dascăl de actorie? Îţi place să lucrezi cu studenţii?

 

- Înaintea mea, a fost profesor marele actor Dorel Vişan. Din păcate el fiind un actor foarte, foarte utilizat şi în film şi pe scenă a venit mai rar la Oradea şi decanatul a constatat că anii II şi III sunt foarte în urmă cu disciplina măiestrie. M-au rugat pe mine să încerc să recuperez cât de cât din aceste restanţe. Au luat note mari pentru că sunt şi studenţi serioşi. Dorel Vişan s-a retras şi domnul Avram Geoldeş - Dumnezeu să-l ierte! -, mi-a propus să rămân eu în continuare. În prima clipă am refuzat. Consideram că e prea mult pentru mine să fac şi teatru, să lucrez şi la Zone Studio, (unde se traduceau filme în limba română) şi să mai fac şi treaba asta. În sfârşit a reuşit să mă lămurească şi am acceptat.  Între timp mi s-a propus să preiau şi anul I şi II. Studenţilor le-a plăcut felul meu de a lucra, eu sunt un om serios  şi acelaşi lucru le cer şi lor. Şi, în sfârşit, zilele astea am avut chiar examenul cu ei. Eu zic că se prezintă mulţumitor, sunt speranţe pentru mulţi dintre ei să devină actori. Ştiu că merită să-mi pierd nişte ore din viaţă şi chiar îmi foloseşte şi mie. De pildă am lucrat acuma foarte multe monologuri din Shakespeare şi din teatrul antic. E adevărat că acum lucrez în câteva săptămâni, ceea ce eu în facultate făceam un an. Mi-am dat examenul cu „Egmond” de Goethe, rol  la care am lucrat un an.

 

- Toată familia ta are vocaţie artistică. Soţia ta Lenuţa a avut câteva apariţii  remarcabile pe scenă ca şi cântăreaţă de muzică populară.

 

- Întâmplător am o familie care are o predilecţie specială pentru munca artistică. Soţiei îi plăcea să cânte. Îmi mai cântă şi acuma mie prin casă. Amândoi suntem fericiţi că o avem pe fiica noastră, pe Crina, o fată foarte reuşită.

 

- Fiica ta a vrut să se facă actriţă, dar s-a apucat de jurnalism şi face carieră la televiziune. S-a acomodat bine cu „sala” aceea mare cu milioane de spectatori? Mai are cumva nostalgia colbului de scenă?

 

- Voia să se facă actriţă. Acuma lucrând cu studenţii şi într-o primă fază lucrând şi cu ea pentru examenul de admitere la Facultatea de Teatru, îmi dau seama că într-adevăr e foarte talentată. Lucru recunoscut de altfel chiar de colega mea, care i-a spus că n-are loc în anul respectiv,  dar că anul viitor e prima pe listă. Şi nimerind în televiziune eu zic că nu a greşit. Ea avea o poziţie foarte bună aici, la Antena 1 Oradea. Acuma lucrează în Bucureşti tot la Antena 1.  A intrat pe propriile ei puteri. E încadrată reporter special.

 

- Ai mai avea ceva de adăugat?

 

- Ce pot să adaug? Eu am avut o decepţie foarte mare pe plan artistic în luna decembrie.  Am fost nominalizat la Premiul de Excelenţă, chiar pentru rolul din „Oamenii cavernelor”. Votul final se pare că l-au avut consilierii locali, care nu prea cunosc activitatea mea din teatru şi au înclinat spre un alt coleg. Eu nu fac politică, nu m-am înscris în nici un partid politic, nici măcar membru de sindicat nu sunt. O perioadă  am fost director artistic, 5 ani la trupa „Iosif Vulcan”. În perioada aceea, trupa a participat la o serie întreagă de festivaluri, şi a primit numeroase  premii.

 

- Simt că neadjudecarea premiului de excelenţă rămâne ca o rană închisă…

 

- Eu speram sincer nu numai pentru realizarea mea artistică - să-mi fie iertată lipsa de modestie -, dar consider că fac un rol demn de luat în seamă în „Oamenii cavernelor”. Şi mai având în spinare exact împlinirea a 45 de ani de activitate neîntreruptă pe scenă, speram să-l iau. Pentru mine era acest premiu ca ultimul tren pe care l-am pierdut. Nu mai am la ce să sper. E o vârstă anume, sunt nişte ani în teatru. Speram ca în aprecierea mea să se ţină cont că nimeni altul nu a venit de la absolvire aici, şi îşi încheie cariera tot aici. Şi m-a mai durut ceva. Tot în cadrul premiilor de excelenţă e un capitol care se cheamă „In memoriam”. Apăreau pozele personalităţilor din Oradea decedate pe parcursul anului 2005. După ce li se spunea numele se adăuga că a devenit cetăţean de onoare „post mortem”. Şi acum o treabă de anecdotă. Colegul meu, Valentin Avrigeanu, care are 92 de ani, s-au gândit să-l facă cât mai e în viaţă cetăţean de onoare. Ştii ce scrie pe diploma lui de cetăţean de onoare? Îţi spun:  „Se acordă Diploma de cetăţean de onoare post mortem actorului Valentin Avrigeanu”. No comments!

 

Oradea, martie 2006

 

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)