Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Interviu cu scriitoarea

Lucia Dărămuş

 

Īmi inventam lumile ...

 

Petre Flueraşu

 

 


Petre Flueraşu: Ce īnseamnă să fii scriitor astăzi īn Romānia, care sīnt obstacolele şi satisfacţiile acestui statut?


Lucia Dărămuş: E mult, foarte mult de povestit aici. A fi scriitor astăzi īn Romānia īnseamnă a muri de foame, a fi dispreţuit de ceilalţi, in special de medici, a ţi se spune că nu faci nimic. Scriitorii sīnt percepuţi de ceilalţi ca nişte pierde vară. Cīnd sīnt īntrebată cu ce mă ocup şi răspund că mă ocup cu scrisul, sīnt privită cu suspiciune şi amuzament. Abia după ce-i „articulez”, din punct de vedere intelectual, sīnt luată īn serios. După ceilalţi, dacă nu produci nimic pentru a fi consumat, īnseamnă că nu faci nimic. Īn societatea de astăzi, ca să fii luat īn seamă, s㠄fii cineva”, ar trebui să funcţionezi ca vaca Zoiţa, să dai 60 de litri de lapte pe zi. Poţi să ai cīte competenţe doreşti, poţi avea creativitate maximă, poţi cunoaşte limbi moderne şi de cultură (latină, greacă, aramaică etc.), poţi avea cultură, să fi citit sute de cărţi, să faci conexiunile necesare rapid...le ai degeaba īn Romānia, nu are nevoie nimeni de ele, un post acceptabil īl deţii doar prin nepotisme, dacă eşti fiica, fiul cui trebuie, dacă eşti nepotul (a), finul (a) cui trebuie. Am urmărit şi urmăresc fenomenul. Obstacolele sīnt multe, extrem de multe şi vin īn special din partea celorlalţi scriitori, seniorii culturii noastre, care au pierdut trenul gloriei universale la care aspirau, pentru că, deşi se flatează reciproc şi īncearcă să se impună, nu au făcut decīt să cīnte prost pe scena vieţii, lăsīndu-se duşi de valul comunist.
Ei cred că pot şterge cu buretele ce-a fost, primenindu-se, īmbrăcīnd haine noi, crezīnd că lasă īn urmă doar ce fac de acum īnainte, ascunzīnd mizeria trecutului sub preş. Dar nu e aşa, pentru că, deşi nu-şi doresc acest fapt, noi, cei tineri, avem timpul de partea noastră şi vom povesti, vom scrie, mizeria n-are cum să rămīnă sub preş.
Satisfacţiile acestui statut sīnt şi ele multe şi se manifestă īn special īn raport cu conştiinţa proprie. Te poţi culca liniştit noaptea că ai scris ceva din ce ai trăit tu sau alţii, că tarele societăţii nu au rămas nemărturisite, neamendate cu singura armă pe care-o deţii: scrisul.

P.F.: Cum ai īnceput să scrii?


L.D:Am scris din copilărie. Evident, nu m-a lovit genialitatea peste faţă la şase-şapte ani, cīnd am scris prima poezie, spunīndu-mi tu vei fi scriitoare. Pe atunci voiam să mă fac pasăre, apoi am vrut să mă fac musafir.
Aveam şase ani şi m-am īmbolnăvit de hepatită tip B. Lucrurile s-au complicat din foarte multe puncte de vedere şi am rămas īn spital (preventoriu) cīţiva ani buni. Sau am fost uitată...nu ştiu. Īntotdeauna mi-am inventat părinţii, apoi i-am căutat īn profesori sau īn cei apropiaţi...dacă erau adīnci la minte. Acum mi-am găsit un tată, tata Hermann; e medic, profesor la UMF Cluj. Numele lui, de fapt, este Petru Mircea. Īl respect şi ţin foarte mult la el. Insa el dispretuieste ...
Nu comunicam cu nimeni, īn schimb īmi inventam poveşti, vorbeam īn mintea mea cu oamenii pe care-i īndrăgeam, īmi coloram lumea (tot īn minte) īn culorile pe care le doream, aveam o viaţă extrem de activă şi comunicativă, dar īn interiorul meu. Dacă se apropia careva de mine şi mă deranja din globul meu, deveneam violentă; īi muşcam. Aşa am ajuns la psihiatrie, crezīndu-se iniţial că aş fi retardată. Nu eram. Medicul care s-a ocupat de mine a ştiut cum să-mi „smulg㔠aceste lumi inventate şi īn care funcţionam eu. Scriam poveşti, versuri şi aveam talent şi la desen, adică nu inventam desenele aşa cum īmi inventam lumile din minte, poveştile, versurile, cum coloram īn alte culori tot ce exista, ci, cīnd medicul īmi aducea vreo pictură o reproduceam fără prea mult efort. Dar n-am făcut din asta un scop, pentru că m-a atras īntotdeauna cuvīntul, m-au atras cărţile. Am avut o relaţie specială cu cuvintele de cīnd mă ştiu. Cam tot prin acea perioadă, aveam şapte ani, am īnceput să-mi rostesc numele, mai īntīi şoptit şi silabisit, apoi din ce īn ce mai tare, şi cu rapiditate, de zeci, sute de ori, pīnă cīnd nu m-am mai perceput īn el, pīnă cīnd n-am mai ştiut ce e cu el, īl descărcasem de semnificaţie. Dar eu n-am ştiut ce se petrecuse, īl simţeam că a plecat, că s-a dus, că erau nişte litere doar, iar eu eram despărţită de numele meu...nu mai aveam nume, nu mai eram nici eu eu, şi-am īnceput să plīng. Ceilalţi credeau că plīng din senin, fără motiv şi normal că m-au privit cu suspiciune.
Relaţia mea cu cărţile a fost la fel de specială. Le-am iubit īntotdeauna, obişnuiam (şi obişnuiesc) să le privesc minute īntregi īnainte de a le citi, să le mīngīi. Stau cu ele īn braţe.
Īn astfel de conjuncturi, īmi amintesc doar de cīteva versuri dintr-o poezie a mea din copilărie. Mie īmi plăcea (şi-mi place) verdele. Aşa că lumina pentru mine era verde...şi cam tot era verde. Versurile sunau cam aşa:


Lumina, iarba pămīntului
Se zbenguie pe ramuri
Īn pletele-mi verzi
Şi-n verdele vīntului


Poezia spunea mai departe că o oaie verde mănīncă iarba, o vacă mīnca o oaie şi devenise şi ea verde, că un om mīnca vaca şi era tot verde. Toţi se mīncau unii pe alţii, era o foame generală, de care, īmi amintesc, mi se făcuse frică...doar lumina verde rămīnea īn jocul ei cuminte. Cam aşa am īnceput să scriu.

P.F: Literatura se luptă astăzi cu televiziunea şi cu Internetul pentru a-şi cīştiga publicul. Crezi că scriitorii trebuie să se adapteze pentru a reuşi să reziste astăzi pe piaţă?

L.D: Nu, nu cred că se luptă cineva cu cineva. Cred că televiziunea īşi are rostul ei, că internetul īşi are rostul lui, că cititul din cărţi īşi are locul lui. Nu ştiu cum va fi peste cīţiva ani, dar acum sălile de lectură din biblioteci sīnt pline ochi. Cel puţin īn bibliotecile pe care le frecventez eu, de aici, dar şi din străinătate. Pentru a scrie un material, dezvoltīnd o anumită temă, pentru o lucrare de master sau de doctorat, pentru a scrie o carte de specialitate, desigur, stai īn bibliotecă şi consulţi sute de cărţi. Īnsă, pentru a afla o ştire de ultimă oră, pentru a afla ce se mai īntīmplă īn Irak...etc. īţi este mai de folos televizorul, te uiţi la ştirile CNN. Pentru a comunica rapid o idee, o descoperire, apelezi la internet. Se completează, nu se sucombă unele pe altele. Desigur, selectezi iar ca să poţi selecta ai nevoie de prima treaptă, adică educaţia, care se face la şcoală, īn bibliotecă, nu la internet sau īn faţa televizorului.
Scriitorul romān trebuie să se adapteze, nu pieţii, ci societăţii, să nu mai aibă impresia că e o sfīntă monadă, intangibilă, persoana īn faţa căreia trebuie să se īnchine toţi. De fapt, de această meteahnă suferă toate domeniile. E o reminiscenţă a comunismului. Medicul se crede buricul pămīntului şi-şi permite să dispreţuiască omul, īţi dai seama din modul īn care se adresează celuilalt: „măi, tataie”. Pentru el „domnule” e prea mult, pentru că l-a băgat pe celălalt īntr-o pijama şi are autoritate (putere) asupra lui. Doar la noi īntīlneşti dispreţul acesta medical. Īn Belgia, Austria, Germania, Anglia ...pacienţii sīnt consideraţi oameni şi respectaţi. O simţi din modul cum se poartă cu tine, cum īţi vorbeşte, cum ţi se adresează, cum te priveşte, īţi zīmbeşte ... etc.
Īn societăţile civilizate omul e respectat pentru ca e om.
Scriitorul romān trebuie mai īntīi să īnveţe să respecte, să-l respecte pe celălalt scriitor, să-i respecte pe ceilalţi. Scriitorul romān are o gravă problemă de moralitate. Nu mă refer la operă. O operă e bună sau proastă, nu poate fi judecată ca fiind morală sau imorală, mă refer la autor. E de ajuns să ne īntrebăm doar retoric măcar de ce nu sīntem competitivi īn afara ţării. Pentru că există găşti, afaceri de familie, interese pecuniare şi politice...Desigur, sīnt excepţiile care s-au impuns, dar nu pentru că au rămas īn ţară, ci pentru că au plecat: Nemoianu, Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Matei Călinescu, Andrei Codrescu, Alexandru Ecovoiu, Herta Muller, Mircea Nedelciu etc...
Vor mai fi şi alţii care vor reuşi să se impună īn afară, dar nu rămīnīnd aici, ci dacă pleacă. Şi eu plec, o fac nu pentru că mi-ar merge bine aici, ci pentru că am primit destule palme.

P.F: Ştiu că ai făcut şi televiziune şi radio. Cum se īmpacă toate astea cu literatura?


L.D: Nu, nu am făcut televiziune. Am făcut doar radio şi doar emisiuni culturale. Dar, mărturisesc, īi apreciez pe jurnaliştii de război. Eu nu am terminat jurnalism, ci filologie, limbi clasice. Am fost profesoară de latină, greacă-veche, trebuia să alerg la vreo 3 licee şi 2 şcoli generale, să-mi fac norma de bază de 18 ore. Apoi s-au tot restrīns orele de latină, pentru că domnul Marga (din timpul lui a īnceput) a considerat că viitorii filosofi n-au nevoie să-l citească pe Cicero īn latineşte, nici pe Platon īn greceşte. Să nu mai vorbim de Porfir şi alţii! Am şi tradus, dar de plătit m-au plătit doar cei de la editura Paralela 45, īn rest a fost muncă pro bono. Ultima dată, cineva de la institutul de istorie din Cluj mi-a cerut să verific şi să traduc cīteva pagini dintr-un manuscris medieval, desigur tot pro bono. Nu, n-am mai acceptat. Cenaclul tinerilor īn Cluj l-am ţinut tot pro bono. Un recital de poezie tot aşa...traduceri pentru diferiţi lingvisti sau explicaţii etimologice le-am făcut tot pro bono...colegi de-ai mei, foarte mulţi, au plecat īn lumea largă, unde au reuşit, pentru că lumea largă i-a primit, i-a apreciat, nu i-a dispreţuit. Apoi am avut seminarii la facultate, am fost şi redactor īn presa culturală (la o revistă de cultură), redactor radio, dar realizam doar emisiuni culturale. Pentru presa scrisă, presa culturală, am dat articole de specialitate, cronică de carte, interviuri, proză, poezie, traduceri, am făcut-o īn special pro bono, doar cei de la revista Steaua m-au plătit cīnd le-am dat cīte ceva, cei de la Tomis, cīnd au avut bani, revista „Vatra”, prin criticul Alexandru Cistelecan, mi-a trimis o scrisoare, scurtă, oficială şi civilizată de mulţumire. Īntotdeauna i-am apreciat gradul de eleganţă al lui Alexandru Cistelecan. Īn televiziune nu am lucrat. La radio intervievam scriitorii, pictorii, muzicienii, profesori, critici, actori...realizam cronică de carte, film, teatru, operă....prezentam mici fragmente din istoria literaturii noastre, dar şi universală.

P.F: Crezi că īn literatura romānă este nevoie de un sistem de reprezentare (agenţii de impresariat, agenţi literari) bine pus la punct?


L.D: Da, cred acest lucru. Aşa funcţionează sistemul cultural din Occident şi funcţionează foarte bine. Mai e un aspect, cel care ţine de transparenţă.

P.F: Premiul Nobel este una dintre obsesiile mediului cultural din Romānia. Crezi că există astăzi un scriitor romān care să merite acest premiu?
L.D: Eu personal nu am o astfel de obsesie. Aş acorda acest premiu Hertei Muller, lui Alexandru Ecovoiu, lui Bujor Nedelcovici.

P.F: Ce părere ai despre conceptul de entertainment cultural, crezi că este o alternativă viabilă la cultura de tip tradiţional?


L.D: Orice ar putea ajuta cultura este de bun augur. Tradiţia şi ea e bună, nu īnsă tradiţionalismul care ţine pe loc, sucombă o cultură. Mai e un aspect totuşi, nu cred că superficialitatea, care poate fi īntīlnită şi īn manifestările de tip tradiţional, dar şi īn cele moderniste, e benefică deschiderii culturale, creativităţii, istoricităţii culturii. Oricīt de genial ai fi, oricītă avangardă ai face, ca să te delimitezi de ceea ce a fost, trebuie mai īntīi să cunoşti bine ce-a fost. Nu poţi propune ceva nou, īn necunoştinţa celor cīte au existat. Cu prostia, aşa brutal spus, nu am fost niciodată de acord. Necunoaşterea īnseamnă ignoranţă iar ignoranţa aduce moarte de cele mai multe ori. Nu e de condamnat să nu ştii, ci să nu ştii şi să nu īntrebi. De partea mea, a celor spuse, stă istoria. Am adăugat acestea, pentru că este un curent printre unii scriitori tineri, promovaţi puternic de anumite edituri cu bani, tineri care consideră că de la şcoală, cultură etc....nu īnveţi nimic. Accept orice, orice tip de creativitate, oricīt de liber s-ar manifesta, dar nu pot accepta prostia şi necunoaşterea. Accept să arunci la gunoi tot ce-a existat de la Homer pīnă la noi, cei mai proaspeţi īn cultură, dar argumentat. Iar pentru a argumenta, trebuie să cunoşti.

P.F: Se poate trăi īn Romānia din scris?


L.D: Doar dacă eşti Liiceanu şi faci cīteva „acrobaţii” după revoluţie, ca să-ţi pui pe picioare o afacere cu cartea, doar dacă eşti Cărtărescu să fii atīt de mediatizat, īncīt să fie dispusă editura Humanitas să-ţi publice orice semnat Cărtărescu, inclusiv prostia aia de carte De ce iubim femeile, care mi se pare misogină.

P.F: Este adevărat că ai primit ameninţări, că au fost oameni care au īncercat să te facă să nu mai continui volumul la care lucrezi acum?


L.D: Da, dar nu au fost ameninţări directe. Aşadar, vreau să cred că sīntem īncă civilizaţi şi că o carte, oricīt adevăr trăit există īn ea, rămīne o ficţiune. De fapt, mi s-a spus, īntr-o manieră de glumă, c㠄maşina poate merge din greşeală şi pe trotuar. Că să mă potolesc.” Au mai fost şi altele...īncercări de a mă compromite, īnsă au fost ratate.
Īn carte am fragmente care redau perioada - (scurtă, e drept, că m-au dat afară, pentru că spuneam lucrurilor pe nume, nu eram prea diplomată, nu linguşeam, nu īmi manifestam supunerea de tip monahal, că aşa era condus acest post care-şi zice cultural; oricum īn cultură nu poate fi vorba de supunere monahală) - īn care am fost redactor la Radio Renaşterea. Capitolul nu flatează, ci dimpotrivă. Cu privire la acest aspect al cărţii, mi s-a spus, pe un ton serios de data aceasta, „ai de grijă, securiştii bisericii sīnt mai răi ca ceilalţi de la usr.”
Cartea deranjează pe extrem de multe personalităţi culturale, religioase, medicale. Un scriitor nu are voie să tacă. Dacă nu scrie el ce se petrece īn jur, atunci cine?
Deşi, cu adevărat, cartea n-ar trebui să deranjeze chiar atīt de mult, pentru că am făcut īntr-aşa fel, īncīt, printr-o nebunie asumată, plecīnd de la un fapt real de stare psihologică, am relativizat toate īntīmplările.
Īntr-o primă variantă am vrut s-o propun editurii Humanitas, īnsă ţi se spune de pe site dacă nu eşti Cărtărescu....slabe şanse. Am trimis-o totuşi prin e-mail, rugīndu-i, cel puţin, s-o citească. Mi s-a transmis că cititul pe calculator īi oboseşte şi să fac bine s-o trimit pe suport de hīrtie. N-aveam bani nici să-mi cumpăr un bilet de autobuz....aşa că nu le-am mai trimis-o.
Am propus-o editurii „Cartea Romānească”. Redactorii de acolo au apreciat-o, „plăcīndu-le mult” (am e-mailul şi acum), īnsă s-a opus Manolescu, pentru că prea spuneam direct unele lucruri, inclusiv povestea cu excluderea din USR a lui Paul Goma. Personajele din romanul meu sīnt reale...scriitori, medici, preoţi, IPS Bartolomeu Anania cu perioada lui americană şi instructor de ideologie īn penitenciar, apoi episodul Anania - Valerian Trifa. Cartea supără nu doar lumea ortodoxă, ci şi pe cea neoprotestantă, pentru că am făcut beletristică şi din personaje religioase ca Iosif Ţon şi perioada lui de informator etc....
Īi mulţumesc domnului Manolescu, pentru că mi-a dat şansa să o rescriu cu mai mult curaj, să introduc ceea ce lăsasem neintrodus din varii motive, să o rescriu cu nebunia creatorului, aş putea spune. Vă daţi seama că nu prea sīnt iubită īn Cluj. Pentru a scrie cartea am stat de vorbă cu politicieni, cu prostituate, cu preoţi, cu scriitori, cu medici, am cercetat, am scris scrisori īn ţară şi străinătate, am pus īntrebări, am īnregistrat, īnregistrările nu le ţin īn casă, sīnt date spre păstrare...cuiva.

P.F: Care este ultima carte pe care ai citit-o?


L.D: Īmi place să citesc mai multe cărţi īn aceeaşi perioadă. Una dintre ele este Confesiuni, Henri Wald. Este o carte de convorbiri īntre lingvist şi Alexandru Singer. Am citit-o cu extrem de multă plăcere, descoperind la Henri Wald latura umoristică. Īi citisem studiile lingvistice īn studenţie, dar acum i-am citit amintirile. Din nefericire, umorul vine din tragediile personale...fiind dat afară de patru ori din diferite locuri de muncă etc. Altă carte este Talmudul, A. Cohen. E o carte grea, dar mie īmi plac astfel de cărţi, pentru că mă provoacă intelectual, mă trimit la alte lecturi ajutătoare. Talmudul, cuprinzīnd Mişna şi Ghemara, se referă la gīndirea religioasă evreiască, dar se suprapune pīnă la un punct şi cu istoria evreilor. O carte de istorie şi critică literară, pe care tocmai am terminat-o, dar n-am citit-o din bibliotecile noastre, este A serious Character: The Life of Ezra Pound, apărută la Houghton Mifflin, īn 1988. Aşa am aflat despre simpatia lui Pound faţă de fascism, īn timpul războiului făcīnd propagandă radio īn favoarea lui Mussolini. La terminarea războiului a fost acuzat de trădare, īnsă cercurile literare americane influente reuşesc să-l absolve, dar este internat īntr-o clinică de psihiatrie, apoi pleacă īn Italia. Desigur, valoarea literară e operei lui Pound este indiscutabilă. Tot īn această perioadă am citit (īncă n-am terminat-o) Viaţa lui Adolf Hitler, John Toland. O carte care mi-a plăcut, pe care n-am terminat-o de mult, este Ochi-de-pisică, Margaret Atwood, īn traducerea, vreau să subliniez traducătorul, lui Virgil Stanciu. E o carte care atacă feminismul, īn special mişcarea care se revendică din cea americană, vernisajul pictoriţei fiind doar un pretext pentru a introduce īn prezent toate tarele trecutului, ochiul de pisică, ochiul care vede uneori cu răutate, fiind īntr-o stare aproape latentă īn femeie (femeie īn sens generic), īncă din perioada copilăriei. E o carte despre putere, despre cel care domină, despre cel care este dominat, despre stările psihologice şi īntregul traseu al vieţii care decurge de aici.
Nu citesc doar beletristică, istorie şi critică literară, doar cărţi de istorie, ci şi din alte domenii.

P.F: La ce ar trebui să se aştepte cititorii tăi īn viitorul apropiat, există vreo surpriză plănuită?


L.D: Da, dar fiind surpriză şi mai fiind şi plănuită, o ţin momentan pentru mine.
 

Petre Flueraşu

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)