Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Interviu cu Melania CUC

Prozatoare, poetă, jurnalistă şi cunoscut om de cultură,

membru al redacţiei Revistei Agero

 

Realizat de Nicoale Băciuţ

 

 

Nicolae Băciuţ:- MELANIA CUC, aveţi o fişă biografică impresionantă, pentru care puteţi fi invidiată, dar şi admirată. Ce credeţi că aduce notorietate, prestigiu, popularitate, recunoaştere unui scriitor? 

 

M.C. - Cititorul!  Poţi scrie şi publica  rafturi de cărţi, dacă ele nu ajung la cititor şi dacă nu ai reacţii de la cititor, scrii degeaba. Aşa cel puţin simt eu. La mine funcţionează acest test,-  deşi aveam câteva cărţi bine primite de critică, până când nu am primit acel semn de la cititor nu m-am considerat Scriitor. Îmi amintesc cum, o cunoştinţă mi-a spus că, în timpul vacanţei, la Felix,  a văzut un domn care citea unul din romanele mele. Mai mult, întrebat despre carte, el i-a spus că făcuse rost de carte, cu împrumut, după ce îi fusese recomandată. Între timp am mai avut parte de surprize de acest gen. Cred că asta te face să mergi mai departe şi că, asta ar trebui să fie recunoaşterea de drept a unui Scriitor. Poate fi şi sinonim cu notorietatea, dar în condiţiile în care  tirajul de carte este tot mai redus, de notorietate ca etalon al valorii unui scriitor nu poate fi vorba. Popularitate? Când vine vorba de popularitate, pe plan naţional doar doi, trei scriitori contemporani sunt cunoscuţi mai ales de pe canalele naţionale TV. Unii pe merit şi după operă, alţii… doar şi printr-o conjunctură susţinută neapărat prin vector politic. Prestigiu? Este o noţiune la care zidărim continuu, nu ţine doar de succesul estival al unei plachete de versuri. Cel puţin aşa cred eu. Este nevoie să atingi un standard, apoi să te menţii acolo prin tot ceea ce faci, dar mai ales, să aduci ceva inedit  în literatură. Atunci când cineva citeşte dintr-o carte de-a ta şi-ti recunoaşte stilul, fără să-ţi citească numele pe copertă, atunci da, te poţi considera  cu notorietate.

  

N.B. - Sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Ce v-a adus această calitate? Cum vedeţi condiţia scriitorului român contemporan? Indemnizaţia, acordată membrilor pensionari ai uniunilor de creaţie pe care o primesc conform legilor în vigoare, şi  postarea cv-ului meu pe siturile Uniunii Scriitorilor şi cel al Filialei din Târgu Mureş, filială de care aparţin.

 

M.C.- Dacă m-aţi întreba şi ce îmi doresc eu de la US, v-aş răspunde că, aş vrea saptamanal un Buletin informativ, online, cu informaţii utile pentru noi toţ. Veţi spue caă avem la dispoyiţie sit-ul US, da aşa, dar acolo informaţiile sunt minime si uneori perimate. Eu aş vrea ceva, o reţea vie, de inofrmări de la şi despre membrii US, şi de ce nu, un Forum al US pe care să-l accesam şi unde sa putem discuta despre problemele noastre. US este de fapt, mai mult decât un sindicat, aşa cred eu. Mai cred, că singurătatea scriitorului este bună în procesul de creaţie dar nu şi în anumite momentele vieţii, în care scriitorul este cetăţean, om şi are nevoie de comunicare. Să nu uităm că scriitorul este un univers uman special, şi cred ca ar trebui tratat ca atare. Spiritual, scriitorul are nevoie de hrană în fiecare clipă, cu fiecare carte pe care o scrie dă ceva din sufletul şi din sănătatea lui şi nu mlţi dintre scriitori ştim să dăm din coate, să ne descurcăm în marasmul cotidian din care câştigă de cele mai multe ori cei fără remuşcări. Ar fi nevoie şi de manageri , agenţi literari care să ne reprezinte, să ne facă marketing, să ne vândă produsu final, cartea.  Ce ar fi dacă! Prea frumos ca să fie un vis împlinit.  Personal, înafară de marele Fănuş Neagu, nu am cunoscut alt scriitor care să trăiască din scris, din cărţi.

 

N.B.- Nu aţi venit spre literatură dintr-un domeniu umanist. Aţi profesat ca horticultor? Aţi avut diferite locuri de muncă, diferite profesiuni. Care i se potriveşte cea mai bine unui scriitor?

 

M.C. - Scriam de pe băncile şcolii primare, conştientizam că este un dar special şi ai mei ar fi trebuit să mă îndrume spre un liceu cu profil umanist.  Tata a decedat, la nici 45 de ani, mama a rămas văduvă cu trei copii, eu fiind cea mai mare, aşa că… mi-am acceptat destinul, am plecat la o scoală de stat, unde mi se oferea masă şi casă pe gratis. În acel an am intrat 140 de elevi în anul şi la Scoala Tehnica Horticolă din Bistriţa. Am urmat cursurile timp de 5 ani. Am lucrat mai apoi, mulţi ani în Bucureşti, într-o unitate de elită a Ministerului Agriculturii,- perioadă în care am urmat cursurile Universităţii Populare Dalles din Bucureşti, la secţia Literatura Română şi Universală. Mi-a prins bine, a fost o fereastră deschisă spre lumea către care tânjeam. În acea perioada am debutat literar în Luceafărul, era în 1973… Tot de atunci am primele colaborări cu Radio România. Am lucrat, în Bucureşti, în mai multe locuri şi domenii diferite, am fost şi muncitor necalificat şi inspector de poliţie, şi  reporter, redactor, director de publicaţii… Am cunoscut lumea aşa cum este ea, una adevărată şi nefardată. Am trăit între oameni reali, m-am documentat pe viu, nu am privit  personajele din cărţile mele din turnul de fildeş. Sunt un om care caută tot timpul, sufăr de nelinişte şi aş vrea să pot trăi mai multe vieţi în una singură. Tot ce am acumulat profesional , în timp, au fost, sunt detalii dintr-un joc de puzzle, care mă ajută enorm ca prozator. Mă mişc pe paliere sociale diferite cu uşurinţă, nimic nu mi se pare străin. Am la degetul mic, ca să zic aşa, lumea întreagă, metaforic vorbind, personajele …stau, aşteaptă undeva şi când li se potriveşte pagina, rolul, intră, îşi ocupa locul în text. Nu cred că există pe lume o meserie sau o profesie care să fie compatibilă sau incompatibilă cu  VOCAŢIA de scriitor! Dacă eşti scriitor cu adevărat, scrii pe un colţ de masă-n gară, dar scrii!

 

N.B.- Aţi scris şi înainte de 1989, scrieţi şi după. Care e diferenţa? Ce întreţine mai mult febra creaţiei, dictatura sau libertatea?

 

M.C. - Creaţia este întreţinută de un motor lăuntric şi nu ce un impuls de conjunctură venit dinafară. Dacă nu ai acel fo,c care te mistuie, nu eşti scriitor, sau… poţi fi scriitor, dar unul care se chinuie pentru fiecare literă pe care o aşterne pe hârtie. Nu organizările politico-sociale sau chiar economice,  fac dintr-un ins, scriitor. Un scriitor scrie cu aceeaşi vocaţie şi în puşcărie şi pe o plajă în Pacific…Decembrie 1998 m-a prins cu două romane la Editura Cartea Românească, redactor de carte Gabriela Adameşteanu. Aceste cărţi , scrise sub dictatură, au apărut după 1990, în libertate. Nu este literatură de sertar. Este Literatură. Am schimbat numai titlul cărţilor, - mizând, ca tot românul pus pe făcut afaceri, pe impactul comercial:. Impozit pe dragoste şi  Fructul oprit. Nu te obliga nimeni să-i scrii, să publici ode conducătorului iubit, atunci- aşa cum, nici în libertate fiind, nu te obligă nimeni să foloseşti un limbaj licenţios în pagină, dacă practici acest gen este din convingere personală.

 

N.B.-V-aţi manifestat intens în zona publicisticii. Aţi fondat publicaţii, aţi colaborat la diverse ziare şi reviste. Ce-i oferă publicistica unui scriitor? Poate cădea un scriitor în capcana gazetăriei, îl poate deturna de la scrisul ficţional?

 

M.C: Eu şi gazetăria am fost ca untul pe felie. Rudele mele, profesori de modă veche, la care am locuit în timpul gimnaziului,- erau corespondenţi voluntari la diferite ziare şi reviste care apăreau pe atunci, la Cluj şi la Bucureşti. Îi vedeam cum îşi scriau articolele pe foi ministeriale, cu cerneală şi peniţă subţire. Îndeletnicirea aia mă fascina. La 8 ani am trimis prima mea poezie la Redacţia revistei  Luminita. Mi-au răspuns imediat într-un plic albastru, cu care m-am lăudat la tot satul. Publicistic am debutat  la 16 ani, în Făclia de la Cluj, cu un reportaj din Scoala Tehnică. Cum a apărut   ziarul cu pricina, cum am fost chemată la Direcţie şi muştruluită. Eram o orfană care nu se simţea bine în uniforma aia grosolană şi nici între zidurile internatului, dar am reuşit  să fiu un elev model. Se pare că, în publicistică, acolo mi-am format mâna, am conturat chiar un stil propriu. Apoi, gazetăria te face să fii mai sigur pe tine, să scrii despre anumite fapte fără să te implici emoţional şi, mai ales nu te mai întrebi retoric " Ce va zice lumea"? Nu cred ca poţi cădea în capcana  cotidiană, să scrii brutal la obiect şi să te debarasezi definitiv de ficţiune, de creaţie în cazul în care deţii gena de scriitor. Este una să redai ştirea comunicata la conferinţa de presă, şi alta să simţi acel fluid care te conecteză la energiile necunoscute, să simţi cum litere zideşti o lumea. Să ai lumea ta de personaje, locaţii diferite, stări şi sentimnete cât alţii o sută într-o viaţă, asta este răsăplata şi mai ales Viaţa scriitorului !

 

N.B.- Colaboraţi, sunteţi redactor şi la publicaţii electronice? Cum credeţi că vor evolua lucrurile? Ne vom bea cafeaua dimineaţa citind presa pe internet sau vom rămâne fideli hârtiei?

 

M.C: O, da! Sigur Internetul ne va face,  ne face deja  cunoscuţi ca scriitori, dar mai ales ne face cunoscute Ideile, deocamdată într-un cec de oameni care gândesc la fel. Deja ne beam cafeaua citind ziarele pe Net. Eram în Canada şi zilnic citeam ziarele din ţara. Sigur, nostalgica din mine vrea sa sta cu o carte sub abajur, sa simtă matasa hârtiei pe degete,  să asculte cum foşnesc paginile… Asta mă face să cred că, cărţile pe suport de hârtie, nu vor mai umple rafturile bibliotecilor din casele noastre.  Cand am văzut în Canada, cu vreo opta ani în urmă, cum cu un dolar puteai cumpăra zeci de kg de… carte, am fost intrigată, apoi speriată. Suntem în plină cursă informatică. Eu sunt privilegiată, cu revista Agero Stuttgart, pentru care lucrez, dar şi cu alte publicaţii electronice serioase din Paris, Toronto, sau chiar din Noua Zeelandă, dar şi din Bucureşti, cum ar fi Divizia de presa online ARP, m-am făcut cunoscută mai mult decât am reuşit s-o fac cu ceea ce am publicat pană acum pe hârtie

 

N.B.- V-aţi încercat disponibilităţile creatoare şi în domeniul picturii, în special al icoanelor. Ce poate să însemne icoana pentru un scriitor? Va fi până la urmă, secolul XXI religios, cum a prevăzut Malraux?

 

M.C. - Eu sunt un om Credincios, dar  nu sunt un Om îngrădit de dogme religioase. Sunt tolerantă cu alţii dar nu cred tot ce mi se spune, de aceea cercetez, caut să înţeleg morişca asta a lumii în care miile de religii pare să nu ne unească, ci să ne divizeze şi mai mult.  Apoi, este şi reversul, cred în Tradiţii şi le susţin pentru că, un neam fără tradiţii este numai pulbere luată de vânt. Icoana pe sticla, ortodoxă si traditională, o privesc şi ca pe un obiect de  artă,- de aceea am dăruit icoane pe sticla lucrate de mine si unor oameni care nu erau ortodocsi, dar le-au simţit fiorul creativ, le-au preţuit ca valoare spirituală şi nu doar. După ce am văzut oameni de rase diferite prinşi în aceleaşi ritualuri de mulţumire Proniei divine, după ce am călătorit şi am văzut jumătate din globul pământesc, nu pot să nu îmi pun întrebări, chiar daca ştiu că nu voi găsi eu răspunsuri. Da, cred că numai Dumnezeu este cel acre ne va oferi liantul ce să ne ţină laolaltă, ne va învăţa cum să ne smerim şi să nu distrugem cu aroganţa şi goana după confort şi distracţii,  Planeta. Intr-o lume în derivă, sub ameninţări de tot felul şi tentaţii nebuneşti, cred că doar celor Zece Porunci, indiferent cum sunt ele, Poruncile, tălmăcite şi rostite în cele multe limbi ale Pămantului, ne mai pot slava ca neamuri şi indivizi.

 

N.B.-Aţi colindat ţara, aş spune în lung şi-n lat. Şi prin provincie şi în Capitală. Credeţi că există un complex al provinciei? V-a creat prejudicii literare statutul de „provincial”?

 

M.C. Nu am fost, nu am suferit de complexul provinciei. Imi amintesc că, pe când eram copil, la Archiud veniseră, în vacanţă, doi băieţi sofisticaţi, de Bucureşti. În prima zi îmi era frică şi să le dau bună-ziua, apoi, am văzut că şi eear speriaţi de câte lucruri nu înţelegeau în noul habitat.  Aşa e şi cu Literatura.  Am locuit peste 3 decenii în Bucureşti şi am văzut cum Literatura mare nu se face la şprit la Casa Vernescu. Un buletinl de Bucureşti nu te ridică automat în topul celebrităţii. Trebuie să ai har şi să deţii disciplina scrisului. Se scrie bine şi într-o mansardă depe Calea Victoriei şi în cătunul din Munţi. Nu am avut niciodată complexe şi m-am acomodat cu locul şi obiceiurile oamenilor unde paşii m-au dus. Ca scriitor, din ceea ce scriu nimeni nu poate spune că locuisc acum, într-un burg medieval, într-un sat, într-o metropolă…Dacă eşti scriitor EŞTI indiferent de locul unde ai ales să trăieşti.

 

N.B.-Aţi scris poezie, proză, eseu, publicistică. În ce gen vă simţiţi cu adevărat acasă? Ce genuri credeţi că vor avea o soartă mai bună în anii ce vor urma?

 

M.C. Deşi sunt privită şi ca un scriitor care a inventat un stil nou în literatura, vezi Eseu-sotron, lucru mentionat de mai multe ori de critică,- deşi, mulţi încă îmi mai zic Poetă chiar dacă nu mai scriu versuri… eu mă consider un Prozator!  Aici mă simt cel mai confortabil, ca autor, am spaţiu de desfăşurare. Nu doar la noi,  pe Mapamod timpul pentru lectură va fi din ce în ce mai redus, de aceea şi cărţile se vor reduce ca pagini. Vor disparea romanele-gigant, nu pentru ca nu ar mai eavea cine le scrie. Nu vor mai fi cititori dispuşi să zăbovească în lectură. Proza scurtă, poate… proza ultrascurtă va fi Regina literaturii viitoare.

 

N.B.-Aţi obţinut premii literare. Pot premiile impune un scriitor? Cum vedeţi ierarhiile în literatură?

 

M.C. Nu, premiile nu impun un scriitor, nu atâta timp cât nu se face şi o mediatizare a motivării acestor premii. Eu, bunăoară, am 18-20 premii pentru literatură, sunt şi membru de onoare al câtorva societăti culturale, etc… Toate aceste Diplome, hârtii frumos caligrafiate, stau într-un dosar, într-o cutie de ghete. Nu lucrează pentru imagine amea, nu-mi vând cărţile. Ceea ce impune fulger un scriitor, când se întâmplă totuţi, este o găselniţa de edito, care ştie cum să facă bani pe carte, prin efectul de şoc, asupra publicului, un şoc în negativ, dacă se poate. Este  tare greu sa faci o ierarhie a scriitorilor, atâta timp cât, crtiticii sunt tot mai puţini, raportat la numărul crescând, al scriitorilor. Valorile şi nonvalorile sunt  într-un talmeş balmeş, încât, dacă, ca scriitor nu eşti foarte sigur pe forţele tale tine,  rişti să te crezi super-scriitor, sau…după o muştruluială venită de la un critic,  oricare ar fi acesta,-  să renunţi pentru totdeauna la scris.

Nu cred ca se pot face ierarhii pe tabele, în top-uri, dar… noi între noi, scriitorii,  ştim exact unde ne situăm ca valore.

 

N.B.-Scriitorii se raportează în mod diferit la critica literară. De la a fi foarte sensibili la ceea ce se scrie despre ei la a o ignora. Cum a fost receptarea dv? Ce critici v-au intuit mai bine? Poate critica influenţa destinul unui scriitor?

 

M.C.-Personal , nu cred că , critica te poate reduce la tăcere daca eşti menit să fii scriitor, dacă ai stofă de scriitor. Criticii sunt şi ei doar oameni, subiectivi, şi scriu din cărţi şi după cărţi, nu au scris ficţiune, au scris dar … nu au Creat cărţi. Să u mai vorbim, ce dezastru este când critica se pe prietenii, pe bisericuţe, şi mai grav, pentru bani. Doi critici pot să vadă în culori diferite o carte. Uite, bunăoara, la cartea mea Iisus din podul bisericii, am avut o critică de zile mari, - numai la suprelativ s-a scris şi au spus  critici, dintre care la-m enunţa pe Dan C. Mihilescu, asta în timp ce, Alex Stefănescu mi-a desfiinţat cartea. Între aceste dispute critice, o editură de înală ţinută, din Bucureşti, mi-a făcut oderta să-mi reedinteze cartea în anul care vine.  Cine are dreptate?  Gusturile nu se discută! In literatura nu e ca in matematica sa  ai răpunsul dat în subsol, la fiecare ecuaţie. Şi apoi,  mai este şi norocul. Fiecare CARTE îsi are destinul său. Din clipa in care i-ai dat titlul, ea merge singură în lume! Eu citesc, daca nimenrsc peste text, cam tot ce se scrie despre cărţile mele. Apoi, la rece, cern aurul de steril.  Unde au dreptate au,- eu ştiu mai bine decât criticii mei, unde era loc de mai bine, unde am cam dat cu oiştea în gard şi  unde e o capodoperă de pagină. Relaţia dintre critic şi scriitor este ca un joc inteligent de şah. Nu sunt un scriitor perfect, nici nu mă supăr ca văcarul pe sat, dacă sunt criticată, totul este să  fii luat în seamă, altminteri nu exişti.

 

N.B.-Unii vorbesc de o criză a literaturii, alţii de o criză a cititorului? Cine sau ce poate salva literatura, cititorul?

 

M.C.-Suntem într-o interdependenţă, unul fără altul nu mai existăm. Literatura nu dispare, dar se va adapta, va supravieţuii redusă mult ca expresie, ca volum. Mă gândesc la Haiku-ul japonez; care au fost cauzele care au creat efectul? Civilizaţia niponă milenară, mai mult ca sigur. Nu doar ca formă ci şi pe fond, cărtile se vor modifica sigur. Acum sunt la modă ca temă,- violenţa în limbaj, sexul exacerbat, dezastrele umane… dar nu poate ţine chiar un mileniu, cititorii vor tânji după cărţi adeăvărate cum tânjim noi acum după filmele din anii 60. Pe ce mă bazez? Pun întrebarea asta, ca Moromete în Poiana lui Iocan; păi, pe cei peste 5000 de vizitatori care vizitează zilnic revista de cultură AGERO, revistă online, la care lucrez. La aceştia adaug peste o sută de colaboratori, scriitori şi alţi oameni de cultură,  români din ţară şi de peste fruntarii, tineri şi mai puţin tineri, dar care scriu, îşi oferă textele spre publicare fără a fi remuneraţi. 

 

N.B.- Aţi scris literatură pentru copii. De ce (nu) mai citesc copiii? Are vreo vină scriitorul în acest sens?

 

M.C: - De aici poate ar trebui pornit în educaţie. De la cititul poveştilor, imediat după rugăciunea copilului.  Eu am învăţat să citesc la lumina lămpii, într-un sat cu noroaie  şi în vremuri de sărăcie cumplită. Citeam pentru că aşa o văzusem pe mama că face, aşa făcea şi bunica… unchii, mătuşile. Existau profesori de ţară de o ţinută intelectuală ireproşabilă.  Cărţile bune  umblau, iarna mai ales, din mână în mână, din casă în casă. Acum, în cele mai multe familii tinere este bătălie pe telecomandă: tata vrea meci de fotbal, mama, telenovele, copilul desene animate…  Sunt un dezastru pentru educaţia copiilor,  desene animate de ultimă generaţie! Agresivitatea abundă şi limbajul … Copii care cresc în mediul acesta de-a dreptul nociv. Nu mai au răbdare să asculte Punguţa cu doi bani, pentru că, eu au nevoie de un drog mai puternic care să le crească adrenalina, de exemplu , jocurile pe calculator cu  zeci de împuşcături pe secundă.

Odată ajunşi la gimnaziu, în liceu,în loc să citească toate cărţile recomandate de proful de română, ei vor descărca  sinteza de pe Net.

Nu generalizez, sunt şi copii  cu gustul lecturii, ba chiar şi a creaţiei. Ar trebui programe special gândite pentru promovarea lecturii. Dar, cine sunt eu să dau sfaturi…

 

A consemnat

Nicolae BĂCIUŢ

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)