Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

GORE DIN CHITILA DUPĂ DOUĂZECI DE ANI

INTERVIU CU MIHAI MĂRGINEANU

Loredana TUDOR-TOMESCU (Australia)

 

 

 - Mihai, cum e cu Gore din Chitila şi cu aceste „cântice de mahala”, care au pus jar la călcâiele bucureştenilor, în special şi al conaţionalilor noştri, în general? Ce-i cu muzica asta, despre care te-am auzit spunând că e „extrasă” din timpuri pe care părem a le fi uitat cu toţii?

 

-Păi, ştii cum era înainte de Revoluţie: oamenii vroiau să se distreze, mai ales tinerii şi chiar aveau loc tot felul de petreceri, dar un singur fel de „spectacol” era acceptat după ce se suna „stingerea”, adică după ora 22:00: Cenaclul Flacăra!, care ţinea şi până la 3 dimineaţa. Ceea ce era enorm. S-au cântat multe cântece d-astea, de care-mi plac mie, dar s-au pierdut. Eu, nu că le-am cules, dar, auzindu-le, mai mult sau mai puţin accidental, cântate în continuare…na, am prins gustul.

 

-Există câteva nume care să ne dea o cât de vag schiţată poză a acelor timpurilor şi muzici?

 

-O grămadă: actorul Gheorghe Visu, care cântă senzaţional şi care are un repertoriu foarte bogat. El spunea câteodată : „băi, ştiu 2000 de cântece şi nu-mi vine-n cap nici unul, la ora asta”. Sau Traian Bălănescu, clăparul de la Vama Veche, l-am cunoscut în 1996.

 

-Mă refeream la alte vremuri, altfel de nume. De exemplu, în seara asta, care ne-a şi prilejuit acest dialog, am auzit „Crucea de piatră” a lui Romulus Vulpescu, cântată de Tudor Gheorghe.

 

-Tudor Gheorghe are foarte multe cântece care erau interzise pe vremea „aceea”, pentru că nu putea să cânte în spectacole piese precum „Crucea de piatră”.

 

-E corectă încadrarea muzicii pe care o cântaţi la „cântece de mahala”?

 

-Eu aşa i-am zis de prima dată. Pentru mine mahalaua nu are sensul acela peiorativ. M-am născut într-o mahala, undeva pe la Baicului. Şi ce însemna mahalaua asta? Un cartier făcut în anii ’30, când s-au vândut terenuri oamenilor săraci şi aceştia şi-au făcut case mici, cu nişte curţi mici. Cu toate acestea,  oamenii nu erau de proastă calitate, ci nişte muncitori care nu excelau la capitolul „bani”. În schimb, în locul acela era pace, era linişte. Oamenii ieşeau, seara, pe la porţi, jucau table, ascultau muzică la radio -pe urmă au apărut magnetofoanele, casetofoanele- beau bere, vorbeau, e drept, la nivelul lor intelectual. Eu am imaginea asta, cu omul care iese în maieu la poartă şi joacă table şi să ştii că nu e ceva blamabil. Era frumos şi este în continuare frumos. Aia este mahalaua. Acolo se nasc tot felul de talente, nu doar figurile de la jurnalul cu infractori. Peste tot există talente şi de prea multe ori nici nu ne dăm seama de asta. De pildă,  era unul care  cânta, altul ştia să spună bancuri cu un talent uimitor, aia era treaba lui. Celălalt cânta, îşi făcea singur textele -că nu putem spune „compunea”-  şi aşa rămâneau; peste 2-3 săptămâni iar le repeta şi tot aşa, până când, uşor-uşor, se făcea un cântec din 6-7 strofe. Eu am un cântec pe disc care nu-i făcut de mine, se cheamă „Zambalai, Zanga”, obscen total, făcut într-un moment de influenţe bahice pure. E porcos rău de tot, repet, nu vulgar, ci porcos. Lumea se distrează când aude astfel de cântece. Eu, însă, nu pot să-l cânt în concert, lângă părinţi mai sunt şi copii, printre spectatori. La Târgovişte, de exemplu, public de 15.000 de oameni şi mi se cere cântecul ăsta. Cum să-l cânt, chiar dacă erau 15.000 de spectatori, când eu vedeam copii printre ei?!? Dar la petreceri private genul ăsta de cântece  sunt populare 100%. Dacă ar fi să-l citez pe unul din băieţii de la Paraziţii, aş spune că artistul nu trebuie să fie urmărit de către unul din spate care să-l înveţe cum să se îmbrace sau de un manager care să-i  spună ce trebuie să vorbească.

 

-Ar fi ca şi cum ar da buzna cu bisturiul în personalitatea  artistului…

 

-Exact. Dacă artistul acela are ceva de spus,  trebuie să o facă liber, lasă-l s-o facă şi, mai ales, lasă-l s-o facă aşa cum crede el de cuviinţă. Dacă place, bine, dacă nu, asta e! Nu putem plăcea tuturor. Dacă încercăm să atingem performanţa asta, înseamnă că suntem tâmpiţi din start. Chiar şi cei care te plac au, din când în când, măcar, un cui împotriva ta.

 

-Surpriza este că, în aceste cercuri elitiste despre care pomeneaţi, se ascultă şi aşa ceva.

 

-Pentru mine nu e o surpriză că se cere şi astfel de muzică în adunări pe care le-ai crede simandicoase. Cântecul de mahala nu mai există astăzi. Eu nu vreau să mă compar cu Elvis, dar era un film cu/despre acest mare cântăreţ în care managerul lui spunea „dacă voi găsi un alb care să cânte ca un negru, voi da lovitura!”. Revin la vremurile şi plaiurile noastre şi, sătui de manele (deşi unele nu sunt chiar atât de slabe, nici măcar ca text, dacă le compar cu unele şlagăre sau hit-uri care ne astenizează prin intermediul tuturor posturilor de radio), să vină unul – unul, nu neapărat eu - şi să încerce ceva care  nici măcar nu ai crede că îl reprezintă, e ceva ce poate sparge piaţa. Detest manelele din tot sufletul, dar asta nu înseamnă că cei care le cântă nu-s artişti. Treaba lor, aşa se exprimă ei... Eu am gândit că voi penetra piaţa asta pentru că eu chiar cred că am nişte lucruri de spus, nişte „cuie” împotriva sistemului, împotriva „esteţilor”- esteţi în ghilimele, musai!- adică acei oameni care cred că, dacă au citit o carte de Horia Roman Patapievici şi au tras un fum de marijuana, sunt foarte „deep”. Nu e nici pe departe adevărat. Apoi încep să-şi dea cu părerea despre anumite acte artistice. Am deci, ceva de spus, nişte lucruri care  se vor termina cândva; peste o lună, peste un timp oarecare, nu voi mai avea ce să spun.

 

-Ce se întmplă când nu mai ai nimic de spus?

 

-Când se va întâmpla asta, se va termina şi cu stilul de muzică pe care-l cânt sau, pur şi simplu, îl va etala, într-o abordare originală, probabil, altcineva. Dacă dispare empatia care mă făcea să comunic cu spectatorul, care-l aducea înspre mine,  e gata!

 

-Dar empatia este o caracteristică foarte greu de anulat, dacă o ai, o ai, dacă nu, nici nu cred că poate fi croşetată peste noapte…

 

-Cam aşa ceva, dacă e, e, dacă nu-i, nu-i.

 

-Atunci, dacă doar de empatie sau  de lipsa ei ar ţine acel consum de care te temi, poate că nu te vei epuiza niciodată ca artist.

 

-Aha, mă ataci cu puncte de vedere psihologice.

 

-Mi s-a spus că nu-i interzis.

 

-Apropo de empatie şi de  faptul că te naşti sau  nu cu ea, aşa cred că se întâmplă şi cu artiştii. Sunt foarte mulţi care spun „sunt artist!”. Nu eşti artist neapărat dacă ai făcut ATF-ul sau Belle Arte. Eşti artist dacă te-a atins Dumnezeu când te-ai născut!

 

-Vorbeai de un spirit protestatar. Cum se regăseşte el în muzica ta? Până una alta, înţeleg că  ba femeile protestează împotriva bărbaţilor, ba invers.

 

-Asta este! Ai să vezi că este şi un text în care un bărbat „defilează” în detrimentul… bărbaţilor -„Mă iubeşte femeile”- ăla care cântă, „personajul” meu, să-i zic aşa-, e un incult. E unul care se îmbracă cu trening, la care încalţă pantofi de costum, clar e amorezat inconştient de dezacordul dintre subiect şi predicat, de te dor dinţii. Ăla e un tâââm-pit! Felul în care-l prezint este modul meu de a ridiculiza această categorie de oameni, de a arăta lumii că există această categorie. Nu cred că este doar o problemă a României. Peste tot cred că mişună personaje de genul ăsta, care vor să epateze, vor „să vândă” o marfă pe care n-o au, că sunt mai mult decât sunt, de fapt. Când începi să (te) minţi astfel, trebuie să o duci aşa zi de zi. Cred că e un efort fantastic, ar trebui să fie buni actori şi asta nu ar fi tocmai ceea ce se cheamă o meserie uşoară.

 

-Nu cunosc nici un nume pe care să-l pot încadra în această „muzică de mahala”.

 

-Tudor Gheorghe, dar numai în plan secund, altfel, pe el l-a consacrat alt stil, alt gen; Gheorghe Visu, care ar putea scoate oricând un CD, deşi nu ştiu cât s-ar vinde, ţinând cont că blazonul, emblema sau „stigmatul” lui e altul - e actor şi actor va rămâne.

 

-Dar până la Tudor Gheorghe… pentru că, pentru mine, mahalaua are o trimitere directă la perioada interbelică -ba chiar şi mai înainte de ea. Există şi mahalaua postdecemrbistă, sigur, chiar dacă îi repartizăm termenul de împrumut ghetou- dar intrăm în hip-hop şi ajungem la „băieţii de după blocuri”.

 

-Tot o frondă e şi aia.

 

-Fronda o găsim în mai toate genurile muzicale. Dar acum ţin morţiş-se vede, aşa-i?- să aflu numele unor reprezentanţi ai genului abordat de tine.

 

-Oamenii care cântau cântece de mahala erau, de fapt, lăutari.

 

-Adică Barbu Lăutaru, Zavaidoc, Fărâmiţă Lambru, îţi sunt înaintaşi?

 

-Cam aşa ceva. Eu l-aş aminti şi pe Dumitru Siminică - o voce incredibilă! Ce făcea omul acela cu vocea nu fac mulţi. Eu am un CD cu Revelioanele televizate între anii ‘70-’90. Acolo îi regăsesc pe toţi aceşti artişti, care cântau live, în direct şi sună dumnezeieşte. Dacă vrei, ceea ce cred că mă face pe mine să par interesant în momentul acest aeste şi faptul că, purtând ochelari şi având o faţă puţin… rasată -repet şi accentuez: puţin rasată-, am dat un luciu acestui (tip de) cântec şi, în momentul în care vorbesc/cânt, chiar dacă sunt cacofonic şi deraiez intenţionat, întăresc intenţia de ridiculizare a ceva sau cuiva. Probabil că, dacă ar fi venit acum Fărâmiţă Lambru să cânte aşa ceva, nu se întâmpla nimic, pentru că ar fi fost ceva obişnuit la el să cânte astfel de cântece. Venind eu să cânt, cu o faţă de “nene de la oraş”, e altceva…

 

-Şi nu rişti să se spună „dom’le, cântă bine băiatul ăsta, îmi place, dar e ceva fals aici, el nu-i din filmul ăsta! Uită-te la el cum arată: n-are treabă cu „mă iubeşte femeile şi e moarte după mine”?

 

-Nu, nu risc şi ştii de ce? Pentru că eu nu (le) cânt numai cu gâtul. Eu le cânt şi închid ochii, pentru că îmi place de mor. Şi atunci, oricât ar spune cineva că „nu sunt din filmul ăsta”, pot să-I demonstrez că se înşeală. Tocmai de aceea, pe albumul pe care l-am scos am şi două piese în limba ţigănească. Nu înţeleg mare lucru din ce zic acolo, asta-i clar. Am învăţat pe dinafară textele, ca la extemporal, pe cuvântul meu de onoare. Am încercat să traduc textele, dar este foarte greu, pentru că limba romale are multe dialecte şi-n plus, cum să înveţi? E o limbă doar vorbită, nu şi scrisă. Au incercat ei să scrie, chiar şi Biblia, dar folosind caractrele alfabetului latin. Eu am, totuşi, un mare respect pentru muzica ţigănească şi pentru ţiganii „adevăraţi”.

 

-Când spuneţi muzică ţigănească vă referiţi la ce? Cumva la muzica lăutărească?

 

-Da, ei au inventat-o, probabil încă de pe vremea în care erau sclavi.

 

-Cum au inventat sclavii negrii, de pe plantaţiile de bumbac, blues-ul?

 

-Exact. „Ai noştrii” au …născut muzica lăutărească sau ceea ce mai numim cântece de inimă albastră.

 

-Aha, starea de inimă albastră, similară cu starea de “to be in blue” (blue=albastru; to be in blue= a fi trist) a negrilor sclavi.

 

-Uite că m-ai rupt cu asta! Nu m-am gândit niciodată să fac acest paralelism şi nici nu am ştiut vreodată care este etimologia cuvântului blues.

 

-Hai să vorbim mai concret despre acest prim CD al tău, „Gore din Chitila”.

 

-Chitila, o zonă limitrofă a Bucureştiului sau chiar oraş în sine acum, era mare nor de cale ferată; acolo „se întâmplă foarte multe lucruri”. Noi am făcut acest cântec, „Gore din Chitila”, în curtea şcolii. Aveam 17 ani, acum am 37 deci, se întâmpla cu 20 de ani în urmă. Încercam să ironizăm o anumită categorie de tineri -eu şi gaşca din care făceam parte- care nu ascultau o muzică de calitate cum credeam că ascultăm noi- eram cu rock, nebuni după ACDC (apropo, noi aşteptăm să vină ACDC în ţară, se strâng bani la niveluri înalte pentru evenimentul acesta), cu blues, cu jazz, pe când ceilalţi ascultau un fel de manea, o muzică facilă, cu texte de genul „te-am văzut, mi-ai plăcut, ce mă fac acum?”, „te-am iubit, ai murit, pa şi la revedere!”. Am încercat să ridiculizăm această categorie de „cocalari”, cum le spuneam noi pe atunci. Apropo, cocalarii sunt un neam de ţigani, cei care caută în gunoaie, dispreţuiţi în chiar sânul etniei lor şi ţiganii se simt jigniţi când îi faci cocalari. Brief: noi  cam luam la mişto acest gen de oameni care nu prea ştiau să se distreze: se duceau într-un birt oarecare şi se luau la bătaie după ce „se loveau” în cap cu foooarte multe vodci - şi cam asta era distracţia lor.  Şi atunci, a ieşit cântecul ăsta „Gore din Chitila”, în câteva zile a fost gata.  Eu am copilărit în Pantelimon, într-un cartier mărginaş al Bucureştiului, n-am nici o legătură cu Chitila, care-i la 30 de Km de Bucureşti. Dar nu puteam spune „Gore din Pantelimon”, nu prea rima, nu puteam să-i spunem nici „din capăt”-unde locuiam noi era capătul tramvaiului 14 - pentru că aveam un prieten pe care-l numeam- da’ nu pot să-ţi zic porecla, că mi-e ruşine, însă îi mai spuneam acelui băiat şi „din capăt”. Atunci, am ales un nume mai uşor, Gore, şi din Chitila, pentru că sună fain, sună rotund.

 

-Se şi poartă formula asta, vezi „Adi de la Vâlcea”.

 

-A, nu, nu exista reţeta asta pe atunci.  Acum mă şi mir de ce îşi trag lăutarii, maneliştii, locaţia după ei. Mă rog, au succes, tot respectul pentru unii dintre ei.

 

-Or fi înlocuind particula de nobleţe „von”-ul nemţesc sau „de”-ul franţuzesc…

 

-E o chestie, dar mira-m-aş să se fi gândit la asta. Bine că ai simţul umorului. Mă rog, sunt printre ei unii extraordinari, nu  fac reclamă manelelor, dar sunt unii oameni car enumai aşa îşi pot plăti facturile. Şi crede-mă, facturile alea ale lor nu sunt mici deloc. Eu îi respect ca artişti. Ca manieră de exprimare, ca gen muzical abordat, „nu mă excită” foarte tare, eu rămân în continuare un pasionat de rock, heavy-metal  în special şi nu pot s-ascult manele. Sunt sigur că o manea, dacă ar fi cântată pe instrumente „curate” şi s-ar renunţa la acea clapă electrică, la acel clarinet absolut infect în anumite situaţii şi la inflexiuni vocale de influenţă orientală, ar suna foarte bine. Hai să mai învăţăm şi din altă parte: de la englezi, de la australieni, de sud-africani, de la americani, chiar şi de la arabi.

 

-Adică, le-ai propune maneliştilor să încerce să cânte „country”?

 

-Cred că ar reuşi aşa ceva cu brio, dar nu ştiu dacă ar mai fi la fel de populari.

 

-Spuneai mai devreme că n-ai făcut singur acest album, vorbeai de „noi”. Cine sunt aceşti „noi”?

 

-Iniţial, pe mine m-au aruncat, practic, în studioul de înregistrări, după petrecerea de Revelion 2004-2005. Mi-a făcut o deosebită plăcere, două luni m-am distrat acolo de am innebunit. Am tras 16 piese, mare bucurie! Apropo, cine zice că  munceşte când înregistrează în studio, minte de se-ndoaie; de fapt, se distrează de n-au aer.

 

-„Muncesc” dacă „n-au cu ce” şi nici „cu cine”…

 

-Da, exact. N-am crezut că o să iasă pe piaţă acest album, pentru că în România piaţa e full de…deputaţi. L-am căutat pe actualul meu impresar şi i-am propus să scoatem CD-ul la Sony Music. Era să leşine când l-au sunat cei de la Sony. Apoi a ieşit CD-ul pe piaţă. Surprinzător, am văzut că încep să fiu chemat pe la televiziuni, că mi se iau interviuri, -incredibil!, mi-am zis-, nici acum nu pot să-mi revin, parcă e ceva dintr-un film, nu din propria-mi viaţă. Şi se pare că CD-ul are succes, pentru că mă tot cheamă lumea la cântări şi ce se întâmplă acolo, n-am cuvinte să descriu.

 

-Cu ce alţi artişti ai lucrat? Aşa sunt eu, insistentă, zâmbeşte …

 

-Am tras singur vocile. Orchestraţia a făcut-o Andrei Vlad care, ulterior, mi-a devenit şi prieten şi e şi chitaristul meu. Iniţial, eram numai noi doi cu chitarele, dar mi s-a părut  cam sărăcăcios sunetul, aşa că am făcut rost  de o vioară, pe car am găsit-o la vama Veche, acest El Dorado al distracţiei din România. „Vioara” mea e Adrian, e conservatorist şi e foarte, foarte bun, improvizează minunat. La primele două-trei cântări I-a fost mai greu, că noi nu facem repetiţii, repetăm…în concerte. Apoi am făcut rost şi de un „pian”, mă rog, „o clapă”, în persoana lui Xenti Runceanu,care ne face şi basul- cel care a cântat în No Comment. Xenti are ceea ce se cheamă auz absolut, lucru foarte rar întâlnit chiar şi la cei din branşă. Ce înseamnă auz absolut? Băiatul ăsta, când aude un zgomot, îl transformă  instantaneu, în capul lui, în notă muzicală. Pentru el, să acordeze un instrument cu 60 de corzi  n-ar fi mare lucru.  Xenti a venit la noi după o cântare şi ne-a întrebat pur şi simplu dacă poate cânta şi el cu noi. Bineînţeles că poate, i s-a răspuns şi de atunci cântăm împreună, facem şi spargem bani împreună. Asta cu făcutul banilor ştii cum e? Noi, gaşca asta, suntem ca o nimfomană plătită să facă sex, ea ar  face sex oricum, dar să vezi belea că îi mai  dă lumea şi bani pentru asta! Aşa şi noi: am cânta oricum, pentru că ne place de nu mai ştim de noi, dar uite că ne mai şi plătesc pentru asta!. Mai colaborez, pentru clip-uri, cu nişte fete -de fapt, actori: Cătălin Neamţu, Mihai Bogdan Bobonete, apare şi un ospătar- Cătălin Bojoc şi, surprinzător, prietenul meu foarte bun, care s-a dovedit un actor excelent şi despre care regizorul a spus, la filmarea cliului, ca la primul lui film îl distribuie într-un rol principal. Prietenul ăsta al meu este notar public, de fapt, meserie foarte bănoasă în acest moment. El a plătit studioul de înregistrări, fără ştirea mea. Când am aflat că a dat din buzunarul lui 3000 de euro, numai ca să pot înregistra eu albumul, m-am supărat. „Băi, dacă îţi spuneam că îţi dau eu 3000 de euro, îi luai, mai făceai albumul ăsta?”, m-a întrebat el. Evident că nu şi el a intuit foarte bine. Şi-a recuperat banii de la casa de discuri, dar gestul rămâne fără egal.

 

-Schimb un pic registrul şi te întreb: care era perspectiva ta profesională la 18-20 de ani?

 

-Vroiam să mă fac inginer electronist, electronica e o pasiune din copilărie. Pe la 9 ani am făcut un ventilator, dintr-o cutie de pastă Colgate, căreia i-am ataşat un motoraş şi două baterii. Mai târziu am făcut staţii de amplificare, orgă de lumini, am terminat un liceu de electronică şi mă îndreptam şi spre o facultate de profil. Dar, cum nu m-am pregătit  serios, am picat. În armată mi s-au mai oxigenat creierul niţel şi  am făcut o facultate economică: 6 ani de Management, că unul am rămas repetent -mă angajasem-culmea!– la Colgate, am stat acolo  3 ani. Apoi am mai făcut 2 ani de Instalaţii.

 

-Şi de ce ai abandonat?

 

-Păi, tu nu ştii cum e (la) facultatea aia, când te pune să faci o planşă cât o faţă de masă şi, după ce lucrezi o săptămână pe brânci la ea, ţi se spune că nu e bună, fă alta! Am zis că-mi îngheţ anul şi… l-am îngheţat definitiv.

 

-Aud că o să ai un bebe , cât de curând!

 

-Da, iubita mea, Andreea, este însărcinată. Abia aştept să vedem ce-o să fie! Andreea e o artistă, paradoxal e că încă nu ştie asta.

 

-Cum e să afli că eşti verişor primar cu una din poetele reprezentative pentru generaţia sa: Clara Mărgineanu care, iată, se pregăteşte să lanseze al nouălea volum de poezie, „Femeia albastră”?

 

-Întâi să-ţi spun când şi cum am aflat. S-a întâmplat când aveam 25 de ani. Eu ştiam că am o verişoară pe care nu am văzut-o niciodată, dar la atât se limitau informaţiile mele. Într-o zi a venit la mine acasă. Am fost consternat. A fost o surpriză, mai mult, o mândrie. Ieşeam pe stradă şi deja eram o vedetă, Margineanu, văr-su Clarei. Nu-ţi mai spun cum m-am simţit când, un prieten actor la Teatrul Mic, Ovidiu Niculescu, la o lansare de carte a Clarei, după ce a văzut-o dându-mi o carte cu autograf, a zis „d-aia-mi place mie de Mărgineanu ăsta, băi, familie de poeţi!”. A fost foarte frumos! Este foarte frumos! Şi e şi normal.

 

-Ceea ce înseamnă că trasezi un mare semn egal între frumuseţe, mândrie şi normalitate.

 

-Uite ce frumos ai spus, nu m-aş fi gândit s-o fac să sune atât de frumos.

 

-Cum îţi sună un proiect cultural recital poetic Clara Mărgineanu - recital muzical Mihai Mărgineanu?

 

-Mai mult decât bine, mai mult decât interesant. Am şi asistat la ceva de gen - recital Ada Milea - Cristi Iacob, doar că acolo nu erau poeziile lui Cristi, pentru că el nu scrie poezii. Cred ca aş fi în stare să organizez un astfel de eveniment şi, de altfel, că tot a trecut tevatura asta cu 1 Mai, o să încerc să imprim un pic de viteză lucrurilor.

 

-Nu pot decât să vă doresc succes, şi ţie, şi Clarei şi să sper într-o invitaţie în primul rând.

 

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

De la realizarea acestui interviu au trecut niste luni bune. Între timp, Clara Margineanu si-a lansat cel de-al noualea volum de poezie „Femeia albastră” (Edit. Charmides, Bistrita), iar Mihai Margineanu a devenit fericitul tatic al unei fetiţe.

 

Loredana TUDOR-TOMESCU

Australia

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)