Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

"FIE ŞI ÎN SUBTERANĂ, LA LUMINA CONFLICTELOR DE INTERESE,

NIMIC NU NE POATE ÎMPIEDICA SĂ VISĂM, SĂ CREDEM, SĂ SCRIEM”

 

Susţine scriitorul  NICOLAE SÂRBU,

la emisiunea Viaţa literară, februarie - 2012, de la Radio Timişoara

 

         Veronica Balaj: Bine v-am regăsit, stimaţi ascultători, sunt Veronica Balaj. Ne reîntâlnim cu o nouă ediţie a emisiunii Viaţa literară. De data aceasta călătorim pe undele radio până la Reşiţa, acolo unde se spune de către scriitori, şi le place să afirme acest lucru, este amplasat "Oraşul cu Poeţi". Chiar un poet este invitatul nostru. Este vorba de Nicolae Sârbu. Un nume cunoscut în această parte de ţară şi nu numai. Cunoscut nu doar prin volumele sale de poezie, ci şi prin faptul că este coleg de breaslă cu noi, este jurnalist la bază. Ba şi mai mult, lumea cărţilor i-a fost în subordine, să spunem aşa, câtă vreme a fost director al Bibliotecii Judeţene din Reşiţa. Volume noi apărute, idei noi şi  desigur expresivităţi poetice noi. Bine ai venit la microfonul Radioului Timişoara, împreună cu aceste două  volume nou apărute, dintre care unul la Dacia Cluj, o editură renumită.

         Nicolae Sârbu: O carte editată la Dacia XXI Cluj, în oraşul studenţiei mele şi una la Reşiţa, oraşul care m-a primit şi m-a înrobit pentru totdeauna.

         V.B.: Fiind, totuşi, originar din această parte de ţară, adică....

         N.S.: Din Banatul de Câmpie, sunt de la Ohaba-Forgaci, de lângă Lugoj. Dar am rămas în Banatul de Munte, pentru că, nu-i aşa, eu întâi am fost profesor prin studii, dar am început ca reporter.

         V.B.: Am văzut că-ţi place foarte mult să pronunţi acest cuvânt, reporter, deşi  în vreme, exersând ani la rând ajungi şef de secţie şi redactor-şef. Ai o conotaţie specială pe care o acorzi acestui denominativ: reporter.

         N.S.: Da, reporter e şi un cuvânt frumos, şi de fapt amândoi suntem reporteri, şi amândurora ne place acest cuvânt şi această meserie.

          V.B.: Hai să-l definim puţin.

         N.S.: Dacă-l  definim puţin, atunci numai despre asta am putea să vorbim. Nici despre cărţi, nici despre nimic. Când eu am venit la Reşiţa, şi iată sunt 40 de ani de atunci, Doamne, ce tânăr eram şi ce plin de vise, Reşiţa era un oraş, era o ţară a reporterilor. Eu i-am zis pe urmă Aninei reporteria. Dar tot judeţul, şi Reşiţa mai ales, era un tărâm fascinant. Şi probabil de aceea am rămas acolo, pentru totdeauna, la Reşiţa, ca reporter. O viaţă fantastică. Te subjuga, te fascina. Şi astea au fost două lucruri care pe mine m-au legat de Reşiţa. Această viaţă, care pentru reporteri era mană cerească, aşa cum se spune.

         V.B.: Foarte multă diversificare şi diversitate zilnică şi să folosim şi cuvântul frenetic, pentru că era şi viaţa cotidiană frenetică.

         N.S.: Desigur că era o viaţă frenetică, era fascinantă şi asta m-a captat, m-a subjugat, m-a acaparat. A doua şansă pe care mi-a oferit-o Reşiţa a fost că la Cenaclul Semenicul am găsit nişte colegi de generaţie, oameni plini de vise, ca noi atunci, dar cu multă şcoală, cu inteligenţă şi aspiraţii de creaţie. Este generaţia noastră, a mea, cu care eu mă mândresc şi iată că am crescut împreună, chiar dacă pentru generaţiile ulterioare noi deja reprezentăm ceva trecut. O Reşiţă în care mă întâlneam atunci cu tineri oameni de cultură, scriitorii Gheorghe Jurma, care este un adevărat mentor cultural, cu Gheorghe Zincescu, cu Nicolae Irimia. Ce să spun?  Cu mulţi, mulţi alţii. Visam atât de frumos împreună. Şi aşa s-a născut, de ce insist asupra lucrului ăsta, aşa s-a născut ideea şi sintagma "oraşul cu poeţi". Această sintagmă a apărut pentru prima dată în revista Luceafărul, în care un scriitor de atunci, un critic literar de atunci de la Luceafărul, Artur Silvestri, a rămas uimit că la Reşiţa nu erau numai furnale, aşa cum căutau alţi reporteri, care nu o prea înţelegeau. Ziceau că din furnale iese oţelul. Niciodată oţelul n-a ieşit din furnale. Dar era o chestie. Noi chiar am fost reporteri, care ştiam ce scriem şi care au constatat că acolo nu sunt numai furnale şi alte meserii ale focului.

         V.B.: Da, reporteria, jurnalismul este o meserie a focului.

         N.S.: Aşa că azi sunt mulţi poeţi. Acestuia i se spune "oraşul cu poeţi", ceea ce a scris şi Petru Poantă în Contemporanul şi asta a fost un şoc pentru scriitorii care veneau cu delegaţii ale Uniunii Scriitorilor. Primul care a fost uimit de oraşul lui, Mircea Martin, este născut la Reşiţa şi e critic de anvergură. A zis: domnule, regăsesc în viaţa spirituală, în scriitorii de aici, o Reşiţă pe care eu nu o cunoscusem până acum. Era în octombrie 1972, iar la Semenicul au citit Olga Neagu şi Nicolae Sârbu.

         V.B.: Foarte interesantă e această mărturie, necesară pentru tinerele generaţii. Să nu uităm să spunem că Cenaclul Semenicul de atunci a devenit punct referenţial. Să nu uităm nici revista Semenicul, care apare şi astăzi.

         N.S.: Da, sigur, apare. În Reşiţa apar, din păcate cam prea rar, cele două bune reviste: Reflex şi Semenicul. După noi, că pronunţasem câteva nume atunci, în acel cenaclu au venit unii mai tineri. Ulterior acolo s-a format Ion Chichere, dar şi actualul poet care mie mi-este foarte drag, Costel Stancu. E un foarte interesant lucru că noi nu scriem unul ca altul. Nu este ceea ce se numeşte nici o gaşcă, nici o şcoală, ci doar o atmosferă stimulativă. Noi ne întâlnim în primul rând sufleteşte, pe urmă intelectual, să schimbăm păreri, să ne auzim unii pe alţii, dar nu ne imităm. Gheorghe Zincescu scrie într-un fel, Costel Stancu scrie în alt fel, regretatul Ion Chichere scria altfel, Octavian Doclin scrie altfel. Iar eu am pretenţia că scriu şi eu altfel.

         V.B.: Dar este o condiţie a personalizării şi a personalităţii fiecărui poet să aibă nota aceea particulară şi e normal să aibă fiecare alt registru de expresie poetică.

         N.S.: Păi vezi, aşa se întâmplă şi cu marile şcoli. Şi cu Optzecismul. Dar  eu întâi ar trebui să încep cu Echinoxismul. O şcoală care pentru mine a fost chiar şcoală, la Cluj. Mă mândresc că am făcut parte dintre fondatorii acestei şcoli. Din păcate, meseria de reporter m-a furat de la visele poeziei, dar nu m-a furat de tot. Îmi place să-mi amintesc şi să mă mândresc că am fost coleg, la începuturi, cu Dinu Flămând, cu Adrian Popescu, cu Ion Mircea, cu Eugen Uricaru. Unii fiind azi nişte voci extraordinare ale literaturii române.

         V.B.: Foarte interesant că din toate nucleele acestea cenacliere, sau create în jurul unor reviste, s-au dezvoltat în ani şi s-au impus nume importante în literatura română, aşa cum ai şi menţionat de altfel.

         N.S.: Cum să-ţi spun, când din nucleul acela de tineri Eugen Uricaru ajunge preşedintele Uniunii Scriitorilor Români, Adrian Popescu redactor-şef la Steaua, Dinu Flămând la Radio France International, cum să nu te mândreşti cu asemenea colegi? Dinu este şi traducătorul lui Pessoa, într-o carte fascinantă, pentru care a şi luat un premiu al U.S.R. Acum face emisiuni politice Tv. Sunt oameni de o probitate culturală extraordinară şi de talent. E firesc să mă mândresc cu ei.

         V.B.: O generaţie referenţială.

         N.S.: Sigur că da. Prin faptul că eu pot vorbi despre ei şi pot spune toate astea, să mă raportez şi eu la ei, înseamnă că retrăiesc ceva din atmosfera aceea extraordinară, aşa cum Echinoxul se raportează la Cercul Literar de la Sibiu. Chiar dacă mai târziu, înseamnă o şansă.

         V.B.: A fost o şansă. Să vedem, mai târziu o să vorbim despre asta, dacă astăzi mai există asemenea şanse pentru tinerii scriitori. Dar rămânând în acelaşi context, să nu uităm că frenetismul reporteriei, noul pe care trebuia să-l consemnezi şi care te fascina, nu te-a împiedicat deloc să scrii, chiar în perioada aceea, o carte. Parcă de poezie…

         N.S.: Eu am debutat ca reporter, să rămânem pe scurt în acest perimetru. Am debutat cu o carte despre Anina, sigur puţin mutilată de cenzură. O carte, "Aurul din aripi", apărută în 1986 la editura Facla, unde director era atunci domnul Almăjan.

         V.B.: Deci, alte nume care vin să completeze acest peisaj spiritual al unor vremi zbuciumate în adâncul lor. Dar care, iată, au rămas ca elemente de, să spunem, de lumină, de referinţă pentru cultura, pentru literatura română.

         N.S.: Eu am avut o surpriză plăcută cu această carte, din care cenzura a tăiat şi ea, mi-a impus să-i schimb şi titlul, dar n-a stricat-o cenzura de tot. Unii au zis că de fapt este şi carte de proză, ceea ce pentru mine reprezintă o mare surpriză şi o mare mândrie ca reportajul meu să fie confundat cu proza. Chiar şi acest lucru este un punct pe care am putea să-l discutăm până mâine. Deşi această fascinantă reporterie care a fost Anina îşi cere acum o nouă ediţie. Şi eu am datoria să rescriu această carte, cu mărturia acestor zile, care este din păcate foarte tristă. Mărturie pentru Anina şi pentru reporter. Voi rescrie această carte şi îţi propun, dacă eşti de acord, să lăsăm acum reportajul, că noi amândoi suntem reporteri şi ne fascinează acest lucru, să lăsăm reporterul şi să revenim la poezia noastră.

         V.B.: Şi să revenim la poetul Nicolae Sârbu, bine-nţeles, pe care spuneam că îl reîntâlnim cu plăcere nu doar aici, nu doar în paginile publicistice, mai degrabă în fiecare întâlnire semnificativă organizată de Uniunea Scriitorilor. Să nu uităm Festivalul de anul trecut, probabil şi anul acesta.

         N.S.: Da, am fost împreună la Festivalul de poezie organizat de Filiala noastră a U.S.R.

         V.B.: Eşti foarte prezent peste tot. Cum e cu poezia? Dacă reporteria te-a fascinat atât de mult, poezia unde avea locul pentru tine, în viaţa ta ?

         N.S.: Poezia a fost o mare taină şi o mare enigmă, un mare sprijin al vieţii mele interioare. Am trăit împreună vremuri destul de complicate şi grele, cu meseria solicitantă pe care am făcut-o noi, de ziarist. Eu am fost 28 de ani, pe cartea de muncă, ziarist, şi am făcut acest lucru cu mare drag, cu vocaţie, suflet, conştiinţă.

         V.B.: La presă scrisă.  

         N.S.: La presă scrisă, sigur că da, cu mare drag şi cu mare încrâncenare am practicat această meserie. Deseori am riscat foarte mult, m-am jucat cu focul, am mers periculos pe un fel de lamă de cuţit. Am fost un ziarist Kamikaze, de multe ori. Pot  să spun că în puşcărie n-am ajuns, dar la poliţie am dormit.

         V.B.: Şi cum era, nu era prea comod? Care erau motivele care îţi dădeau vise negre şi coşmaruri? Care a fost motivul că ai ajuns acolo?

         N.S.: Ei, acum nu intrăm în amănunte. Nu detaliem nici problema cu cântec a celor două voturi de blam.

         V.B.: Bine, atunci să nu intrăm.

         N.S.: Eram tineri şi imberbi şi curajoşi. Puteam să circul în perimetrul Caraş-Severinului fără legitimaţie, fără nimic. Spuneam Nicolae Sârbu şi ziceau: da, ştim. Dar poetul, că de aici am pornit, era ceva, o taină, care-mi dădea tăria să trec peste toate. Cititul şi scrisul, aşa cum spune şi Nicolae Manolescu, care a scris o carte pe această temă, dar înainte de el a scris Jean-Paul Sartre o carte pe această temă în "Cuvintele". A fost şansa mea, care mi-a dat tăria să trec peste toate. De aceea, zic că vremurile noastre, care se revendică pragmatice şi mai  legate de o altă realitate, au nevoie totuşi de cultură. Aşa cum marii noştri artişti, să începem cu Brâncuşi, să spunem Mircea Eliade, au nişte aforisme extraordinare privind rezistenţa şi salvarea lumii prin cultură. Până şi Einstein era fascinat de scris, de mister, de cultură. Mario Vargas Llossa, câştigătorul Premiului Nobel, este normal, este scriitor, a făcut laudatio acestei meserii. Dar iată că şi oamenii ştiinţei fac acest laudatio. Există un crez extraordinar subteran, subversiv al culturii, o fascinaţie a poeziei şi atâta timp cât putem să trăim în această utopie înseamnă că nu este totul pierdut.

         V.B.: Da, e foarte actuală ideea rezistenţei prin cultură, în faţa avalanşei de mercantilism, de pragmatism, noutate de altfel necesară evoluţiei umane şi civilizaţiei. Dar nu ştiu câţi o iau în serios la nivelele unde ar trebui. Nouă ne place, celor din domeniul cultural, din domeniul literar, să credem că rezistenţa prin cultură este un bun deja câştigat şi nu e rău. Sigur, nu e nimic de pierdut în asta.

         N.S.: Este un fel de a fi, este o credinţă care ne ţine verticali ca oameni cu conştiinţă, cu fire sensibilă. Această cultură adună fibrele noastre intime şi ne dă o coloană interioară, care ne ţine în durată şi verticalitate.

         V.B.: Ne identifică, la un anume moment, în această lume, când se vrea o unificare prin spiritualitate, prin literatură. În cazul de faţă, ne mai putem oare menţine acea individualitate, acea specificitate, acea emblemă care să ne departajeze de alte popoare şi de alte spiritualităţi? Ziceai că poezia a fost un domeniu de taină. Şi totuşi, aceste trăiri au izbucnit normal mai întâi în primul volum. Care a fost acesta?

         N.S.: Primul care a fost? Cele dintâi volume ale mele nu au apărut niciodată. Un prim proiect de volum a fost "Floarea de dincolo". S-a pierdut. Cu recomandarea Anei Blandiana, l-am dat la fosta editură Cartea Românească şi s-a pierdut la cutremur, că Mihai Gafiţa, fostul redactor-şef, a pierit atunci. Am mai dat un volum la Cartea Românească, cu un titlu de groază: „Dosare şi cactuşi”. Bineînţeles că şi acela s-a pierdut, tot la Cartea Românească, la Mircea Ciobanu. Şi, de fapt, primul meu volum nu este primul.

         V.B.: Şi n-au putut fi recuperate poeziile din volumele respective?

         N.S.: Unele poezii da, dar ca volum întreg n-a mai fost recuperat niciodată.

         V.B.: Deci, n-aveai, nefiind computere pe vremea respectivă, nu aveai o dublură ?

         N.S.: Nu, atunci nici nu mă gândeam să scriu împotriva pierderii. Pe  urmă am început să scriu la maşină,  să mi le scriu în două exemplare.

         V.B.: Scriai de mână ? Cu pixul ?

         N.S.: Scriam de mână şi scriu şi acum de mână. Da, pentru că eu cred în scrisul care leagă mai bine cuvântul de suflet, de minte, prin mână, de hârtie. Eu vreau să simt cuvântul, să-l pipăi, să-l văd cum se naşte şi cred că aşa trebuie să se nască un cuvânt, o operă. Sigur, există diferite feluri de a scrie. Am aflat că sunt oameni care scriu în pat, pe burtă, şi scriu cărţi în stil mare. Prozatorul care scrie direct la computer şi face romane de mare succes internaţional. Alţii scriu numai pe internet direct şi aşa mai departe. Apropo de asta, că ai spus că am fost şi directorul bibliotecii din Reşiţa. Am fost 13 ani şi 4 luni director şi este o bucurie că am trăit, fiinţa mea a respirat în preajma cărţilor. M-am străduit să fac lucruri frumoase. Din păcate, n-am putut să fac şi o bibliotecă nouă. Tot din păcate, cultura este văzută în ţara noastră încă în postură de Cenuşăreasă.

Noi am avut nişte legături profitabile şi frumoase cu oraşul Caen, Normandia, din Franţa. Ei au grijă şi de istorie, şi de toate prin care se gândesc la viitor. Acum, acolo, se construieşte o bibliotecă regională a Normandiei. Numai despre aceasta am putea vorbi vreo două ceasuri. Chiar îmi place să vorbesc cu tine, pentru că suntem şi scriitori, împreună şi poeţi şi reporteri. Să revenim la Normandia. Se construieşte o bibliotecă regională, care costă pentru început 52 de milioane de euro! Ce zici?

         V.B.: Ne oprim aici. Este  extraordinar să afli că, în lumea modernă contemporană, într-o ţară în  care, am spune noi, este instalată această civilizaţie materială tehnicizată, se investeaşte atât de mult pentru cărţi. Ai fost acolo, în Normandia, la bibliotecile lor?

         N.S.: Da. Sigur. Noi avem o relaţie de vreo 20 de ani cu asociaţia care este acum condusă de un scriitor. M-am bucurat să reprezint şi eu, într-un fel, desigur modest, literatura română, oraşul cu poeţi, în acest perimetru. Să nu uităm că Franţa are două biblioteci naţionale. Pe lângă vechea bibliotecă, are acea minune modernă de bibliotecă naţională. Noi încă ne mai întrebăm dacă biblioteca e necesară. Noi o tot inaugurăm, tot o ducem de la an la an. Aşa tot mai investim şi tot nu este gata această bibliotecă naţională a noastră. Este un altfel de a vedea cultura, istoria, spiritul.

         V.B.: În acest context al cărţilor, pe care le-ai dirijat într-un fel. E vorba de colecţii imense, ai făcut achiziţii.

         N.S.: Aici dă-mi voie să nu fiu de acord. Eu cred că, în viaţa noastră, nu noi dirijăm cărţile, ci ele ne dirijează pe noi.

         V.B.: La modul ideatic da, dar într-o bibliotecă trebuie o ordine, trebuie colecţii, trebuie condiţii de păstrare, trebuie o perpetuare a cărţilor. În acest sens am spus. Dar să nu uităm Poezia. Revenim la poetul Nicolae Sârbu. Poezia cum şi-a mai făcut loc? Mai ştii vreun vers din cele care s-au pierdut la Cartea Românească? Să fie salvate măcar acum într-un fel, aşa auditiv?

         N.S.: Eu n-am dus niciodată lipsă de versuri noi, originale, adică inspiraţia nu m-a trădat. Nu m-am cramponat de un vers care s-a pierdut. Lasă,  s-a dus, că altele vor veni. Şi iată că Nicolae Sârbu a ajuns la 18 volume tipărite. Ceea  ce mi se părea un lucru de neînchipuit.

         V.B.: Primul volum, totuşi, unde a fost tipărit?

         N.S.: În afară de cel de la Facla, care a fost de reporter, primul volum de poezie a apărut la Silva-Oraviţa. Era pe vremea aceea, în 1995,  un club al intelectualilor acolo, condus de Gheorghe Cahniţă.

         V.B.: Există şi azi un club al intelectualilor la Oraviţa, este o tradiţie foarte frumoasă.

         N.S.: Pe vremea aceea aveau şi tipografia lor şi îl conducea un inginer silvic, un iubitor de cultură, care l-a sprijinit şi pe Gheorghe Azap. Deci, era şi o prietenie, o susţinere atunci, la începutul de la Silva. Îmi amintesc de lansările mele de acolo, în care am mers împreună, după ce am făcut deschiderea la Oraviţa, ne-am dus la Vărădia în pădure, la Răcăşdia în pădure. Era o prietenie şi o frumuseţe, ne cânta Traian Jurchela. A fost şi profesorul Todoran cu soţia. Ce să-ţi spun ? Parcă era mai mult suflet, lumea punea mai mult suflet. Mult  suflet, iată una din cheile poeziei.

         V.B.: Poezia era o tonalitate de gală, să-i spunem de sărbătoare?

         N.S.: Era o sărbătoare. Poezia, deşi noi o scriem ca o taină şi, de multe ori, ca o durere a sufletului nostru, comunicarea poeziei trebuie să rămână o sărbătoare. Tot o sărbătoare a sufletului şi, dacă sunt mai multe suflete, poate să fie o sărbătoare a comunităţii.

         V.B.: Poate să fie o sărbătoare a cuvântului permanentă? Asta este. Cuvântul îşi are atâtea straturi. Dacă poetul încearcă să le dezghioace, a dezghioca, a desface mereu un strat, încă un strat, încă un strat de înţelegere a cuvântului, sigur doar poetul poate să facă asta.

         N.S.: Sper că nu este o laudă de sine a noastră. Ar trebui ca aceste lucruri să ajungă la cât mai mulţi oameni. Tot în 1995 am mai tipărit, deci eu am debutat odată cu două volume de poezii, "Cochetăria cu fulgerul", pe care am scos-o la editura Timpul din Reşiţa. Este incredibil că eu, care am debutat târziu din păcate, chiar peste vârsta lui Arghezi – a fost şi vina mea, dar nu numai vina mea, este şi a cenzurii şi a vremurilor –  am ajuns la o asemenea bibliografie. Meseria de poet nu a existat pentru noi şi nici astăzi nu este un job profitabil. Noi am făcut-o asta pentru sufletul nostru şi pentru că am crezut că este o şansă, că arta este o şansă pentru umanitate. Şi a fost o şansă pentru noi. Altfel nu am fi scris şi nu am fi crezut.

Culmea este să constat azi că în continuare există o fascinaţie a poeziei şi iată că apar unele cărţi semnate de practicanţi ai celor mai diverse meserii. Din păcate, se naşte şi confuzia, aşa cum se naşte confuzia şi la scriitorii ţărani. Merită reţinute doar câteva personalităţi de scriitori în grai, începând cu Marius Munteanu, cu Ştefan Pătruţ şi alţii. Sunt adevărate valori. Dar imitatorii, cei fără har, strică genul şi-l duc în derizoriu. Aşa se întâmplă şi alte în arte, în care-i strident  şi deranjant amatorismul. Chiar  şi în  muzica populară, sunt atâţia solişti care înainte nu ar fi ajuns nici pe scena căminului cultural, sau pe scena hulitei, pe nedrept, Cântări a României. Care avea, totuşi, criteriile ei.

Azi ne sufocă mediocritatea la televizor şi ne sufocă prin multe CD-uri, în autobuz, pe stradă. Şi în literatură sunt mulţi nechemaţi, cum s-ar zice. Dar este un risc al democraţiei, un risc al mijloacelor de comunicare mult mai accesibile, de imprimare mult mai accesibile. Şi totuşi, valorile, până la urmă, sper că se decantează. Din păcate, generaţia noastră a cam rămas şi fără critici, pentru că acei oameni de vocaţie care au fost şi făceau critică literară, unii sunt partizanii numai ai optzecismului, alţii mai nou sunt partizanii aşa-zisei poezii noi, zisă şi noua poezie nouă. Iar generaţia noastră a rămas fără critici, că ei s-au făcut profesori universitari, ceea ce nu ne împiedică pe noi să credem şi să scriem. Încă odată, noi nu scriem nici pentru critici, şi chiar atunci când scriem, scriem ca o datorie de conştiinţă, de talent. Dacă nu e glorie, nu contează, opera să fie.

         V.B.: Spuneai că timpul, totuşi, va decanta valorile. Timpul acesta trebuie ajutat de cineva. În cazul scriitorilor, trebuie critica literară să decanteze. Sunt grupuri, grupuleţe, interese, reviste literare importante puţine. Cele care se ivesc în diverse mici localităţi ţin şi ele de relaţia locală.

         N.S.: Corect. Din păcate, doar noi ştim să ne informăm, că ne este dragă această meserie şi este meseria sufletului nostru. Nu este un job pentru noi, din care să tragem oarecari profituri. Asistăm neputincioşi la o regionalizare, la o fragmentare a culturii române. Nu prea se mai ştie ce scriu cei de la Iaşi, ce scriu cei de la Cluj. Poate nu ne citim suficient nici noi cei de la Filiala din Timişoara şi asta este păgubos la nivelul culturii naţionale. Constatăm că au apărut, după modelul oraşul cu poeţi, au apărut întregi colecţii: poeţii oraşului Bucureşti, poeţii oraşului cutare. Dar la început, cum la început a fost cuvântul, la început a fost Reşiţa, oraşul cu poeţi.

         V.B.: Adevărat. Să deschidem cartea de poeme adusă de Nicolae Sârbu. Este foarte grăitor atunci când poetul însuşi îşi lecturează creaţiile, nuanţările numai el ştie să le facă.

         N.S.: Deci, ce anume avem noi aici, în faţa microfonului? Am uitat să spun că este o frumoasă zi de iarnă şi am venit prin ea şi mi-a inspirat o atmosferă tonică şi poetică această zi de iarnă la Timişoara. "Eu, Nicolae de Ohaba" se numeşte volumul care, ai spus tu, are o copertă frumoasă, câmpul cu maci al lui Van Gogh. A fost sponsorizat de Primăria din Boldur, satul meu Ohaba-Forgaci aparţinând acestei comune.

         V.B.: Şi tu fiind Cetăţean de Onoare al acestei comune, pe drept.

         N.S.: Da, şi mă laud mereu cu aceasta. Eu sunt deja Cetăţean de Onoare în trei localităţi: şi la Reşiţa, şi la comuna Dognecea, din Caraş-Severin.

         V.B.: Acolo cu ce ocazie?

         N.S.: Am scris o carte despre celebrul colecţionar Constantin Gruescu, care are un muzeu de mineralogie estetică extraordinar. Această monografie-album e o carte frumoasă, inclusiv tipografic, care din păcate nu circulă. Eu nu-mi revendic nimic. Ea ar trebui scoasă în continuare, dar mă rog, se află deja din Australia, în Canada şi aşa mai departe. Deci, atunci am fost făcut pentru prima dată Cetăţean de Onoare şi pe urmă la Reşiţa, ceea ce mă mândresc cu asta. Nu este o deşertăciune bucuria, pentru că eu cred în scrisul încrâncenat şi solitar. Şi nu este o fericire să fii scriitor, nu e o continuă jubilaţie, nu e o sărbătoare. Dar scrisul, după lacrimi, poate să producă şi multe lacrimi de fericire. Şi această carte din faţa noastră, "Eu, Nicolae de Ohaba" , din 2011, a fost urmată de o alta, pe care am scos-o la editura Tim din Reşiţa. Se numeşte "Vitralii sparte" şi într-un fel are şi ea un aspect foarte atrăgător, zic unii. Să  nu mă laud eu singur, pentru că prezentarea este după lucrări ale pictoriţei lugojene Eugenia Olar şi foarte mulţi critici literari au zis că este o copertă mai mult decât interesantă. Deci, nu este meritul meu, este meritul editorului Gheorghe Jurma şi al pictoriţei lugojene Eugenia Olar. 

         V.B.: Dar Nicolae Sârbu de Ohaba poate să ne şi lectureze din volumele sale.

         N.S.: Sigur, poate ar mai trebui să mai spun că, dar să nu o luaţi ca o laudă…

         V.B.: O luăm ca o mărturie scriitoricească.

         N.S.: Aşa. Că m-a bucurat şi premiul pe care mi l-a acordat Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor, premiul de poezie în 2008, adică l-am luat pentru 2008, pentru volumul "Ferestre pentru labirint". Şi sper ca în continuare, asta este o speranţă a mea, îmi doresc  să nu fie deşartă, în continuare să mă redescopere şi Banatul, că toată lumea îl ştia pe ziarist, pe director, pe reporter şi pe poet mai puţin. Ziceau unii: măi, tu ce faci, cochetezi cu poezia? Eu nu cochetez cu poezia, eu nici nu mă joc, cum alţii mă suspectează. Pentru mine poezia este un lucru foarte serios. Şi iată un exemplu.

 

 

Călăuză pentru suflet orb

 

Imaginaţia mea tulbure

mişcată confuz în mlaştina

cu manuscrise pişcate

contrafratern de ţânţari.

Plecai şi-n cer să cumperi

mere în timp ce mă visam temător

în Grădina Maicii Domnului.

E miezul nopţii şi-ar trebui

să mă pregătesc, să cad în rugăciune.

Chiar pe piatra pe care turcii

i-au tăiat capul călugărului Cozma.

Chiar pe treptele ce mă îngăduiră

spre peştera Sfântului Athanasie.

Grea povara unei cruci de trei kilograme

de bronz la gâtul sfântului.

Grea crucea care mă poartă

orbeşte în mlaştina cu manuscrise.

 

         N.S.: Ar trebui câteva precizări. Această poezie am scris-o în urma unei călătorii, dar mai mult, este ecoul unei experienţe sufleteşti la Muntele Athos şi se simte în ea această vibraţie. A fost fantastic şi acum vorbesc cu tine care eşti un reporter înnăscut, un reporter de călătorie. Eu am scris o carte de călătorii: "Şi veţi trece prin vamă ca fluturii". Aşa cum mi-am propus, ca o datorie de conştiinţă, să rescriu cartea despre Anina, voi rescrie şi această carte de călătorii, pentru că în timpul acesta am fost şi la Mormântul Sfânt, şi am fost şi în Athos şi am fost şi în Italia. Atâtea  lucruri sunt grozave în lume..

         V.B.: Şi lumea e frumoasă şi vastă. În momentele când te aflai acolo ai notat, ai făcut adnotări, ca să poţi rescrie o experienţă a întâlnirii cu muntele Athos, nu e puţin lucru, sau chiar în Ţara Sfântă?

         N.S.: Este o trăire unică.

         V.B.: Ai făcut adnotări, asta întreb? Sau le păstrezi doar în memorie ?

         N.S.: Sigur că da, am însemnări, că doar suntem reporteri. Sigur că alea aşteaptă în sertar. Aşteaptă să fie revăzute. Dar eu cred şi în laboratorul poetului şi vreau să spun că şi poetul, care sper că sunt, sau sper să devin, are un laborator. Şi reporterul are un laborator de însemnări şi de impresii, care aşteaptă să-şi găsească expresia şi cuvântul cel mai potrivit şi mai vibrant. Mai aştept să fie, să le vină vremea, cum s-ar zice. Vezi, mulţi ani eu am spus că meseriile mele, ziaristul, profesorul, directorul, au fost în conflict de interese, pentru că aşa parcă se zice azi. Aşa se zice: conflict de interese. Ele au fost în conflict de interese cu poetul.

         V.B.: Ţi-au răpit tot timpul, i-au răpit timpul poetului.

         N.S.: I-au răpit şi timp şi energie. Dar poetul nu s-a lăsat, el a lucrat aşa, în subterană, ca un firişor de apă, care pe urmă vine şi devine izvor, devine pârâiaş, râu şi fluviu.

         V.B.: Cum de nu a ieşit un volum de versuri în urma vizitei în Ţara Sfântă şi la Athos ?

         N.S.: Ei, nu, nu, eu nu scriu aşa tematic, nu scriu.

         V.B.: Nu, dar trăirile puteau fi.....

         N.S.: Vreau să spun, asta ar putea fi o confidenţă, pentru că vorbesc cu o scriitoare, cu o femeie, nici măcar sentimentele mele de afinitate, de dragoste, de admiraţie faţă de o femeie, nu se regăsesc imediat într-o poezie. Ele se sedimentează şi irump când nu te aştepţi.

         V.B.: Foarte interesant şi sinuos drum al poetului şi al poeziei.

         N.S.: Este. Dacă îmi dai voie să-ţi spun, eu am un volum care se numeşte "Că poetu nu-i ca omu",

         V.B.: Excepţional titlu.

         N.S.: Şi deja la noi la Reşiţa, între noi, între prieteni folosim această sintagmă şi zicem, măi, lasă-l mă, că poetul şi aşa nu-i ca omul. El aspiră să fie şi ca omul, şi mai mult decât omul. Un om care e făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care la început a fost Cuvântul.

         V.B.: Şi care i-a dat un ceva în plus. Acea putere de a percepe anumite nuanţe ale lumii, prin care trecem, pe lângă care trecem şi doar poetul, doar scriitorul şi artistul, muzicianul, dar şi pictorul relevă, apoi recreează acest să-i spunem amănunt, acest accent al vieţii care poate deveni artă, probabil asta te reprezintă.

         N.S.: O  altă confesiune pe care aş vrea să o fac este că şi reporterul şi poetul m-au împiedicat să devin prozator. Eu atâtea lucruri aş avea de spus şi pe care nu poţi să le spui pe şleau, cum s-ar zice, în poezie şi nici în reportaj. Şi în viaţă, din păcate nu poţi, şi asta este o idee de-a mea, nu poţi citi toate cărţile, nu poţi scrie toate cărţile şi nu poţi iubi toate femeile.

         V.B.: Dar mai poţi trece în poezie stările încercate cândva şi devenite, iată, tânguire...

         N.S.: Poate ar trebui să vorbesc ceva mai mult despre această carte, care-mi este foarte dragă. Această carte, "Eu, Nicolae de Ohaba", în care îmi revăd totul, de la obârşie. Cineva zice: dar nu e Blaga. Că noi ne întoarcem de obicei după tiparul Blaga la obârşie. Da, sigur, poeţii, chiar şi în acelaşi curent şi în aceeaşi generaţie, au şansa lor să se diferenţieze, să-şi caute vocea proprie. Eu  îl iubesc foarte mult pe Blaga, şi nu este un secret nici pentru mine nici pentru alţii, dar nu mă întorc la obârşii ca Blaga.

         V.B.: Dar este absolut normal. Fiecare după structura sa poetică, după această înclinaţie şi acest dat, spuneai misterios, divin, de a observa şi de a reda lumea cu nuanţele ei. Fiecare vede altfel, pentru că lumea e aşa de bogată, aşa de diversă, iar noi putem să fim un creuzet la un anume moment, care să scoată la iveală şi să metamorfozeze aceste nuanţe într-o relaţie cu lumea absolut diferit. De aceea spuneai, foarte bine, singura şansă a poetului este să fie altfel, să fie diferit faţă de celălalt. Şi acum mai citim o poezie.

         N.S.: Absolut. Şi acum mai citim o poezie, sau mai citim mai multe. Nu ştiu cât timp mai avem, vreau să spun, şi nu este aşa să-ţi fac o laudă gratuită, chiar îmi place să vorbim şi putem să prelungim discuţia într-o zi de iarnă aşa frumoasă.

         V.B.: Adică vorbeşti, te referi la faptul că  profesional se leagă lucrurile.

         N.S.: Da, simt o afinitate care se leagă, vorbim, ştim despre ce vorbim. Veneau unii să-mi ia un interviu şi erau nişte oameni care nu cunoşteau domeniul. Întrebările şi răspunsurile erau un pic mecanice şi puţin reci. În necunoştinţă de cauză. Şi eu cred că noi chiar avem ce vorbi împreună. Uite, o poezie care este din acest volum, "Eu Nicolae de Ohaba", care are trei subcapitole, şi este din capitolul "Întâmplări sub nucul tăiat".

 

Coridă cu spinii

 

Auzi, dă palme zeilor norodul,

fără să ştie dacă există;

doar fruntea mea arată nordul,

nod la o zodie tristă.

 

Prea clar să mai poţi înţelege ceva,

lacrima înmugureşte într-un ochi absent,

cum trupurile noastre s-ar usca,

pe-o plajă din subconştient.

 

Noi nu avem un zeu în stare pură,

umbra lui după deget se pierde,

când faci în cerul gurii crestătură

şi scoţi cuvântul, nucă verde.

 

Când iubeşti femei de pământ

şi visezi Catedrală,

cine se culcă pe vânt

întuneric se scoală.

 

         V.B.:Foarte frumoasă poezie!

         N.S.: Chiar mă faci să mă simt aşa, un pic emoţionat, jenat, chiar ţi-a plăcut?

         V.B.: Senzaţional. Da. Este atât de profund şi totodată discret subliniată această poziţie a omului, a sinelui în lume şi cu lumea, cu universul, încât într-adevăr pot spune da, e o notă particulară. Pentru că mulţi poeţi, fireşte, au pornit, s-au oprit la acest punct nodal, cum spuneai, al legăturii, al întâlnirii sinelui cu lumea. Aici e greutatea de a fi particular. Tocmai un lucru trăit, experimentat ani şi ani şi veacuri de-a rândul, să fie prezentat într-o formulă proprie.

         N.S.: Este un lucru comun faptul că  toată lumea iubeşte, toţi poeţii, de-a lungul secolelor, mileniilor, au iubit şi au cântat iubirea.

         V.B.: Temele se repetă.

         N.S.: Cuvintele sunt câte sunt şi, totuşi, fiecare iubim şi scriem altfel.

         V.B.: Prietenia a fost prezentată genial de Ghilgameş, dar asta nu înseamnă că de atunci nu s-au mai scris cărţi despre ea.

         N.S.: De atunci, referinţă directă, a scris despre această prietenie şi Nichita Stănescu. Sigur, noi am putea, şi când expiră timpul acestei emisiuni, în final să mă laşi să mai recit o poezie despre sat, dacă mai avem timp.

         V.B.: Avem timp, desigur.

         N.S.: Şi nu o să recit poeme mai complexe, pe care trebuie să le ai în faţă. O poezie, zic eu, care prin formă este mai accesibilă şi care chiar se referă la drama satului în zilele noastre.

 

În toată vremea ce ne doare

 

Să facem ceva pentru sat,

să smulgem grâne din candoare,

ieşind cu lacrimi la arat,

când nu-s cai şi nu-s tractoare.

 

Să facem ceva pentru sat,

să punem legile să are,

într-un tărâm nedezlegat,

cu preatârziul dând în floare.

 

Când nodu-n gât s-a tot umflat

şi doar blestemu-i în frigare,

să facem ceva pentru sat,

un leagăn prea rănit de soare.

 

Să-l preacinstim pe inculpat,

suit pe rug dintr-o eroare;

Să facem ceva pentru sat,

în toată vremea ce ne doare.

 

         V.B.: Şi  asta este o mărturie de stare vis-a-vis de obârşii, cum spuneai, la obârşii, la izvoare.

         N.S.: Da, o obârşie pe care nu o idealizăm, căreia trebuie şi avem datoria să îi înţelegem şi conflictele şi tot ce o macină. Pentru că măcinând-o pe ea, ne macină şi pe noi. Eu cred că fiind un asemenea scriitor, precizez că nu sunt un scriitor sentimental, care are efuziunile lui, eu încerc să prind esenţa dramei unui sentiment.

         V.B.: Vasăzică o autodefinire, înainte de a te întreba eu: cum te vezi ca poet, Nicolae Sârbu? În genere, dacă repet această întrebare la mai mulţi scriitori, există un anume ton de eschivare. Pentru că, ori nu doresc oamenii să se autodefinească, ori îşi ţin secret, ori nu cunosc exact care le sunt coordonatele. Iată că am obţinut, fără prea mare strădanie, această autodefinire. Ceea ce însemnă că ştii exact unde se află poezia ta, câtă greutate are cuvântul în acest moment poetic. Apropo de poezia şi conjunctura, să-i spunem contemporană, fără să extrapolăm la Europa, hai să vorbim doar la nivel naţional: care sunt şansele unui poet de a răzbate dincolo de nota particulară pe care să spunem că o are? Dincolo de talentul, pe care să spunem că îl are; dincolo de exerciţiul pe care l-a dovedit în mai multe volume; dincolo de faptul că, din când în când, mai apare în unele reviste naţionale, ce şansă are să rămână pentru viitorime ca element demn de luat în seamă?

         N.S.: Nu trebuie să ne facem iluzii. Ştim foarte bine că azi şansele culturii, din păcate, sunt mici. Şansele poeziei sunt şi mai mici, pentru că sunt atâtea condiţii defavorabile, atâtea confuzii în vremea noastră. Numai despre asta ar trebui să stăm şi să disecăm zile la rând şi tot nu am ajunge la o concluzie. Deci, nu ne facem iluzii. Eu sunt poet, nu analist sau oracol.

         V.B.: Dar ne facem datoria şi rămânem poeţi.

         N.S.: Asta este datoria noastră de conştiinţă faţă de noi, faţă de harul pe care ni l-a dat Dumnezeu. Faţă de condiţia de cetăţean al ţării şi cetăţean al limbii acesteia. O limbă cu atâtea resurse. Vreau să spun că trăiesc această fascinaţie a limbii române. Când toţi spun câteva cuvinte englezeşti şi zic că totul este OK, eu trăiesc retro fascinaţia fără limite faţă de limba română. Atâtea izvoare necunoscute are această limbă, atâtea nuanţe, atâtea sonuri, atâtea înţelesuri şi subînţelesuri şi aluzii. Este extraordinară, este de o bogăţie şi ar fi păcat ca, din superficialitate şi din ignoranţă, şi din micime sufletească...

         V.B.: Şi din graba vremilor pe care le trăim.

         N.S.: Da, din acest pragmatism din care ne revendicăm să zicem că da, asta la ce foloseşte? Ar fi păcat să pierdem această zestre, care ne-au dat-o înaintaşii şi ne-a dat-o Dumnezeu: limba română.

         V.B.: Aşadar, poetul îşi are rolul şi rostul său, legat de cele ce ai spus. Indiferent  de şansele de a rezista în timp, previzibile sau imprevizibile. Până aici am avut spaţiu de emisie. Încheiem  aici convorbirea cu poetul Nicolae Sârbu de Ohaba. Cu  reporterul frenetic, rămas în continuare ancorat în actualitate şi în viitorul cărţilor de pretutindeni şi de totdeauna, mulţumindu-i de prezenţă.

         N.S.: Şi eu mulţumesc că am putut să vin, din singurătatea mea, să vă împărtăşesc câteva gânduri. Parcă astăzi sunt mai puţin singur şi vă promit că voi fi un poet cinstit cu sine. Fie şi în subterană, la lumina conflictelor de interese, nimic nu ne poate împiedica să visăm, să credem, să scriem.

        

Inerviu realizat de VERONICA BALAJ

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)