Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Undeva în Germania sau  „Culisele emigraţiei

Interviu cu Simona Anomis, Germania

 

Julia Maria Cristea - Viena

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Am cunoscut-o în urmă cu aproape trei ani, printr-o pură întâmplare, aşa cum multe lucruri din viaţa noastră, bune sau rele, se datorează în cele din urmă unei întâmplări, sau poate jocului capricios al destinului. Navigam prin e-bay, fără un scop anume, când privirile mi-au căzut pe trei titluri de carte, scrise în limba română: „Lacrimi în sticlă; „Nodul Gordian“; şi „O victimă ideală“. Intrigată am citit prezentările făcute de tânara autoare – SIMONA ANOMIS, emigrantă ca şi mine de altfel, care dorea să-şi facă cunoscute cel puţin prin e-bay cărţile, ce nu şi-au găsit locul în rafturile nici unei librării din România. Lucru m-a sensibilizat de la bun început, deoarece ştiam prea bine câte implicaţii are acest cuvânt, în aparenţă banal – emigrarea, incizia dură care-ţi despică viaţa, lăsând cel mai ades rana să sângereze, deşi operaţia a reuşit perfect.


M-au intrigat cuvintele, ce păreau ecoul gândurilor mele :
„Adevarul - o înfundătură, fantezia - un labirint. Unde rătăcim cu plăcere, unde e calea de mijloc?“


Am parcurs fugar descrierea romanului, apoi am luat-o de la început, subiectul părându-mi-se mult prea complex pentru vârsta de 28 de ani a scriitoarei, care, dezvăluia o maturitate şi luciditate a veridicului aproape incredibilă pentru cineva care nu a cunoscut trăirile haotice, de coşmar a celor ce-şi găsesc curajul sau uitarea în droguri.
“Doresc sa elimin prejudecăţile că drogaţii sunt oameni proşti, la marginea societăţii, o pleavă de care nu mai avem nevoie. Drogul intră în viaţa multor oameni, care se cred tari si stăpâni pe situaţie, care despică firul în patru şi sunt curioşi să cunoască tainele vieţii, celor complexaţi şi timizi, dar şi celor exuberanţi şi a vânătorilor de succese şi senzaţii tari...intră simplu, pe nesimţite, fără durere, ca o boală incurabilă: Când începe să doară" e prea târziu”.


Am cumpărat „Lacrimi în sticlă” şi “Nodul Gordian” şi le-am parcurs pe nerăsuflate, reluându-le apoi, pentru a degusta pe îndelete ca pe un vin bun, a cărui aromă este inconfundabilă, fiind impresionată de realismul dur, criant şi totuşi cu clinchet pur de cristal, al uraganului trăirilor, mult prea precoce pentru experienţa unei om care de abia a intrat în viaţă. I-am scris apoi un mail, dorind s-o cunosc mai bine şi astfel, încet, încet am descoperit similitudini în gândire, am găsit o prietenă, la peste 1000 de km. depărtare – eu trăind în Austria, ea în Germania. Fără să folosesc cuvinte lozincarde care sunt tare la modă acum, te bucuri când găseşti un conaţional cu care să-ţi împărtăşeşti bucuriile sau eşecurile, chiar dacă contactul este doar virtual prin intermediul internetului - apropierea este de la suflet la suflet. Fiecare naţiune are acel ceva inconfundabil, te asimilezi într-un fel sau altul şi altor naţiuni, dar vibrezi la unison doar alături de cei pe care-i consideri ori unde ai fi „ai tăi“. Aşa ca-n dragoste. Şi deoarece chiar o navă cosmică perfect realizată tehnic, nu poate să se înscrie pe orbită fără a exista o „rampă de lansare“, încerc acum s-o prezint pe scriitoarea rămasă anonimă în ţara sa de baştină, cu convingerea fermă că există şi pentru cei „dezrădăcinaţi“ un loc – cât de mic, în marele edificiu al culturii neamului românesc.
 

Simona, ai ajuns la cea de a patra carte publicată în limba română, două sunt în curs de apariţie, un roman în lucru şi totuşi numele tău nu este cunoscut cititorilor români. Nu vrei să te prezinţi?


„ Despre mine ce să spun, ce cuvinte să adun, ca în adevărul lor să crezi” cânta de mult Angela Similea. Versurile cântecului de odinioară ar putea fi motto-ul unui curiculum vitae modern, ancorat trainic de trecut şi pământ românesc. Un nume nu spune nimănui nimic, urmele, lăsate de purtătorul acestuia prin viaţă, au deja altă putere de exprimare.Sunt eu, Simona Caratus, cea care se ascunde de mai bine de un deceniu sub pseudonimul literar Simona Anomis, mamă a două fetiţe de şase şi patru ani ( Danya şi Ariane), soţia unui unui om minunat - Nicky Caratus - dacă-l întreb ar spune corcitură de sas-şvab şi român.
Sunt eu, Simona, 34 ani, sibiancă de origine, cea prinsă în capcană între două lumi: Germania – România, mai multe meserii: asistentă medicală, jurnalistă, scriitoare, oare şi poetă?, trei obligaţii: soţie, mamă, artistă; două accidente rutiere; patru cărţi publicate, două în curs de apariţie; şase intervenţii chirurgicale - o singură viaţă. Şi aceasta pot să spun că a început să aibă „dimensiuni incredibile” în momentul în care am descoperit lumea fascinantă a condeiului.


Când s-a întâmplat asta?
Ca orice adolescent romantic m-a atras poezia, efortul fiind răsplătit de premii simbolice: locul II la concursul de poezie „Tinere Condeie”- Sibiu 1987, urmat de - Premiul I la concursul radifonic „Radio 3 tineret” pentru proză scurtă Ştiinţifică –Fantastică, Bucuresti 1987. Lucrarea premiată „O zdeanţă de cer” va constitui baza romanului „O victima ideală” publicat în 1998. În 1988 am obţinut menţiune la concursul de poezie” Excelsior” din Sibiu.
În 1991 m-am căsătorit şi mi-am stabilit domiciliul în Germania, unde am reuşit să „intoxic” populaţia autohtonă cu articole despre saşi şi şvabi, teme despre sărăcie lucie combinată cu inventivitate, spirit creator şi spontaneitate, hobby la care nici acum n-am renunţat.

 

Foto: Simona Anomis


Cum ai ajuns de la încercările adolescenţei să abordezi direct genul dificil al romanului? Este cum ai încerca să urci o scară sărind direct pe ultimele trepte.


Impactul cu occidentul şi primul accident rutier din 1993 au grăbit procesul maturizării. Cea care se credea pururi tânără, invincibilă şi imună la moarte, a realizat că o clipă nu semănă celei care vine. După ce am învăţat bine lecţia imprevizibilului şi am aprofundat constelaţia hazardului de moment, am început să scriu cu adevărat.
1995 –deci la 24 de ani, am avut şansa oferită de editura Caleidoscop din Sibiu, în special de fostul redactor al cotidianului Tribuna Sibiului, profesorul docent Victor Domşa, de a mi se publica primul roman” Nodul gordian” - titlul iniţial “ Când învingătorii pierd.” Debutul în proză a îngropat oarecum spiritul liric, convinsă fiind că poezia a murit la datorie, sacrificându-se pentru o un ţel înalt:
 

Spune câteva cuvinte despre roman. Dacă n-ai avut şansa să apară pe rafturile librăriilor, editura „spălându-se pe mâni precum Pilat din Pont” - punându-ţi cărţile în braţe să faci ce ştii cu ele în Germania, cel puţin acum să se ştie ce mesaj ai vrut să transmiţi.
 

Nu este un roman istoric, relatează întâmplările unor tineri, mai mult sau mai puţin obişnuiţi ai zilelor noastre, puşi în faţa unor situaţii excepţionale. Abordez întreaga problematică a adolescenţei, a marilor întrebări şi a marilor descoperiri, lupta cu întreaga lume, adevăr şi minciună, unde este limita dintre fantezie si realitate, există Dumnezeu...avem un destin, suntem predestinaţi să mergem pe un drum anume? Nu ştiu dacă a fost nevoie de următorul accident de circulaţie, ca să mă impulsioneze, concluzia mea este - am obţinut altă lecţie de la viaţă: “ Tragediille sunt repetabile”. A trece printr-un necaz, nu te absolvă de păcate, nu este o garanţie pe viaţă, nu te scuteşte de următoarea catastrofă.
În 1998 mi s-a editat romanul ştiinţifico-fantastic “O victimă ideală”, acţiunea petrecându-se în anul 2035..Prin analogie se poate vorbi de “transmutaţii” care nu reuşesc să se integreze, nu material - ci poate pur sufletesc, lumii noi în care au intrat, mai dură, mai materialistă, mai lipsită de acel romantism fără de care eşti doar un simplu robot.

 

(Foto: Simona Anomis, la masa de lucru)


Este impresionantă maturitatea de care dai dovadă în scrierile tale. „Lacrimi în sticlă” este ca un strigăt adresat întregii omeniri. Asemenea trăiri sunt improprii unui om atât de tânăr, aflat totuşi la vârsta marilor zboruri.


Poate s-a gândit destinul că forţa motrice a spiritului meu creator stă tocmai în impulsurile negative, în palmele primite de la viaţă, în negrele abisuri ale disperării şi ale sufletului omenesc, cert este că a treia catastrofă mi-a dat sentimentul acut că trebuie să scriu, trebuie să mă implic. Realitatea a livrat cea mai spectaculoasă şi incredibilă temă: Moartea unei prietene dragi, provocată de droguri.
Aşa a apărut în 2002 romanul “Lacrimi în sticlă” tragicul destin al unei tinere, venită cu părinţii din România în Germania, contactul cu virusul HiV, prostituţie, disperatele încercări de salvare şi decăderile, scurtele momente de fericire, lungile nopţi de spaime şi singurătatea în societatea capitalistă, oarbă la plânsetul unui singur om, preocupată de progres, dezvoltare, putere şi bani. Sub forma unei poveşti, vertiginos relatată, se încearcă documentarea cititorului în domeniul drogurilor, denumirea lor, efectele extrem de nocive, chiar şi al ierburilor considerate inofensive. Am descris simptomele cumplite ale consumului de droguri, nu numai starea euforică provocată de « visele albe » ci mai ales reversul medaliei – dependenţa. Am vrut să atrag atenţia mai ales părinţilor, pentru a recunoaşte la timp din comportamentul copiilor primele semne, când se mai poate salva ceva, dar şi a tinerilor, poate inconştinţi de ceea ce fac, făcându-le clar pericolul îngrozitor în care "plutesc". Este un semnal de alarmă tras cu inima, strigat cu sufletul, asupra flagelului din ce în ce mai răspândit al drogurilor.


Totuşi nu ai uitat " prima ta iubire” – poezia, dovadă volumul apărut recent...


În toată această perioadă nu mi-am trădat visele adolescenţei. Am continuat să scriu poezii. Nu de mult am publicat prin editura Galateea din Augsburg a domnului Anca Sorin volumul " Ziua de apoi", care este în mod oficial si debutul in poezie.
 

Care va fi soarta volumului? Va urma aceleaşi coordonate ca cele apărute până acum? Adică vei fi lăsată să te descurci cum ştii cu difuzarea lui?
 

Exact! Daca nimeni nu şi-a asumat răspunderea să facă cunoscut tinerilor din România un roman despre pericolul cumplit al mirajului înşelător al drogurilor, cum să conving pe cineva să se zbată pentru volumul de poezii scris de o necunoscută din diaspora? Domnul Sorin Anca, care este şi el poet, mi-a spus că librăriile din România refuză volumele de poezii. Nu se vând, deci actul artistic nu prezintă nici un interes.

Şi totuşi nu ai renunţat la poezia care este o parte intrinsecă a sufletului tău.


Da. Nu-ţi poţi trăda visele. Sub tipar se află un nou volum de poezie intitulat Tarotul Umbrelor. Am încercat să investighez lumea ezotericului, atât de fascinantă.

Cu voia ta am să dau câteva fragmente din prezentarea cărţii:

“In aceasta lume a magiei, a ezotericului şi fantastului, a cutezat să pătrundă o tânără scriitoare – bătrână în meserie prin cele patru cărţi publicate şi încă trei aflate în definitivare - a cărei sensibilitate are rezonanţa unui clopoţel de cristal ce vibrează la cea mai mică adiere, a cărei straniu talent de investigare a celor mai adânci străfunduri ale subconştientului omenesc, ca un contrapunct la îndelunga căutare a propriei sale identităţi şi a răspunsurilor la întrebările chinuitoare asupra existenţei - la care nu se pot găsi răspunsuri, m-a surprins şi impresionat în opusurile sale. Fantezia sa se desfăşoară precum meandrele întortochiate a delicatelor şi preţioaselor dantele veneţiene, un gând stârnind altele şi altele, aşa precum o singură piatră căzută, învălurează în cercuri liniştea apei, tot mai mult, tot mai departe, iar cea de a doua şi următoarele interferează simetria cercurilor, creând desene fantaste.
Mona, căci aşa o numesc pe aceea ce are atâtea afinităţi cu personajul feminin din “Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian, de două ori în scurta sa viaţă, datorită unor grave accidente, a fost aproape de a trece Stixul. A readus-o înapoi dragostea pentru fetiţele ei. Poate această dramatică experienţă i-a determinat intensitatea trăirilor, acuitatea cu care surprinde cele mai ascunse gânduri şi sentimente, scrierile ei fiind parcă o oglindă în care vedem cu surprindere propriile noastre căutări, propriile noastre nelinişti.
Poate asta a făcut-o să se simtă atrasă de lumea fascinantă a Tarot-ului, pe care a reuşit s-o descrie cum nimeni altul nu a făcut-o până acum, şi poate, prin care a încercat să întrezărească ce va mai fi, ce-i va mai rezerva viitorul?
Cu “bagheta fermecată” a talentului şi imaginaţiei, însoţită de penelul deosebit de expresiv al Mihaelei Stângă, ne face să păşim pe acest “teritoriu magic” care de peste şase secole a continuat să rămână la fel de fascinant, fiecare dintre cărţile Tarot-ului fiind nu numai un personaj simbolic, ci în ultima instanţă una dintre infinit nuanţatele trăiri ale sufletului omenesc”.
 

Aş vrea să relatezi un lucru despre care nu se vorbeşte de loc, ca şi cum nu ar exista. Cum a fost adaptarea în noul mediu, străin prin limbaj, mentalitate şi cu o altă disciplină ?

 

E un subiect Tabu, dacă eşti învingător în lupta pentru a te afirma într-o ţară unde vrei să-ţi găseşti un loc pe măsura valorii tale - eşti elogiat şi dat de exemplu ca şi cum ar fi ceva absolut firesc. Dacă eşti învins - eşti ignorat, eşecurile nu sunt interesante, deşi ar trebui să dea de gândit multora care cred că occidentul este tărâmul tuturor făgăduinţelor – un Paradis Terestru care de-abia aşteaptă să baţi la porţile lui, pentru a-ţi pune la picioare comorile lui Cresus.


Impactul cu occidentul de acum 14 ani a declanşat prima criză de personalitate. Nu este chiar aşa de simplu cum pare, când eşti pus să alegi între siguranţa materială şi împlinirea spirituală, mulţumirea sufletescă. Sunt căi diferite de urmat, stări fin nuanţate, aspecte de viaţă, făcute parcă, să tragă în direcţii opuse. E ca şi cum ai conduce o căruţă trasă de cai nărăvaşi, fără hăţuri, doar cu puterea minţii! Cum, cât, de ce? Doar nu ne naştem toţi paranormali să prevedem viitorul, nici perfecţi şi de cele mai multe ori nu ştim nici cele mai elementare lucruri: ce ne lipseşte, ce dorim. Aceasta este întrebarea, nu a fi sau a nu fi român sau neamţ, sau om? Trebuie să urmăreşti succesiunea, de la marile vise roz-bombon, la realitatea mult prea cenuşie, pentru a putea să înţelegi.
De fapt, nu cred că este ceva nou pentru tine, mă repet însă: „cine are urechi de auzit, să audă”. Se începe cu visurile dinaintea plecării, cu bagajul, pe care ţi-l pregăteşti cu grijă, începând de la valiza scumpă şi de calitate, pe care ţi-o cumperi, până la alegerea exclusivă a garderobei. Îţi dai ultimii bani, ca să faci impresie bună. Doar n-o să arăţi nemţilor că eşti un coate goale, care vine să le ocupe un loc de muncă sau, chiar mai rău, să le încaseze ajutoarele sociale! Se continuă cu petrecerile de despărţire, cu lacrimi vărsate, uscate repede de cuvintele frumoase de îmbărbătare ale celor din jur. Când şi când se strecoară câte un ghimpe răutăcios al unei foste prietene, invidioasă că te măriţi cu un sas şi ea rămâne mai departe să tragă la „plug” în sărăcie. Dar aşa este şi trandafirul primit la despărţie de mama, ca în viaţă: plin de parfum, la fel de plin de spini!
Drumul părea chiar frumos, mereu se schimba peisajul, încă nu realizam la ce renunţam, nu ştiam ce ucideam, la ce înmormântare aveam să asist în curând. Aveam grijă să-mi păstrez ţinuta impecabilă, să nu-mi şifonez nici hainele nici speranţele.Aşa m-am simţit atunci - copleşită de frumuseţe, când am zărit pentru prima dată marea de lumini a Vienei, apoi impunătoarea gară din Stuttgart şi am realizat că am ajuns la destinaţie. Totul era măreţ, impunător, strălucitor, dar sufletul îmi era gol. Eram străină - a nimănui. Nimic nu-mi amintea de ceva care ar fi avut legătură cu viaţa mea anterioară. Eram o oarecare, un număr, o altă statistică.
În gara din Stuttgart nu mă aşteaptă nimeni. Gara forfotea de oameni, dar era goală de cei pe care îi aşteptam. N-am înţeles atunci că ajunsesem prea devreme, că n-a putut pleca cineva de la serviciul proaspăt dobândit, am crezut doar că am ajuns la capătul celei mai cumplite disperări şi nu mai există cale de întoarcere.

Foto: Simona Anomis, in gradina casei, impreuna cu una dintre fiice
 

Era doar începutul!..
Noroc cu un taximetrist negru ca tuciu dar cu un suflet de aur, care m-a convins prin semne să mă urc în maşina lui. I-am strecurat în palmă 20 de mărci şi hârtiuţa mototolită, pe care scria adresa unde trebuia să ajung şi zâmbetul lui mi-a confirmat că suma este în regulă şi locul destinaţiei mele îi este cunoscut.
N-am risipit nici o clipă vreun gând la faptul că aş putea fi răpită, jefuită, ucisă. Sufletul nu-mi era încă intoxicat cu fobiile moderne ale occidentalilor. Un stol de gânduri mi-a tot dat târcoale în zbor, până când, enervată de insistenţele lui, l-am lăsat să aterizeze de-a binelea pe mintea mea, unde şi-a făcut cuib:
„ Dacă n-o să mă descurc? Când o să învăţ limba? Ce se va alege de viaţa mea? O să-mi găsesc locul printre oamenii aceştia străini? O să reuşesc să câştig atâţia bani încât să se merite sacrificiul? Am pierdut deja ceva? Ce fac cu dorul de ţară? O să suport?”
Răspunsurile nu sunt niciodată de ajuns să hrănească gurile flămânde ale unei întregi colonii zburătoare de întrebări chinuite.

Am găsit destinaţia, am primit, în loc de flori scuzele de rigoare, am realizat că pe nimeni nu interesa valiza mea de piele, că mă aflam în pragul sărbătorilor de iarnă şi mă aştepta intrarea în lagăr, nu colindatul. Cineva trebuia să se ocupe de întocmirea de acte, la care m-am uitat ca mâţa în calendar, să-mi ofere de Crăciun un cadou de preţ: senzaţia că sunt proastă. Este un cadou grozav, ajută la modelarea personalităţii. Trebuia să mă lovesc de pragul de jos, ca să-l recunosc şi pe cel de sus.
Dar, cum am spus, timpul e prietenul tuturor, vine - trece, rezolvă probleme.
Am găsit o locuinţă, cu scări interioare, la fel de întortocheate ca şi cele din sufletul meu, flori la geam şi chirie mică, dar cu vecini reci ca sloiul şi ca prima iarnă trăită în Germania.
Primăvara ne-a adus o maşină ieftină dar bună, dar, alături de ghiocei a adus şi constatarea că nu este valabil carnetul de conducere din România. Aceasta s-a dovedit a fi cea mai mică problemă. Bacalaureatul nu era recunoscut, meseria învăţată, nu avea valoare. Cred că pe undeva nici noi nu aveam valoare, nu ni s-a spus dar de multe ori ni s-a sugerat.
Am gândit atunci cu entuziasmul disperării: Ce naiba, doar suntem tineri, la 20 de ani putem trage linie şi s-o luăm de la capăt, altă şansă nu mai avem - ceea ce am şi făcut. În tot răul este şi un bine. Am avut un ţel în faţa ochilor!
N-am privit această repetiţie ca pe o acţiune inutilă, ci am încercat să-mi imaginez că fac ceva cu totul nou. Şi era oarecum nou. Limba germană a început să se prindă de mine, insistent, ca scaiul, infestându-mi puţin acurateţea limbii române.
Locuinţele le-am schimbat, mai urâte, mai frumoase, mai bune, mai rele, important a fost preţul chiriei şi apropierea de un loc de muncă. Oricum acasă mă simţeam tot în România, aşa că nu m-a durut schimbul.

Cum ai reuşit în această perioadă de degringolare să te regăseşti totuşi pe tine, să continui scrisul?

Trei ani nu am scris nici un rând, nici un vers, nici măcar scrisori. Crede-mă că nu-mi ardea. Am avut satisfacţa escaladării unor altfel de culmi, am reuşit să capăt siguranţă pe terenul ”minat cu sloiuri de gheaţă” al Germaniei, să-mi imaginez că eram pe drumul bun, că este de datoria mea să-mi ajut financiar familia rămasă acasă.
Ca să nu fiu nedreaptă, trebuie să recunosc că cel mai mare defect al Germaniei, legat de sentimentele mele, este acela de a nu-mi fi patrie mamă.
Cred că tragedia unui scriitor este aceea, de a se lega prin limba maternă (cea care este de fapt obiectul muncii şi creaţiei lui) de ţara lui de baştină. Îmi imaginez această legătură la fel de strânsă ca aceea între mamă şi făt, prin intermediul cordonului ombilical. Orice încercare de rupere este dureroasă şi de multe ori supusă eşecului.

Şi totuşi ţi-ai regăsit echilibrul. Ţi-ai reluat scrisul şi nu oricum, ci abordând genul complex al romanului social. A fost de fapt „primul tău copil” care s-a născut în ţara de adopţie. Poate prima mare bucurie.

Da şi nu. Atunci m-am confruntat pentru prima oară cu întrebarea ce nu are răspuns. Ce condiţii de creaţie are un scriitor în afara graniţelor ţării de origine?
Limba străină capătă tot mai multă însemnătate, se înfiltrează expresii noi în limbaj, câteodată greşite, se pierde treptat simţul pentru propria limbă. Efortul de a o păstra integră este colosal. Limba vorbită în ţara de origine se dezvoltă, este vie, se află într-o continuă schimbare.
Evoluţia curentă a limbii materne o ratăm poate, dar intervine a doua mare întrebare: „ cui să te comunici?” Cine să-ţi citească gândurile, cine să se bucure de rândurile scrise? Un artist plastic comunică prin obiectele create, un pictor se face înţeles prin imagini, un scriitor este degradat, aruncat în rândurile unui oarecare, ce nici măcar nu reuşeste să se facă înţeles. Şi un copil mic reuşeşte să-l „ vâre în buzunar” cu expresii lingvistice. Începutul este greu, diferenţele de cultură şi concepţii sapă prăpăstii între relaţiile interumane. Scriitorul se trezeşte supus supliciului de a se exprima într-o limbă străină, pe care întodeauna o va vorbi cu accent şi în foarte rare cazuri o va putea stăpâni atât de bine, încât să jongleze cu ea, să creeze liber şi fără nici o constrângere. Este văduvit de cea mai sacră prioritate a lui: comunicarea fără constrângeri.
Rămâne deci, păstrarea limbii materne, singura soluţie de a-şi continua fluxul creator, ceea ce are marele dezavantaj că întăreşte legătura cu „acasă” şi transformă scriitorul într-un dezrădăcinat: „Unul care umblă cu cordonul ombilical după el şi la fiecare mişcare deranjează puţin somnul străbunilor, care la rândul lor îi trimit săgeţile otrăvite ale dorului de casă”.
Acest dor devine tot mai acut, după care, prin netratare repetată, se transformă în maladie cronică. Fiecare drum înspre casă înaripează, fiecare despărţire de ţară deschide răni. Asta este tema romanului meu – al patrulea, aflat în curs de apariţie: „ Toate drumurile duc undeva”
Astfel mă bălăcesc în hiperbolele şi metaforele limbii materne, născând imagini colosale, ce-mi macină sufletul. De multe ori m-am întrebat: Ce mă ţine aici în Germania? Mediocritatea combinată cu siguranţă. O situaţie materială modestă, care totuşi îmi permite să-mi public lucrările. Banii sunt arcul de suport al scriitorului român de peste hotare. Suntem un popor grozav, din păcate aşa de înfometat de trecutul comunist şi atât de vlăguiţi de anii de tranziţie, că aproape nu ne mai arde să dăm puţinii bani pe o carte, când copiilor le lipseşte strictul necesar.

Te-ai gândit uneori să te întorci acasă?

Sincer vorbind, cred că nu există cale de întoarcere. Anii trec, insidios dar sigur şi orice rană se vindecă în cele din urmă, chiar dacă cicatricile rămân. Şi câteodată, dor.
Din două rele obligatorii, l-am ales pe cel mai puţin rău: Familia este importantă, copiii sunt un dar nepreţuit, pe care nu poţi să-l ignorezi, aş supăra destinul! Ei merită orice sacrificiu. Ei nu vor mai fi nişte dezrădăcinaţi, nu vor avea complexe şi nostalgii. Este adevărat că mă simt singură în mijlocul a 80 de milioane de oameni, că trăiesc anonim printre străini, că nu mă pot desfăşura aşa cum aş dori, dar am şansa odată la câţiva ani să-mi pun numele pe o carte, să particip la un cenaclu literar, să îmi lansez un gând în lume şi să pot scrie unui cititor o dedicaţie, semnând: “Cu simpatie- Autoarea”.

Acum, când cunoşti ce înseamnă să te dezrădăcinezi, dacă ţi s-ar şterge cu buretele toţi aceşti ani de viaţă şi ţi s-ar oferi prilejul să te întorci la punctul de unde ai plecat, ai mai fi în stare să treci prin toate experienţele occidentului?

Simt acum că n-aş mai avea suflul necesar să o iau de la capăt. Sunt mulţumită ca am reuşit să-mi redobândesc o parte din ceea ce am pierdut. Saltul de la asistenta medicală, cu un salariu de mizerie în România şi „ştergătoarea calificată la fund”- retribuită în valută grea, nu este unul mortal, dar se produce fără plasă de siguranţă. Rănile pe care le poţi căpăta dacă nu eşti un acrobat excelent, sunt de ordin sufletesc, invizibile cu ochiulul liber, deci nebăgate în seamă de semenii tăi.
Sunt din nou asistentă medicală, muncesc mult dar câştig bine, am un carnet de conducere valabil, pot să comunic cu lumea din jur, clar, răspicat dar cu accent. Între timp mă pot numi şi autoarea unor cărţi.
Sunt tot eu şi totuşi alta, supusă la tot felul de experienţe noi care adeseori mă face să mă simt stigmatizată. Cine a spus că noul este bun sau că nu doare?
Cred că am devenit alergică la întrebări de genul: „ Nu sunteţi de aici, de unde veniţi? Vreau altă asistentă, nu aveţi o colegă liberă? N-am înţeles, mai repetaţi încă o dată? Aha, deci din România veniţi?
Reacţia colerică, dată de astfel de întrebări şi pe care trebuie neapărat să o ţin sub control ar fi:
„ Da, nu sunt de aici, sunt din România şi nu am coborât de curând din copac, nu am avut neamuri la SRI, nu am nimic de-a face cu bandele de hoţi care vă jefuiesc magazinele, nu-l cunosc pe individul care a violat şi ucis, nu am mâncat lebede la Viena, nici n-am umplut leagănele de copii cu orfani. N-am de gând să vă terorizez, să vă asediez, decât sufletele voastre - poate, ca să vă pot înţelege mai bine! „

Ai rămas, trecând peste orice umilinţă, încercând să te adaptezi, de fapt parcurgând aceleaşi coordonate ale milioanelor de români ce din diferite motive au plecat la un drum spinos şi greu, având drept singur bagaj speranţa că va fi mai bine.

Odată cu pastila umilinţei, cu cea a ghinioanelor şi nerecunoştinţei, am înghiţit şi destule bomboane de fericire. Nu cred că pot să spun dacă ajunge pentru toată viaţa, dar este suficient pentru a-mi reda speranţele şi încrederea în „Steaua mea” şi în mine.
Am realizat ceva. Munca ultimilor ani a adus roade. Mi-am oferi mie şi familiei o bază. Am descoperit comunitatea de români de aici, şi pe cei răi şi pe cei buni, am sortat cu timpul, am luat şi câteva „ţepe”, cum se spune între şmecheraşi, dar am şi întâlnit oameni grozavi şi, cea mai mare realizare:
Am reuşit să scriu, am reuşit să public, am reuşit să îmbin plăcutul cu utilul, să câştig, nu la loto, ci un loz mult mai mare:Sunt acceptată, pot să accept, am redobândit încrederea în viitor.
Ştiu că mulţi din România au pierdut-o! De aceea mă încearcă dincolo de mulţumire, sentimentul de vină, vina celui sătul care totuşi mai crede celui flămând şi însetat.
Poate că este bine să te simţi mai des vinovat. Astfel eviţi să te imbolnăveşti de altă boală cumplită a societăţii moderne în care trăim: ignoranţa.
Cred că cei care nu au lipsit când s-a predat lecţia umilinţei, a sărăciei, a disperării, n-au cum deveni vreodată ignoranţi. Aşa cred. Aştept să mă contrazică o teorie futuristă sau să-mi dea în viaţa altă lecţie de purtare...

Reportaj realizat de scriitoarea Julia Maria Cristea
Viena

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco [ contact ]  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.