Interviu cu Solo Juster (Israel)

Lucreția Berzintu

 

Unul din cei mai reprezentativi poeți de limbă română din Israel, editor, jurnalist și promotor cultural, cu o biografie impresionantă, care impune respect și plecăciune, este Solo Juster. S-a născut la 1 octombrie 1922 în București. Studiază în orașul Călărași (Ialomița). În anul 1952 absolvă ”Școala de Literatură și critică literară Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor din România. În 1960 se stabilește în Israel, la Tel Aviv. Publică: ”Poeme de un ban” (1987), ”Ultimul zâmbet” (1988), ”Surâsul apelor” (1990), ”Columna secundelor” (1992), ”Sensul timpului” (1994), ”Clipa sărutului” (1996), ”Lacrima interioară” (1997), ”Poezia cea mai acută” (Tel Aviv, 1998), ”Rumba neagră” (Tel Aviv, 2000), ”Lacul de onix” (București, 2001), ”Fiara lirică”, ”Umbra”, ”Al cincilea punct cardinal”, ”Lacrima verde”, ”Iarna verde” (București, 2007), ”Iarna verde” – poeme alese (Iași, 2011). În 1985 înființează la Tel Aviv un cenaclu literar, sprijinit de soția sa, prozatoarea Mariana Juster. Elita literară pe românește s-a adunat în casa lor, lunar, cu regularitate și seriozitate, în peste 20 de ani. Doi ani mai târziu, în 1987, editează revista literară ”Punct”, cu apariții în mai și noiembrie, ajungând până la numărul 40. În 1999 este distins cu premiul ”Lucian Blaga” (România, Cluj – Napoca) iar în Israel cu premiul ”ARTZI” (Tel Aviv, 2005). Este un poet minunat, care scrie despre sine următoarele: ”Nu numai ca să mă includ în modernitate, încerc și eu versul alb – liber, și îmi cer scuze că pe ici, pe colo, mai ”păcătuiesc” strecurând ritm și rimă. Lipsită de ritm și rimă, poezia – mi pare o vioară, chiar Stradivarius poate, dar văduvită de coarde, NU SUNĂ! Împărtășesc ideile estetice ale lui Ion Vinea.”(Scriitori de limbă română din Israel – generația contemporană, biobliografie întocmită de Emanuel Aczel, ed.Hasefer, București, 2003)

 

Maestrul Solo Juster are multe lucruri să ne împărtășească din viața și creația sa, astfel i-am propus realizarea unui interviu, contactându-l prin poșta electronică, după care i-am făcut o vizită acasă, la Rehovot, la cca 20 km distanță de Tel Aviv. Complice mi-a fost distinsul scriitor Corneliu Leu care și-a exprimat dorința de a-l intervieva pe eroul nostru cultural, israelian, originar din România, poetul Solo Juster, având în vedere realizările sale culturale pe care le veți afla (dacă nu le știți),  în continuare.

Solo Juster s-a născut în București dar, pe când avea vârsta de trei ani, părinții s-au mutat la Călărași – Ialomița, unde își petrece copilăria ”ca-n basme”, locuind în centrul orașului, vis-a-vis de Școala de băieți nr.2 unde a frecventat și absolvit cursurile școlii generale. Apoi  a continuat studiul la Liceul Știrbei Vodă din Călărași, însă, din cauza unui oarecare antisemitism,  după primul an de liceu, se mută cu familia la Silistra. În aceeași perioadă tatăl său a avut un accident, a stat în spital la Vatra Luminoasă un an de zile  – cu o dezlipire de retină, și, după cca 1 – 2 ani, și-a pierdut vederea. Odată cu accidentul tatălui său a dat și ”Banca Bercovici” faliment, dar și ”Marmoros - Blank”, care erau bănci evreiești.  

 

Lucreția Berzintu:  - Stimate domnule Solo Juster, a trebuit să întrerupeți cursurile liceale pentru a pleca cu familia la Silistra. De ce la Silistra?

Silistra era un oraș cosmopolit în care legionarii n-au avut acces, niciodată. Au încercat o dată, au venit călări de la sate dar populația i-a izgonit din oraș.

 

”SUB BULGARI, CA EVREI, AM DUS-O FOARTE BINE”

 

Cum a fost la Silistra?

Aveam 12 – 13 ani, m-am văzut într-o localitate nouă, o limbă nouă...  locuiau, pe lângă evrei, bulgari, greci, armeni, turci... Am prins după ureche; am învățat turcește, bulgărește... Bulgara se aseamănă cu rusa, așa că, am învățat rusa foarte ușor; armenește n-am învățat fiindcă e cam greu.

În 1940 s-a cedat Silistra, bulgarilor, prin Acordul de la Craiova și, sub bulgari, ca evrei, am dus-o foarte bine. În 1942 am fost chemat la muncă obligatorie în Bulgaria, pe Valea Strumei. Era iarnă și am mers pe jos 130 km prin zăpadă, de la Silistra până la Ruse, apoi până la Rusciuk, cu trei sănii țărănești și ni s-au găsit și locuri de înnoptat la țăranii bulgari din Cadrilater. În total 3 zile am făcut până la locul de muncă obligatorie, unde am fost chemat cu ordin militar. Când am ajuns acolo era vară, ca aici. Am stat un an de zile, din 1942 până toamna lui `43.  Către sfârșitul acestei perioade, de un an, m-am îmbolnăvit de malarie. Și până în ziua de astăzi se găsesc, la analize, urme de malarie.

Ne-au dat drumul acasă și au luat pe alții care nu fuseseră până atunci. Am avut un an pauză, timp în care am putut lucra pentru familie. Ne-a mers destul de bine ca meseriași; am lucrat la un atelier de reparații pălării bărbătești. Mai erau două ateliere de prăvălii dar țăranii ne-au preferat pe noi.

Toate împrejurimile Silistrei, de jur împrejur, erau clienții noștri. Când m-au luat pe mine, în 1944, întrebau: ”da`, unde-i băiatul?” Li s-a spus că-i luat la muncă, și mi-au trimis cutii de 1 kg de miere, slănină ș.a. Și săracii și bogătașii au trăit bine sub bulgari.

În 1944, primăvara, ne-a luat iar pe noi, dar nu în același loc. La Smeadovo, pe Valea Kazanlâk, unde era o pădure de tei și de stejari, fagi, amestecați... iar noi construiam un drum, de la gara Smeadovo. Țăranii ne-au primit foarte bine.

 

Câți evrei au fost deportați acolo, la muncă obligatorie?

Se vorbea că au fost 24.000, jumătate din populația masculină din Bulgaria, împreună și cu alte minorități. Acolo era o armată de trudovaci, pentru munci. Am lucrat la construcții de cale ferată și poduri vechi. Acasă aveam 300 gr. de pâine pe zi, la fel ca toată populația din Bulgaria – pe cartelă; la muncă aveam 600 gr., dublu. Nu aveam un regim opresiv. La Silistra, un singur coleg, cu care lucram la săpat pământ, un avocat tânăr, Averbuh, a fost împușcat în 1953 de Siguranță, fiind bănuit de comunism. Și eu am fost bănuit de comunism; nu aveam voie să circulăm de la 9 seara până la ora 8 dimineața.

Fac o mică paranteză: în acea perioadă, la Silistra, în sala cinematografului ”Modern”, erau judecați sute de bulgari care fugeau din Bulgaria în România fiindcă venise la cârmuirea Bulgariei un anume Filof, care era filogerman, și a făcut ce-a făcut. Dar se zice că regele Boris al III-lea i-a susținut pe evrei și nu a lăsat să fie deportați din Bulgaria, dincolo de granițele Bulgariei Mari.                     

 

Ce a urmat?

Când eram la muncă obligatorie, a doua oară, ne pica câte un ziar, ”Ciorno More” (Marea Neagră) care apărea la Varna, deci noi munceam în apropiere de Varna – pe lângă Șumen (o regiune foarte renumită în Bulgaria)și am citit în 26 septembrie 1944, pe prima pagină, ”România, 23 August, a capitulat fără condiții”. Atunci am spus prietenilor mei: ”eu, mâine, plec acasă”. Zis și făcut.

 

Acasă, unde?

Bună întrebare! Silistra nu avea cale ferată. Singura legătură era cu vaporul pe Dunăre, între Silistra și Rusciuk, și mai departe. A venit cu mine un băiat din Varna ai cărui părinți erau exilați.

 

 

De ce?

Varna și Sofia au fost golite de evrei. De ce? Fiindcă erau noduri de cale ferată și baze militare germane iar bulgarii ne-au ferit. Deci, am plecat cu acest băiat – coleg în același lagăr cu mine, fiindcă noi, silistrenii, eram puțini, 18 – 20. Ne-am dus în port; era plin cu nemți care se retrăgeau din România; Dunărea era plină cu nemții care se bălăceau în apă... Am găsit un Bac din Silstra, un cunoscut, care ne-a spus că nu putem pleca fiindcă n-avea autorizație. L-am luat cu mine pe acel băiat, am stat la un hotel în Ruse vreo 3 – 4 zile, nu-mi mai amintesc, că sunt aproape 70 de ani de atunci. Ne-am întâlnit cu silistreni, ”O, Solo, ce faci?” Bucurie mare... În sfârșit, a căpătat Bac-ul autorizație să circule pe Dunăre înapoi la Silistra și ne-a luat și pe noi.

 

”EU NU ȘTIAM NIMIC CE SE ÎNTÂMPLA ÎN ROMÂNIA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL... ERA SECRET”

 

A existat perioada de tristă amintire, a pogromurilor și deportărilor din perioada celui de-al doilea război mondial, când Hitler  hotărâse rezolvarea problemei evreiești prin ”soluția finală” iar regimul antonescian trecuse la deportări ale evreilor și țiganilor în Transnistria dar și în Ucraina. Alții au fost deportați la munci forțate pe teritoriul României. Slavă Rabinului Alexandru Șafran, care a intervenit peste tot și, ca urmare,  s-au oprit vagoanele pregătite pentru deportarea evreilor  din Transilvania de sud  către lagărele de exterminare din Polonia! Ce cunoașteți despre acele atrocități?

De fapt, eu nu știam ce se întâmpla în România în timpul celui de-al doilea război mondial, cu deportările de evrei în Transnistria... Am aflat abia aici, în Israel. În România nu se vorbea, era secret.

 

Și, după ce v-ați întors la Silistra, ce a urmat? Ați hotărât să plecați în România împreună cu părinții?

Nu! Părinții mei au rămas la Silistra fiindcă erau condiții foarte bune de trai, cu o populație foarte prietenoasă, mai mult decât prietenoasă. Bunică – mea murise în timpul când eram plecat la muncă obligatorie. Cimitirul evreiesc era dincolo de graniță, pe teritoriul românesc, dar eveau acces la cimitir. Atunci nu mai era graniță între Bulgaria și Silistra fiindcă intraseră rușii, pe 9 septembrie, și au construit un pod pe Dunăre. Eu eram acasă, m-au căutat prietenii, m-au chemat, mi-au dat o armă... poliția fugise. Era o cazarmă de poliție la Silistra, nu ”stam” (nota red.: ”de formă” sau ”fără importanță”, din ebraică) o poliție. O cazarmă de poliție, cu armament, cu echipament, cu tot. Și, eu am plecat în pantaloni scurți și-n cămașă. Era septembrie... Ei, n-am apucat eu..., cam pe 19 – 20 octombrie am trecut granița fraudulos în România.

 

Cu ce scop?

Voiam să-mi continui studiile liceale și pe urmă să mă înscriu la cursuri mai departe. Nu puteam face asta în Bulgaria... limba o prinsesem după ureche și citind prin ziare, dar nu cunoșteam materie, nu cunoșteam istorie bulgărească, limba bulgară.

 Am venit singur în România, la București, unde am avut o nașă. Mi-a dat mama adresa, dacă ajung acolo, să bat la ușa ei. Am găsit-o, am dormit o noapte la dânsa dar n-am mai dat pe la ea, n-am mai văzut-o. Am început să-mi caut de lucru, să câștig un ban. Am luat ziarul și am găsit un anunț că se închiriază o cameră pe str. Negustori, nr.24, dacă nu mă-nșel. O gazdă foarte bună, foarte curată. Am stat câteva luni acolo, și, acum, o mică paranteză: un bucureștean care lucrase înainte la Teatrul Alhambra, ca electrician, a venit înainte de cedarea Silistrei, pe 1 octombrie, la niște rude prin alianță, foarte sărace, și, a mai avut o rudă la Ruse, care avea o făbricuță de conserve. Când avea de lucru la Silistra, lucra cu noi la Silistra; când pleca la Ruse..., și l-a concentrat la muncă obligatorie împreună cu grupul nostru dintâi, din 1942. Până am trecut eu granița, am mai ajutat pe unii să treacă granița în România nu tocmai cu acte. Era țara vraiște.          

La București, l-am căutat pe el la Teatrul Alhambra. El locuia în sectorul 3 Albastru (nota red.: Capitala Regatului României Mari era împărțită în patru sectoare de culori diferite: sectorul I Galben, sectorul II Negru, sectorul III Albastru și sectorul IV Verde) în București, dacă nu mă-nșel, în cartierul sefarzilor (nota red. : ”sefard” în limba ebraică înseamnă ”spaniol”). Acolo, împreună cu el, am cunoscut pe Beni, de la Teatrul Alhambra, care făcea actorie, fel de fel, și el era un mare comunist. El ne-a îndrumat la sectorul III Albastru  și de-acolo... ”Hei, bine ai venit, avem nevoie de tine; pleci la Constanța!” Așa am ajuns la Constanța.

 

LA CONSTANȚA AM SCRIS PRIMELE POEZII

 

De ce la Constanța?

Acolo au avut nevoie de mine, la U.T.C. Înainte am lucrat lustruitor de mobilă la firma ”Dormitor”, chiar la ”Scala”... și avea un mare atelier de tâmplărie în Piața Amzei. Am lucrat câtva timp acolo; am început să caut clienți pentru lustruit mobilă și mici reparații. Deci, am plecat la Constanța... m-au primit frumos. Tudorică Roznatoschi era șeful U.T.C.-ului iar șeful P.C.R.-ului era Ciuroiu, care a fost și ministrul de externe pe timpul comuniștilor, ambasador la Pekin. Scopul trimiterii mele la Constanța era acela de a organiza tineretul hamalilor din port în U.T.C. Și eu am lucrat în Portul Constanța, aproximativ patru ani de zile, câștigam bine ca muncitor. Am fost ales, repede, în Comitetul Sindicatului hamalilor din port.

 

Care era mentalitatea oamenilor  privind apariția comunismului în România?

Eu, personal, am fost recunoscător Partidului Comunist și Armatei Roșii, care ne-a eliberat și m-am dăruit cu trup și suflet muncii de organizare a tineretului comunist și ca membru în Comitetul Sindicatului ”Dezrobirea”. Am simpatizat partidul comunist fiindcă m-am considerat lui, ca membru.

În timp ce lucram în port, eram și conducătorul Cenaclului Literar  al Casei de Cultură din orașul Constanța.

 

Atunci ați început activitatea literară?

Atunci am început. La Constanța am scris primele poezii. La Casa de Cultură din Constanța era un învățător, scos din producție, Hordâncă și, printre membrii Cenaclului, era profesorul de franceză, era Corneliu Leu, Dionisie Șincan – care erau elevi de liceu (Liceul Mircea), Elena Tărcioagă – care-i moartă, de-acum, tot colegă de liceu (Liceul ”Domnița Ileana”). Mai era un pensionar care a fost magistrat de Tribunal (judecător) ș.a. Mai era un coleg de-al lui Corneliu Leu – trebuie să-l știe, dacă-i spuneți de ”Bătrânul”. Așa îl numeau ei, ”Bătrâne”. La Constanța s-a organizat și un concurs literar, la care am luat locul întâi la poezie. Mai era unul din fiii unuia dintre președinții sindicatului ”Dezrobirea”, Ion Drăgănescu, care, până la urmă a lucrat la ”Dobrogea Nouă”. Am refuzat să-i iau locul lui, propus fiind. El a fost colegul meu, hamal cu mine în port, cum era să-i iau locul?

 

Unde ați debutat cu poezii?

Cred că la ”Dobrogea Nouă” sau ”Unirea”.

 

Ce titlu ați dat la prima poezie?

”Salut voios de pionier!”

 

Cât timp ați activat la acel Cenaclu?

Atâta timp cât am stat în Constanța.

Într-o zi, apare un ins și-mi spune, ”Ai să vii cu mine la București.” ”Eu nu pot să plec fără să întreb pe cei din regionala de partid Constanța”, i-am răspuns; ”fac parte din activul Constanța, am fost verificat pentru asta.” Am mers cu el la ”Regiunea de partid”, secția de agitație și propagandă, care era condusă de o învățătoare, tovarășa Moșoiu – așa îi spuneam. S-a uitat la mine și mi-a spus: ”Dacă vrei să te duci, noi nu putem să ne opunem cererii Comitetului Central.” Eu zic: ”unde mă trimite Partidul, acolo mă duc.” Între timp, la Constanța, am fost pe șantierele voluntare, eu am fost în Lunca Prutului – comandant de detașament. Vin la București, nu la Comitetul Central, ci la Jew Secție – ziarul ”Unirea”. Am stat câteva zile, m-au trimis încoace, încolo, să fac un reportaj la Constanța... apoi am făcut un reportaj la Medgidia, pe șantierul ”Canalul Dunărea – Marea Neagră”. Reportajul a fost foarte bine primit, de aceea m-au chemat de la ”Flacăra”, de la Nicolae Moraru, publicațiile pentru străinătate, ”Narodnaia Rumânia”, ”Romania Hoilen”, ”Romania Today”, ”Roumanie d`Hojourdui”. Apoi am fost trimis la Turda, într-un sat, despre care mi s-a spus că este acolo un țăran care a avut în gazdă comuniști și unul dintre ei a fost îngropat în sat, pe nume Iura; pe tema asta am scris  reportajul și am mai scris și o poezie, ”Iura”. N-am scris în viața mea, nici acolo și nici aici, n-am scris nici pentru Gheorghiu – Dej, nici pentru Stalin, nimic! Pentru poezia ”Iura” mi s-a plătit în acea perioadă 8000 de lei; eu aveam vreo 2000 de lei salar.

 

M-a întâlnit Eugen Jebeleanu pe șantier, și, când m-am dus cu poezia, ”Ce cauți aici?”, ”Nu ești la Constanța?” Zic, uite așa și-așa, și-i povestesc. ”La ziarul Unirea?” ”Ce cauți tu acolo?” ”Tu n-ai să stai acolo. Ai răbdare! În curând...” Și într-adevăr, în vreo două sau trei săptămâni primesc un telefon de la Beniuc și dumnealui mă trimite să lucrez la Fondul Literar, pe strada Mihai Eminescu, ca referent literar, cinci ore pe zi și aveam salar aproape 3000 de lei. Aici am lucrat 2 – 3 ani.

 

AM FOST TRIMIS, CA ZIARIST, ÎMPREUNĂ CU GRUPUL DE DANSURI NAȚIONALE ”CIOCÂRLIA”

 

Ce ne puteți spune despre activitatea jurnalistică pe care  ați desfășurat-o în străinătate, în China, Coreea și Vietnam?

Am fost trimis, ca ziarist, împreună cu grupul de dansuri naționale ”Ciocârlia” a Ministerului de Interne și de-acolo am trimis  câteva reportaje la ”Scânteia Tineretului”, ”România Liberă”, ”Narodnaia Rumânia” și alte publicații, cu ceea ce m-a impresionat mai mult. În China am fost bolnav de hemoroizi, am fost internat la un spital din Shanghai, o săptămână, și m-am făcut bine cu tratament chinezesc. În săptămâna când am fost liber, am primit invitație ca să vin la Gheorghiu-Dej, că era la Shanghai. Am fost acolo, am stat până la 2:00 dimineața și el n-a venit. A venit un chinez și mi-a spus, ”duceți-vă acasă că el nu mai vine:” Cioroiu era ambasador la Pekin, mi-a trimis vorbă să vin la el dar nu m-am dus. Eram al cincilea, ca importanță, față de colonelul de securitate. Aveam un dosar beton; hamal de port, ziarist...

 

”AM FOST TRIMIȘI DE LA CONSTANȚA LA CONFERINȚA DE ÎNFIINȚARE A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R.”

 

Sunteți în legătură cu foștii colegi, ziariști?

Foștii mei colegi de ziar au murit, cu toții. Nu știu dacă mai trăiește cineva. De Sf. Ioan îi voi da telefon lui Ion Macarie, cu care am făcut Școala de Literatură. El a rămas foarte impresionat, ”tu ești Solo Juster?” De ce? Eu și cu Dragănescu am fost trimiși de la Constanța la Conferința de înființare a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. (Nota red.: Conferința de fuziune între Societatea Scriitorilor Români și Societatea Autorilor Dramatici din martie 1949 marhcează înființarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R, ulterior din R.S.R., devenită U.S.R. în 1990).  Și acolo mi-a făcut foarte bună impresie Petre Bellu și Ion Pribeagu. Conferința a avut loc vis-a-vis de Cișmigiu, în Casa Sindicatelor, pe vremea aceea. Eu am făcut dosare pentru o parte din scriitorii vechi, dosare de pensii – ca referent literar la Fondul Literar. Către sfârșitul ședinței am luat și eu cuvântul – nu eram pregătit. Am luat cuvântul și am fost publicat în ”Scânteia” pe prima coloană de pe prima pagină.

 

Erau mulți scriitori, membrii în U.S.R.?

Da. Erau, printre alții: Mihail Sorbul, Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Veronica Bârlădeanu, Eugen Jebeleanu, Eugen Campus, care mă cunoaște de-atunci. Pe Sorbul îl țin bine minte pentru că a luat cuvântul și mie nu mi-a plăcut ce a vorbit el, și atunci am vorbit eu muncitorește. Ce cultură aveam eu? Eu habar n-aveam de Eminescu.

 

În școală nu se învăța despre Eminescu?

Ba da, dar mie îmi plăcea Coșbuc. Era mai apropiat de glie. Toate poeziile lui e un roman sătesc sau despre viața sătească. Și Ion Horea este adeptul lui Coșbuc. Am toate volumele, care mi le-a trimis el.

 

Ați participat la cenacluri literare în București?

Nu. N-am avut timp.

 

Cu Mișcarea sionistă ați avut vreo tangență?

Nu. Am avut tangență, la Silistra, cu Asociația Macabi și cu evreii de-acolo.

 

”CÂND ERAM ZIARIST ÎN COREEA AM DECIS SĂ PLEC ÎN ISRAEL”

 

Când ați hotărât să plecați în Israel?

Când eram ziarist în Coreea am decis să plec în Israel.

 

De ce atunci?

Am fost la Panmunjom; am multe fotografii de-acolo. Umblau americanii cu gipurile,  la o parte era o limuzină cât un autobuz de mare, cu toate ușile deschise, cu șofer și cu motorul în funcțiune. Cei cu gipuri, ”Come in!, Come in!” Foarte greu m-am hotărât să nu răspund chemărilor, dar, întorcându-mă în România, am făcut un plan de acțiune; cum să mă depărtez de partid? Cum să nu fiu în vizorul partidului ca să nu mă împiedice să plec. Odată cu căsătoria – cam în acea perioadă din 1951, am început să deschid ochii. Eu eram trimis la toate consfătuirile ARLUS - ului (nota red.: ARLUS = Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) pentru organizarea zilei de ”7 Noiembrie”. Era o masă lungă de cinci metri și erau toate somitățile; partidul, ambasadorii și, vis-a-vis de mine, era Ceaușescu. ”Ce-i cu tine aici?” Eu am rămas cu gura căscată. Fusesem prin vara anului 1945 la un curs pe care l-a ținut el în Aleea Alexandru, la București.

 

Cum s-a descurcat Ceaușescu la acel curs?

Nu puteam să fac comparație. Ce eram eu? M-a întrebat: ”Ce cauți aici? Nu mai ești la Cîî...Cîî...Constanța?” ”Nu mai sunt demult”, i-am răspuns. L-am mai întâlnit pe la Băneasa, cu fel de fel de ocazii. Eu, ca reporter, mă împingeam să străbat coloanele și veneau o grămadă după mine, și el spunea: ”lăsați-l!”

 

V-a protejat...

Da, l-am căutat să-i cer un interviu, să mă primească. Nu m-a primit niciodată.

 

Îi era teamă?

Nu știu. De fapt eu mergeam pe-acolo, la Băneasa, să fac prezență.

 

Ca ziarist?

Nu. Mă lăsasem de ziaristică. Când am venit din China, am făcut un reportaj sau două, apoi, la sfârșitul lui decembrie le-am spus, într-o ședință de partid, că pe 1 ianuarie plec în concediu și pe urmă nu mă mai întorc. Au rămas toți așa, blocați. ”Solo, ce-i cu tine?” Era acțiunea cu îmbunătățirea socială a redacției, adică fără evrei. Evreii au fost dați afară, și de-acolo, dar și din alte părți.

 

La care publicație erați ziarist, atunci, când ați fost trimis în străinătate?

La ”Narodnaia Rumânia”. Când lucram la ”Steagul Roșu”, într-o bună zi, mă trezesc cu-n telefon de la dl. Moraru; ”Solo, vino în coace! Hai să lucrezi aici!” M-am dus acolo.

 

După Fondul Literar?

După Fondul Literar și după Școala de Literatură. S-a schimbat directorul Fondului Literar și l-a trimis pe Dumitru Corbea în loc, și am aflat că a fost legionar, și eu n-am vrut să mai stau cu el. Atunci m-am înscris la Școala de Literatură din București.

 

În timpul acesta, ce ați lucrat?Aveați nevoie de o susținere financiară...

Primeam leafa de la Fondul Literar, în continuare. La repartiție am cerut să mă repartizeze la un ziar. M-a repartizat la ”Steagul Roșu”. Nu se chema, încă, ”Steagul Roșu”, se chema altfel, nu mai țin minte. În sfârșit, la ”Steagul Roșu”, și acolo primeam 600 de lei. La începutul Școlii de Literatură m-am căsătorit cu Mariana, viitoarea prozatoare Mariana Juster.

 

Cum ați cunoscut-o?

Printre alții, am fost invitat ca ziarist, de Elisabeta Luca, la Comitetul Cinematografiei, ea fiind șefă. Mariana era elevă și lucra acolo. Cum a ajuns ea acolo? Direcția a pornit să caute oameni prin țară. La început nu avea, decât doi oameni sub conducerea Elisabetei Luca: Constantin Chiriță, de la ”Scânteia” și Ion Visu, de la ”România Liberă”. Constantin Chiriță a plecat prin Moldova să caute cadre și s-a întors cu o elevă din Botoșani, actuala prozatoare Mariana Juster și un alt evreu din Piatra Neamț, Ștefan Cazimir. Eu am fost chemat la Comitetul Cinematografiei să fac un film documentar și astfel am cunoscut-o pe ea. Ea s-a îmbolnăvit... am căutat-o... Aveam un prieten acolo și-mi spunea ”las-o în pace că-i fată cuminte!” Un alt coleg, de la secția evreiască, vine la Botoșani, îl întâlnește pe socrul meu și-i zice: ”măi, îl cunoști pe Solo Juster?” ”Aaa, pe derbedeul ăla, bețivul, fustangiul?”

 

Erați un Don Joan?

Nu eram un Don Joan, dar nu mi-au lipsit femeile.

 

Erați un june frumos...

Nu. Ea era frumoasă, să vă arăt fotografia ei, fotografiată de mine, ca nevasta mea, ca mamă de copii. Așa cum am mai spus, la începutul Școlii de Literatură, m-am căsătorit cu ea.

 

Sunteți în legătură cu foști colegi de la Școala de Literatură?

Sunt în legătură cu Ion Horea.

 

Cine v-a descoperit talentul literar?

Eugen Jebeleanu a fost descoperitorul meu. El m-a descoperit pe șantierul de muncă ”Ana Pauker”, care era la Galați. El a fost omul care m-a scos de la Jew Secție (UTC – secția evreiască).

 

În 1960 v-ați stabilit în Israel, la Tel Aviv, împreună cu soția și fetița. A fost grea acomodarea? Ce ați lucrat?

A trebuit să muncim pentru a avea o bază materială. Am lucrat și la Compania de telefoane, și optimetrist, și funcționar de Bancă, de unde am ieșit la pensie. Am învățat optica, întâmplător. Am găsit un băiat care a vrut să mă învețe singur și, până la urmă, am devenit tovarăși. Am pus de-o parte niște gologani și am cumpărat instrumentar semiindustrial. Am mers cu el câțiva ani. Și, pe urmă, el s-a încurcat cu o ”boarfă”, scuzați-mi expresia, și mi-a spus: ”Solo, nu ajunge pentru doi”, că aia cerea ca să meargă la sfârșit de săptămână la hotel de cinci stele, și era o cheltuială. Mi-a spus: ”ori tu rămâi în prăvălie, ori eu rămân, cum hotărăști.” Îi spun: ”Tu rămâi. Mie ce-mi dai?” Păi, zice, ”îți dau cam 55000 de șekeli.” ”Bine”, i-am spus, ”primesc!” Și i-am spus sincer: ”vreau să comand și eu instrumentar din Germania.” Mă rog... O parte din clienți, doi bulgari și încă unul, au venit după mine. El lucra repede, dar făcea și rebuturi. Avea o ladă, cam jumătate cât biroul acesta, plină cu lentile. Se mai întâmpla ceva, ori era mică, ori era mare, trebuia modificată. Dacă era ramă de metal, trebuia modificată, trebuia plătit unui bijutier. Doi bulgari..., din cauza asta eu n-am învățat bine ebraica  fiindcă, îi aveam pe bulgarii ăștia. Dar acum, am un vecin bulgar, aici, în bloc, și am uitat bulgărește. Am uitat și rusește.

 

SOLO JUSTER, EDITORUL REVISTEI ISRAELIENE DE LIMBĂ ROMÂNĂ, ”LUMEA MAGAZIN”

 

În 1966,  Solo Juster înființează revista săptămânală ”Lumea Magazin”, el fiind redactorul șef. Secretar de redacție era Sorin Cunea, iar colaboratori, Arnold Velureanu, Harry Ber (Canada) Nicu Palty, Marius Godeanu, Davis Grebu ș.a. Revista a supraviețuit 18 săptămâni, editându-se 18 numere.

 

Stimate domnule, Solo Juster, vă rog să ne vorbiți ceva despre revista ”Lumea Magazin”, ca idee, realizare... și de ce v-ați oprit după 18 numere?

După ce m-am consolidat financiar, din dragoste pentru literatură și jurnalism, m-am gândit să editez o revistă în limba română. Eu eram ”Redacția” și-mi mai trebuia tipograful. Tipograful – erau doi fii ai unui tipograf de limbă latino, (eu eram în legătură și cu ziarul în limba bulgară) care mi-a propus să tipărească: ”păi, stai, am eu doi fii care au un local mare, închiriat, și fac acolo o tipografie mare... și ai să vezi.” Mă duce pe o stradă din Tel Aviv, de la ”Tahana Mercazit” (nota red. ”Tahana Mercazit” din ebraică, înseamnă autogară) în continuare, unde sunt blocurile alea de meserii, vis-a-vis de str. Levinski, mă duce acolo și-mi zice: ”Uite, am 200 m.p. și aici o să fie... ”Da, o să fie... dar până atunci?” ”Până atunci, e treaba mea. Eu răspund de asta, de mașini tipografice...” Și am făcut o convenție, că voi primi de la difuzare 1200 de lire. Cu 10 lire, de exemplu, puteam cumpăra de mâncare, în familie, pentru o săptămână întreagă. Deci, o să am hârtie, o să am pentru redacție... Venise Sorin Cunea, a fost coleg cu mine, și, hop!, ai venit bine, îi zic. Uite, facem o revistă în limba română, ”Lumea Magazin”, săptămânală...

Am făcut 18 numere; am câteva, o să vă arăt.

De ce n-am continuat? Din cauză că nu aveam tipografie. Tipograful nostru ne-a înșelat. Avea un linotip și, când aveam nevoie pentru revistă, ne spunea că are de lucru. El trebuia să plătească tipograful, dacă se dădea la alt linotip.

N-am mai putut să rezist, lucram 20 de ore din 24.

 

Am în fața mea ”Lumea Magazin”, numărul 10, din 15 august 1966. Este o revistă de format mare, 34,5/24,5 cm, cu 24 de pagini, o grafică atrăgătoare – de bun gust, articole interesante cuprinse în rubricile: ”TRIBUNA LIBERĂ”, ”STRICT CONFIDENȚIAL”, Reportaje, ”PAGINI DIN TRECUT”, ”GURA LUMII SLOBODĂ...”, ”GENUL FEMININ”, ”De la lume adunate”; ”De pretutindeni”, sport, umor, rebus, publicitate, anunțuri. .. Apropo de anunțuri, mi-a atras atenția un anunț de la pagina 7 despre un vernisaj care sună așa: ”Mîine, marți 16 august a.c. la ora 18,30 va avea loc la Casa Ziariștilor din Tel Aviv, strada Kaplan nr.4 vernisajul expoziției pictoriței LIANA SAXONE...” (nota red.: o pictoriță originară din România pe care eu o stimez pentru arta sa, dar și pentru talentul ei publicistic). Citez din câteva titluri ale revistei: ”Ce se poate petrece ÎN FEUDA lui ABA HUSI”, ”Angelica Rozeanu a fost concediată”, ”Haolam Haze”, ”DIN KNESET”, ”ARTUR RUBINSTEIN”, ”Execuția celor patru miniștri congolezi”, ”Catastrofă la etajul 79”, ”Doi gemeni se regăsesc după 24 de ani” ș.a.

 

SOLO JUSTER, INIȚIATORUL ÎNFIINȚĂRII CENACLULUI LITERAR ”PUNCT” ȘI EDITORUL BIANUALULUI CU ACELAȘI NUME, ”PUNCT”

 

În 1985 înființează Cenaclul Literar ”Punct”care a funcționat peste 20 de ani, și, cu doi ani mai târziu, în 1987, înființează bianualul ”Punct” – ajungând până la nr. 40,  fiind susținut de soția sa, prozatoarea Mariana Juster.

În primul număr al revistei ”Punct”, Solo Juster scrie:

 ”La doi ani de existență, am întocmit această foaie, ca un semn dedicat celor care mi-au susținut ideea de CENACLU.”

 

 Citez din articolul ”CENACLUL LITERAR” scris de Dr. Iosef Eugen Campus și apărut în primul număr al revistei ”Punct”, noiembrie 1987:

 

”Dar ceea ce am admirat la Solo Juster, inițiatorul Cenaclului, și la cei care i s-au alăturat, a fost pasiunea pentru literatură.

În timp ce alții se întîlnesc oameni ”serioși”, pentru a încheia afaceri fructuoase, sau pentru a juca ”serioase” partide de cărți, ei își ”pierd vremea”, încăpățînîndu-se să facă, în cele mai potrivnice condiții, literatură și mai se și întîlnesc ca să o discute între ei.(...) Adevărata pasiune pentru literatură, cred eu, include și disprețul pentru maculatură, pentru ceea ce se pretinde deși nu este literatură.

În acest spirit am încercat să influențez atmosfera de lucru a Cenaclului.

Prietenește, am fost adesea necruțător.”

 

În primul număr al revistei ”Punct” publică următorii cenacliști: Dr. Iosef Eugen Campus (Cenaclul Literar), Maria Găitan (Joc, Ruga – versuri), Adrian Zahareanu (Scrisoarea – proză), Mariana Juster (Doi cireși dintr-o tulpină – proză), Zeev Ben Chaim(Inspectorul – schiță), Andrei Fischof(Acuarela – versuri).

 

Domnule Solo Juster, ce v-a determinat înființarea acestui Cenaclu Literar?

Shaul Carmel era seccretarul Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română și am venit la el cu propunerea să facem la Asociație un Cenaclu Literar, la care el mi-a răspuns: ”Noi, Asociația, nu ne putem lua riscul, să dăm în bară, cu un cenaclu literar, nu știu dacă va prinde, nu știu dacă va merge, nu știu dacă va avea viață. O să vedem.” Până la urmă, a venit și el la Cenaclu.

 

Și, după ani de cenaclu, la care participase și Shaul Carmel, n-ați mai discutat despre problema asta?

Nu, niciodata! Și-a amintit, nu și-a amintit, nu știu, nu-i traba mea. Ai să-l întâlnești aici (arată spre reviste ”Punct”) de multe ori. A fost o încercare de-a mea personală și asta a fost refuzată de Asociație. Asta m-a pus pe gânduri; stai, asta este o încercare grea, nu este de colea, și i-am spus ”Punct”. Dacă am început cu ”Punct” și revista tot ”Punct”. Hârtia și imprimarea mă privea pe mine.

 

Și, atunci, când el a spus ”să vedem”, cum ați luat hotărârea?

Am cerut o listă cu membrii Asociației Scriitorilor și am trimis, tuturor, o scrisoare ”tip”, propunându-le să înființăm un Cenaclu Literar, fiind vorba de scriitori care scriu în altă limbă decât ebraica și nu aveau acces niciunde, și eu mă pun la dispoziție, dau spațiu din casa mea... m-a costat multe parale.

 

Câți membrii avea Cenaclul Literar ”Punct” și care erau aceștia?

 

Erau vreo 40 de membri, plus invitați, ca: Solo Juster, Mariana Juster, Dr. Iosef Eugen Campus, Andrei Fischof, Mioara Iarchi Leon, Tania Lovinescu, Adrian Zahareanu, Shaul Carmel, Luiza Carol, Maria Găitan - Mozes, Moscu Eyal, Solo Har - Herescu, Prof.univ. Andrei Strihan, Gina Sebastian Alcalay, Zoltan Terner, Lucia Zilberman, Felix Caroly, Sonia Palty, Lucian Zeev Herșcovici, Mira Iosif(Belgia), Ștefan Iureș, Eveline Fonea, Radu Cârneci, N. Palty, prof. Vladimir Eșanu, regizorul Pavel Constantinescu. Dr. Ieruhim Roisman, Monica Săvulescu (Olanda), Ludovic Bruckstein, Leopold Ruga, Moșe Maur, Z.B.C., Davis Grebu, Sorin Cunea, Isaac Eyal, Ervin Elias(Beer Sheva), Preot Ion Chirilă, Dorel Dorian, Mira Iosef (Bruxelles), Maria Pal (Cluj), Zelber Haim (umorist), Iudith Coman, Leopold Bittman, Elena Ester Tacciu, Geta Berghof, dr. Sandu IacobsonIleana Iren Grunwald ș.a.

Mulți dintre ei au murit, între timp.

De fiecare dată, în fiecare lună, participau, cel puțin, 18 – 20 de membri.

 

Cum se desfșura, efectiv, o ședință de Cenaclu Literar? Cine era conducătorul?

Eu eram conducătorul Cenaclului. Dinainte se comunica cine citește în Cenaclu. Eu ceream de la ei copii. Nu de la toți, de la cei care - mi plăceau mie, ca să apară în revista ”Punct”. Nu era nicio ordine de zi, cu subiecte. Fiecare citea ce anume dorea. La ora fixată (17:00) se vorbea, discutau unii cu alții... apoi eu: ”Domnilor, este ora ca să începem și vă rog să încetați orice fel de discuții!”, ”Cine are de citit astă seară?”, ”Eu, eu...” Câteodată se prelungea până seara târziu.

 

Până când?

Până când puneam eu ”punct”.

 

Care erau relațiile dintre membri?

Era cea mai perfectă democrație, toți eram egali, nu aveam ”grade”. Shaul Carmel nu suporta critica și totdeauna se supăra. La Cenaclu veneau de la Beer Sheva; Dr. Elias Ervin venea de la Ashkelon... Andrei Fischof venea de la  Haifa; el scrie primele poezii în limba ebraică. Preotul Chirilă, cât a stat în Israel, venea regulat la Cenaclu.

Printre membrii a fost și Michael Elias, cu care am copilărit la Călărași, cu el și cu vărul său. El a murit.

 

Este vreo legătură între el și Spitalul ”Elias” din București?

Nu. ”Elias” este un nume foarte comun la sfaradit. Spitalul ”Elias” este construit de un mare bancher, evreu, Jack Elias, care a donat bani, a înființat Banca Națională, a făcut Academia Română, a făcut teatre în România, și a depus aur, dar, când a avut nevoie, directorul (guvernatorul) Băncii Naționale n-a vrut să-i onoreze CEC-ul, că era și importator de bumbac. Patru funcționari avea la Sf. Gheorghe.

 

Mai trăiește cineva din familia lui?

Nu. O soră a lui... Tatăl lui era un mare bancher, mai bogat decât Jack Elias, la Constantinopol. Numele Spitalului Elias este pe numele lui taică-său. Nu-i pe numele lui. Sora lui Jack Elias era damă de companie a Reginei Elisabeta.

 

Să revenim la revista ”Punct”. De ce ”Punct”?

Adeseori am fost întrebat de ce ”Punct”. A fost a doua încercare, după Cenaclu și n-am avut computer. N-am știut cum să fac, și Ira Iosif mi-a făcut cadou o mașină de scris. Am încercat ”Punct-ul” ăsta la mașina de scris, pe trei coloane. Am să vă dau un exemplar. Așa s-a făcut primul număr, la început, în patru pagini. I-am dat numele de ”Punct” fiindcă e mic. O încercare. Refuzat de Shaul Carmel, refuzat de Asociația Scriitorilor. Când el s-a ales președinte, noi am rupt relațiile cu el.

Apoi am cumpărat un computer și Mariana scria materialele pentru revista ”Punct”, creații ale celor care participau la Cenaclul Literar.

 

Cenaclul Literar a funcționat peste 20 de ani  iar revista ”Punct” a ajuns la nr. 40. S-a încetat activitatea Cenaclului, când eu m-am îmbolnăvit, acum câțiva ani în urmă.

 

Ce probleme de sănaătate ați avut?

Am fost foarte bolnav. Nu știu ce am avut. Dacă făceam 2 – 3 pași, cădeam pe o parte. Fiica mea, care este medic (la prematuri și nașteri grele), m-a dus la un specialist (a ieșit la pensie de vreo 2 – 3 ani) și mi-a prescris un tratament. L-am luat și m-am vindecat, nu mai cad de ani de zile. Pot merge pe jos, fără probleme.

 

De ce v-ați mutat din Tel Aviv în Rehovot?

Fiica mea locuiește în Rehovot. Soția face dializă, o boală foarte cruntă. Eu, mai puțin. Când era nevoie o chemam pe fiica mea, la ora 1:00 noaptea, la 2:00 noaptea... și așa s-a hotărât să stăm cu toții în același oraș, în Rehovot. Atunci, când m-am consolidat financiar, am cumpărat un apartament în nordul Tel Aviv-ului, pe str. Miriam Hașmonait 20/4 și acum este închiriat. Cu chiria de-acolo plătesc chiria de aici (din Rehovot) și mai rămâne acolo, niște bănuți.

 

La ce lucrați acum?

Acum, nu mai fac nimic.

 

Nu mai scrieți? De ce?

Fiindcă nu mai înțeleg ce-am scris. Nu mai deslușesc. Mâna îmi tremură...

 

Pentru activitatea mea culturală am primit un premiu din partea lui Itzak Artzi, lăsat prin testament. Familia lui mi l-a dat după ce a murit el.

 

Impresionant! Felicitări!

 

CENACLUL ”PUNCT” – AFLAT ÎN AL 12 – LEA AN DE EXISTENȚĂ – ESTE SINGURUL CENACLU DE LITERATURĂ ROMÂNĂ DIN AFARA GRANIȚELOR ROMÂNIEI CARE A REUȘIT PERFORMANȚA UNEI ASEMENEA REGULARITĂȚI ȘI LONGEVITĂȚI

 

În continuare, merită să citez din cronicile apărute în revista ”Punct” despre activitatea literară, desfășurată în casa familiei Juster, lună de lună, timp de peste 20 de ani, unde se aduna elita creațiilor literare pe românește. Iată:

 

”CRONICĂ DE CENACLU

Îmi aduc aminte că în urmă cu zece ani eram turistă în Israel și prietena mea, Sonia Palty, m-a luat să văd ” un cenaclu literar”. Și astfel în casa albă, primitoare a Marianei Juster, a lui Solo Juster, am cunoscut pe Ludovic Bruckstein, pe Ruga – Bittman, pe respectatul critic literar, profesorul Eugen Campus... și alții.

Dar,  mai ales gazdele: Mariana Juster și Solo Juster, și mica lor poveste, atât de simplă și de emoționantă.

În urmă cu 12 ani, doi oameni modești, dar mari iubitori de literatură, el – poet cunoscut, ea – originală prozatoare, hotărăsc să deschidă casa lor din strada Miriam Ha-hașmonait ca să creeze un cadru pentru întâlniri literare...” (Tania Lovinescu, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).

 

”Cenaclul literar ”PUNCT” – organizat de scriitorii Mariana Juster și Solo Juster – scoate de două ori pe an revista literară PUNCT. Materialele cuprinse în revistă aparțin membrilor cenaclului și sunt publicate în urma citirii și comentării textelor în cadrul prietenesc (dar exigent) al discuțiilor lunare din cenaclu.

Cenaclul ”PUNCT” –  aflat în al 12-lea an de existență – este singurul cenaclu de literatură română din afara granițelor României care a reușit performanța unei asemenea regularități și longevități. Cenaclul își desfășoară activitatea în locuința soților Juster, iar revista apare prin efortul personal al acestor doi scriitori.” (Luiza Carol, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).

 

”Se împlinesc în mai zece ani de când apare mica revistă ”Punct” a soților Mariana și Solo Juster, animatorii cenaclului de la domiciliu, unde sunt citite cu glas tare (și discutate sub egida politicoso-intransigentă a criticului Eugen Campus) scrierile tipărite în foaia acum sărbătorită.

Am prețuit întotdeauna dorința de calitate a Justerilor, ambiția de a separa apele talentate de producția valeitarilor țîfnoși.

Am prețuit punctualitatea cu care, anotimp după anotimp, ”Punctul” acesta apare, dovedind o tenacitate rară în lumea ”tribului” de la noi, unde îndeobște marile focuri sînt de paie.

Am prețuit într-atâta voința aceasta exemplară de a dura, marcînd mereu puncte în lupta contra oboselii și a lui ”ce rost are” – încît astăzi, la aniversare, eu strig: Punct și de la capăt!” (Al. Mirodan, revista Punct, Nr.20, mai 1997, pag.1).

 

”PUNCT” LA ZECE ANI

Scriitorii – poeții în special – sunt ființe neadecvate vieții cotidiene, practice. Au aripile prea mari, bune pentru zbor și înălțimi. Dar care încurcă la mersul pe pămînt. Vă amintiți simbolul Albatrosului lui Baudelaire.

Dacă la aceasta se adaugă, ca trăsătură caracteristică, și modestia, incapacitatea de a face propagandă pentru sine însuși, șansele de succes se reduc și mai mult.

Și totuși – Don Quijotte incurabil – mă încăpățînez să cred că, până la urmă, valorile ies la suprafață, timpul – cu sita lui fină și incoruptibilă – cerne totul, inexorabil.

Iată-ne și pe noi acum – doisprezece ani de la înființarea cenaclului, zece ani de la apariția primului ”Punct”.

Durăm încă. Deși ne-am ferit de agitația, de publicitatea zgomotoasă – conștienți de limitele noastre, dar și convinși de rostul nostru, în colțul nostru. Durăm încă.” (Iosef Eugen Campus, revistaPunct, Nr. 20, mai 1997, pag.5).

 

”PE GÂNDURI

Fără să încerc vreo comparație, cred că modestul nostru cenaclu de la Tel- Aviv a însemnat ”ceva” în spațiul restrîns al literaturii pe românește în Israel pe parcursul celor aproape două decenii de existență.

Cred de cuviință să amintesc cinstind memoria celor care ne-au însoțit cu entuziasm începuturie, dar prin însăși natura omenească a inevitabiluui ne-au rărit rândurile regretații: Ludovic Bruckstein, Moșe maur, Leopold Bittman – Ruga, Ieruhim Roisman, Adrian Zahareanu, Nicu Palti, Zeev Ben – Chaim, Vladimir Eșanu, Pavel Constantinescu; au mai părăsit cenaclul, din fericire, din cu totul alte motive, Tania Lovinescu, stabilindu-se în România, Elena Tacciu, Sonia Palti și Felix Caroly, din motive de noi necunoscute...

Am rămas mai puțini și ziua de mâine mai nesigură... Cu destule dificultăți am încropit acest al 33-lea Punct. Va mai apare cel de-al 34 lea? (S.J., revista Punct, Nr. 33, noiembrie 2003, pag.8)

 

”În ziua de 18 martie a.c. ASOCIAȚIA SCRIITORILOR ISRAELIENI DE LIMBĂ ROMÂNĂ a decernat premiul ARTZI prozatoarei Mariana Juster și poetului Solo Juster pentru CENACLUL LITERAR PUNCT în preajma împlinirii a două decenii de neîntreruptă activitate.”(Revista Punct, Nr.34, mai 2004, pag.2)

 

”20 ANI DE CENACLU

De douăzeci de ani? Nu-mi amintesc exact când am început să frecventez cenaclul Punct.

Îmi amintesc însă bine motivele care m-au determinat să iau în continuare parte asiduă la lucrările acestui laborator literar, care s-a impus în opinia publică prin atmosfera creată ca și prin seriozitatea rezultatealor.

Am venit în cenaclu nu din obligație. Ci din plăcere. Din plăcerea de a fi găsit în ospitalitatea Marianei și a lui Solo, patronii sârguincioși ai cenaclului, ceea ce nu aflasem în alte medii scriitoricești. Am găsit o atmosferă de interes pentru creația celuilalt, de considerație pentru fiecare membru al cenaclului, indiferent de locul pe care presupuneam că l-ar ocupa pe scara valorilor literare (...) La Punct poposeau oaspeți din străinătate, care ne onorau cu prezența și lecturile lor.

Punctul devenise o adresă agreată în lumea scrisului. Aici am asistat la evoluția creației unor cenacliști, la impasurile lor trecătoare, la închegarea unui spirit de echipă care începea să anime această mică făclie de litere (...)

Mulțumesc din inimă Marianei și lui Solo pentru clipele plăcute petrecute în cenaclu, oferite de ei cu simplicitate și căldură colegială.

Le urez ani mulți și buni, lor și Cenaclului Punct.” (prof.univ. Andrei Strihan, revista Punct, Nr. 36, mai 2005, pag.2).

 

”Aflu că inconfundabilul cenaclu al Justerilor împlinește 20 (douăzeci!) de ani și că originalul lor PUNCT ajunge și el la o ediție jubiliară! Cum să-i felicit? Cum să onorez această aniversare, cu ce scule literare? Căci nimic mai superficial, mai steril, mai pompos și inutil ca rândurile omagiale, evocările paseiste și urările de circumstanță... Punctul în ansamblul antologiei sale, a devenit o voce unică în peisajul teritoriului invocat. E vocea unui grup de prieteni, care timpuriu dezrădăcinați din limba viselor lor, s-au reîmplantat, s-au revigorat, și-au reconstruit plăsmuirile... Acest spațiu magic ce se reconstituie ciclic, ca luna plină, se deplasează laolaltă cu constructorii lui; din Tel Aviv la Rehovot, de aici oriunde ar fi ei, scena Cenaclului, magnetul grupului de prieteni rămâne același... Grupul rezistă, bucuros să părăsească cotidianul existenței pentru a se refugia în ficțiune, în metafore, în inefabil. Pentru a se oferi pe rând judecății colective, sentinței grupului. E singurul Tribunal al Fericirii pe care l-am întâlnit.” (Myra Iosif – Bruxelles, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).

 

”...Acum, la împlinrea unei vârste primăvăratice, nu-i vorbă, totuși deja impresionantă pentru cenaclu, pentru o revistă literară, simbolicele flori expediate din București, România, către Rehovot, Israel, sper să-i găsească reuniți (și uniți din nou) pe cât mai mulți dintre cei ce datorează enorm, ca șlefuire, ca autoritate, ca imagine – cenaclului și revistei.

La mulți ani gemenilor Punct!

La mulți ani, cu sănătate celor doi autori ai liniei formate din sumedenia de puncte!” (Ștefan Iureș - București, revista Punct, Nr. 36, mai 2005)

 

”TELEGRAMĂ

A douăzecea aniversare a revistei Punct este o aniversare emoționantă.

Douăzeci de ani de poezie, proză, critică literară, exprimând o aleasă simțire, un acut sentiment al contemporanului, o subtilă căutare a unui drum spre sufletul cititorului...

Tuturor colaboratorilor revistei și în mod special editorilor ei, Solo și Mariana Juster, felicitările noastre!” (Valentina și Berthold Gruenwald – Duesseldorf, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).

 

”DAKAR *

morții mei nu sunt

muriți în veșnicie

 

ei sunt vii

în memoria și sângele meu

 

împărăția morții

nu-i va încape

 

morții mei din fund de mare

urcă pe zarea albastră

 

și seamănă pâine în țară

cu mine

 

ci râd și plâng

trăind în trăirile mele

 

străbătând veșnicia

cu toată țara”

(Solo Juster, revista Punct, Nr. 40, mai 2007, pag.7)

 

Stimate Domnule, Solo Juster, de ziua dumneavoastră aniversară, 01 octombrie 2012, vă urez din partea mea, a stimatului scriitor și prieten Corneliu Leu, cât și din partea ”cenacliștilor” și cititorilor, un sincer ”La mulți ani!”, cu sănătate și bucurii!

Închei cu una din poeziile dumneavoastră:

 

NICI O LIMBĂ

Să mă ascund de mine

am fugit

în prea – înaltul turn de fildeș

 

nici în cer

nici pe pământ

 

cuprind de acolo marginile lumii

drama vremurilor pocite

dincolo de cuvintele ce nu pot fi

în nici o limbă rostite

 

nici o limbă nu încape

atât de multul

urât

al lumii

(Din vol.Arborele memoriei – antologia poeților de limbă română din Israel, ed.Orion, București, 1997, ediție îngrijită de Radu Cârneci, pag.136, Solo Juster)

 

Vă mulțumesc!

Lucreția Berzintu

Septembrie 2012