Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Interviu cu Sterian VICOL

Din volumul de interviuri - Mărturii dintre milenii

(coperta jos)

 

Angela BACIU-MOISE

Grafica de Hetco (Agero)

 

 

Privind înapoi cu mânie (sau cu drag), la cei 60 de ani scurşi din viaţa Dumneavoastră, ce reţineţi, Stelian Vicol, în primul rând, de la viaţă, de la poezie?

 

Nu cred că este jenant să vorbeşti despre propria ta viaţă la o anume vârstă, despre propria ta creaţie, atât cât este. La urma urmei, pentru un creator mai puţin contează, cred eu, vrâsta.

 

Însă viaţa mea personală (nu spune Nichita că poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală?), nu ştiu cât te-ar interesa pe tine sau pe cititorii interviului, poate mai mult ar interesa pe colegii mei de aici şi de aiurea, scriitorii. Vreau să-ţi mărturisesc clar, că eu nu privesc în urmă nici cu mânie, nici cu drag-drag, că mai degrabă „mă uit” las viaţa mea pe care n-o pot distanţa, n-o pot rupe de sora ei geamănă, poezia. Aş mai răspunde cu următoarea parabolă: La o anumită vârstă nu trebuie să fii orb ca să desluşeşti mai în adânc fiinţa care eşti. Viaţa unui orb poate fi mai obişnuită chiar decât viaţa unui văzător de drept... Cu alte cuvinte, un orb (şi, metaforic vorbind, Poetul este un Orb ce-şi capătă vederea în cărţile pe care le scrie), poate deveni în schimb, cu adevărat, şi înţelept, şi sfânt acolo, în perimetrul dealului sau văii unde el respiră. La mine în sat (Ţiuţcani, sat de răzeşi), în copilăria mea, moş Obrintin era şi orb şi sfânt. Trăia la marginea satului, înspre poarta ţarinii, pe drumul ce şerpuia (şi şerpuieşte încă), pe la piciorul troiţei, drum care pornea parcă din chiar bordeiul lui de lut, către Râpa Zboncului... Femeile îi aduceau, din când în când, de-ale gurii. Odată moşul (nimeni nu ştia câţi ani are), sfântul, orbul şi înţeleptul satului, purtând pe braţe un şarpe gros şi verde-negru, a refuzat oala cu lapte prins, pe motiv că femeia o smântânise. Femeia lui Cotunu, femeie de altfel cu suflet curat, a căzut în genunchi, i-a sărutat mâna stângă şi a strigat de-a auzit-o toată ţarina: „Iar-mi, văzătorule, prostia ome­nească...”.

 

La orice vârstă ai fi, nu trebuie, aşadar, să fii orb pentru „a vedea” cu adevărat, pentru a fi Tu. Observ că unii semeni de-ai noştri, confraţi într-ale scrisului mai ales, se (pre)fac astăzi că nu văd, nu aud. Ce? Să treci/petreci – zicea tatăl meu – şi să rămâi! Iată enigma vieţii/trăirii unui om, unui scriitor. Aşa cum fără lumină ochiul nu-i decât o cămaşă de forţă, tot aşa poetul fără har n-are nici o vindecare în şi spre păcat, are numai boală...

 

Cum vedeţi Dumneavoastră generaţiile literare? Ce rol au „modele” şi prieteniile literare?

 

Scriitorii, generaţiile de scriitori fac mode şi curente literare etc. tăind punţi spirituale de-a lungul istoriei.

Între Lautremont şi Derek Walcott (unul dintre câştigătorii Premiului Nobel, la finele secolului XX), se circumscriu atâtea generaţii de creatori în toate domeniile. Iată ce credea primul, exponent al generaţiei sale: Poezia trebuie făcută de toţi, nu doar de unul singur. Iar al doilea scria şi mai abrupt: Ce este poezia dacă merită pâinea pe care o mănâncă altceva decât o frază pe care oamenii o pot duce de la mână la gură?... La noi, cel care a trasat teritoriile noilor generaţii literare a fost regretatul Laurenţiu Ulici, care a şi tipărit primul tom – Literatura română contemporană – generaţia (lui) ’70…

 

Contează sau nu pentru un scriitor generaţia sa literară? Contează legăturile spirituale mai întâi, prieteniile care te menţin tânăr în şi pentru creaţie. Eu fac parte chiar din generaţia ’70 a lui Ulici.

 

Ştiu că-l iubeaţi nespus pe Nichita. Spuneţi-mi ce-i de fapt Nichita Stănescu pentru Dumneavoastră?

 

Întrebarea e-ntrebare. Păi, hai să stăm strâmb şi să gândim drept (şi chiar viceversa), cine crezi tu, ce poet român (şi nu numai), mare, mici să nu-l fi citit pe Nichita şi să nu-l iubească pe Nichita? Toate generaţiile literare, scriitori şi cititori de elită, ăl iubesc şi-l vor iubi pe Nichita. Fac o paranteză: că mai sunt nişte indivizi (detractori) care încearcă (cu ce argumente?) Să-i minimalizeze scrierile, asta face parte din balcanismul nostru tradiţional. Nu vreau să dau exemple de asemenea ideologi şi moralişti în ghilimele bineînţeles, invidii care practice nici n-au nume.

 

Fiindcă Nichita Stănescu a făurit nu numai un sistem creator al cuvintelor/necuvintelor, clopotul din sunet şi cântecul din lacrimă, el a făurit Poezia ca pe o Fiinţă vie dăruind-o prietenilor şi lumii întregi.

 

Vorbiţi-mi, vă rog, despre viaţa literară atât cât o cunoaşteţi.

 

La început de nou secol şi mileniu, acum, când suntem în plină tranziţie (cât o mai dura, Doamne, oare?), de piaţă, când şi scriitorul scrie poemul direct pe taraba cu pătrunjel, viaţa în general este un calvar, iar viaţa literară cam are venele tăiate.

 

Viaţa literară, ce mai la deal, la vale, trebuie să însemne opera în primul rând şi iadul şi raiul celor care o făuresc. Scriitorul autentic, fie deschizător sau încheietor de pluton, ca să vorbesc în termini soldăţeşti, se implică vrând-nevrând, prin scrisul său vieţii publice. El, scriitorul, este un ferment al generaţiei sale, fie că este în locul de baştină sau în Patagonia…

 

Părerea mea este că există viaţă literară (cu prietenii şi duşmanii fireşti), nu numai în capitală, ci şi acolo, în zonele ţării, mai ales, există reviste de cultură. Ea, viaţa literară, există cu adevărat – dialogul fiind un atribut recunoscut (chiar într-o cârciumă unde se întâlnesc întâmplător sau nu, doi sau mai mulţi scriitori din urbea respectivă). Cred că viaţa literară , oriunde se desfăşoară ea, provoacă drumul secret care conduce la Fiinţa spirituală. Oamenii (şi, evident, şi scriitorii), au nevoie, conform destinului, de îngeri, de iluzii…

 

Domnule Vicol, iubiţi libertatea? Ce ştim noi, românii, despre libertate? Câtă libertate suportăm noi?

Eu cred că libertatea este un fel de înălţare sau de… cădere liberă, neforţată de nimeni (oare?). Cu alte cuvinte, libertatea (şi scriitorii o simt pe propria lor conştiinţă), şi un fel de furtună care poate umfla pânzele corabiei, dar o şi poate scufunda.

 

Cine n-a avut, doamnă Baciu, în sine rădăcina libertăţii nu poate s-o cucerească peste noapte! Asta e! Oricum, prea multă libertate (poate prost înţeleasă, prost aplicată), strică enorm nu numai imagina literaturii (scriitor – editor – librari – cititor), ci poate şifona şi domenii eco­no­mico-sociale. Consider că libertatea, ca şi creaţia este un risc. Emil Cioran cataloga aproape exact fenomenul: „Deplâng – spunea el – pe cel ce nu iubeşte forţa şi elanurile de viaţă, ci trăieşte în umbra odihnitoare a unor iluzii vulgare, îndoindu-se de toate pentru a nu risca nimic”.

 

Cum se văd Bucureştii dinspre Galaţi?

 

Întrebare cu dus-întors. Deci cum vezi, Angela Baciu, ca poetă, Bucureştiul, de la Dunărea Galaţiului? Cum se vede Poetul, ideea de poet, ideea de poezie, ideea de Carte dorită, cerută, sfinţită? Ca la noi la nimenea – e o zicere cam dură, dar, se pare, adevărată. Bucu­reştii – după părerea mea – este o cetate culturală însumând mulţi, foarte mulţi mercenari, scriitori în primul rând, marea majoritate părăsindu-şi vetrele natale. Fără Iaşi, Piatra Neamţ, Satu Mare, Cluj, Sibiu, Craiova, Galaţi ş.a., Bucureştiul n-ar fi o capitală a literelor româneşti, chiar dacă aici se află sediul U.-S. din România. Ca şi în unele provincii literare, el, Bucureştiul, dragul de el, ei, scriitorii, dragii de ei, adună stoluri de iluzii, premii, plecări în străinătate, multă mâzgă, chiar în paginile scrise.

 

Dacă aţi fi locuit la Iaşi sau la Bucureşti, aţi fi scris aceleaşi cărţi, domnule Vicol?

 

Am tipărit 13 cărţi de poezie (auzi, 13!), ultima tipărită la „Junimea” din Iaşi. Cărţile mele au un sunet al lor, eu fiind suma adunată sau scăzută din harul pe care mi l-a dăruit providenţa. Pot să spun însă clar: Dacă nu mă năşteam unde m-am născut (satul Ţuţcani) şi nu copilăream acolo, oriunde aş fi fost pe mapamond, n-aş fi scris cum scriu.

 

Din ianuarie 2004 aţi preluat revista „Porto-Franco”, revistă a Societăţii scriitorilor „C. Negri”. Ce ne puteţi spune, d-le Vicol, despre publicaţie, despre programul său, despre…

 

Revista „Porto-Franco” – primul său număr a apărut în februarie 1990, componenta redacţiei fiind alcătuită din Ion Chiric (Dumnezeu să-l odihnească!), Constantin Vremuleţ, Teodor Paprapiru, Sterian Vicol şi ziaristul Macovei. În acest an, revista va împlini 100 de numere. Ce pot să spun despre revista pe care o moşesc de mai bine de patru ani? Vreau să-ţi spun că nu-i uşor deloc. Suntem în cumplita perioadă de tranziţie economică, lipsa de fonduri, lipsa de receptivitate a unor oameni ajunşi în funcţii-cheie (pe linie de partid, nu pe alte merite), care, unii, n-au citit o revistă literară sau o carte din… secolul trecut. Mai mult, unii care decid şi asupra culturii locale sunt foşti arbitri de fotbal, de pildă…

 

În ultimii patru ani, revista „Porto-Franco” a fost încununată cu mai multe premii, între care menţionez Premiul Colocviilor „Convorbiri Literare”, Premiul APLER, Premiul Uniunii Scriitorilor din Chişinău. Ea, revista, este bine cunoscută şi recunoscută ca un act important de cultură atât în România, cât şi în afara graniţelor, mai ales în comunităţile româneşti din întreaga lume.

 

La Galaţi fiinţează Societatea Scriitorilor „C. Negri”, al cărui preşedinte ales sunteţi. Ce reprezintă această societate şi care sunt coordonatele sale cultural-artistice în viaţa cetăţii?

 

Societatea Scriitorilor dunăreni a luat fiinţă în anul 1991, din iniţiativa unor scriitori gălăţeni, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Între aceştia, amintesc pe Apostol Gurău, Lică Rugină, Constantin Vremuleţ, Maria Petra, Ion Chiric, Coriolan Păunescu, Corneliu Antoniu, Ion Trandafir, Nelu Oancea, Sterian Vicol ş.a., las care s-au alăturat alţi autori de volume de beletristică, în număr de circa 40-50.

 

Societatea noastră este – conform „Monitorului Oficial” – o fundaţie de creatori, negruvernamentală şi nonprofit. Anual, Societatea organizează numeroasă manifestări naţionale şi inter­naţionale, precum: Festivalurile de poezie Constantin Conachi şi Gri­gore Hagiu şi Festivalul de proză „Hortensia Papa­dat-Bengescu”.

 

În încheierea interviului, vă adresez o întrebare clasică: ce proiecte literare mai aveţi, dacă aveţi?

 

La 60 de ani, în loc să am 13 lanuri de grâu sau mai degrabă 13 podgorii (am eu ceva-ceva), am 13 cărţi de poezie. Mult, puţin? Eu cred că nici-nici.

 

 De la Harfele grâului – prima mea carte pu­blicată prin concurs de Editura Eminescu – şi până la Clipa trăind sub­ţire hohotul zăpezii (Editura Junimea), privesc (ca ţăranul întris­tân­du-se, minunându-se de holdele şi roadele lui), literele de pe pa­gini adunate în cuvinte, în versuri, un fel de scriere de greier sau de fur­nici sau şi de unii, şi de alţii. Proiecte? O cărţulie nu de versuri neapărat, intitulată Cel ce-şi arde corabia. Volumul va reuni în paginile sale file de jurnal, reflecţii, viziuni, corespondenţe lirice, experienţe pe suflet viu, trăiri etc.

Peste ani şi ani, fac pariu, chiar dacă acest interviu va fi mai mult dinspre mostre decât dinspre naştere, el, interviul, va fi întrupat, uite, în puiul acela de stejar (pe care-l udă Bristena, nepoţica mea), ce va scrie versuri în ramurile sale cu puzderie de furnici până la vârf, către stele. Versuri pentru cei care nu vor mai fi pentru că sunt…

 

Domnule Sterian Vicol, vă mulţumesc pentru realizarea acestui interviu şi vă doresc sănătate şi multe cărţi.

 

Şi eu îţi mulţumesc, draga mea colegă, şi nu uita că bătrânul fluviu Dunărea şi revista „Porto-Franco” ne face să fim mereu tineri, provocându-ne vindecarea în Poezie.

 

Angela BACIU-MOISE

 

Foto: Autoarea Angela Baciu-Moise (Bucureşti 2008), fotograf: Iulia Ganea (copyright)

Coperta volumului: "Mărturii dintre milenii"

 

   

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)