Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

 Interviu cu Tino Geruin

Un regizor român la Viena

Claudia Nistor - Viena

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

La Viena există un teatru care se numeste Pygmalion şi care este condus de un regizor român, Tino Geruin, care s-a stabilit aici, la Viena în urma cu  20 de ani. Ni s-a părut interesantă existenţa acestui teatru, felul în care işi organizează activitatea şi mai ales dorinţa lui Tino Geruin de a arăta mereu că noi românii, suntem o naţie deosebita, cu o cultură deosebita, fapt cu atât mai lăudabil cu cat este spus de un om- român născut dintr-un tată italian şi o mamă austriacă.

 

C.N.:   Stimate domnule Tino Geruin, aş vrea mai întâi să vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să avem această discuţie pentru Revista Agero. Pentru cei care nu vă cunosc: cine este Tino Geruin?

 

            T.N.: Sunt născut în România, undeva prin anii ´50, am terminat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1974, am activat câţiva ani în România, după care am plecat din ţară, m-am stabilit în Viena şi de atunci am avut norocul să activez numai în teatru. Am fost, de îndată ce am ajuns aici, angajat într-un teatru, iar câţiva ani mai târziu mi-am deschis propria şcoală de teatru. Şi iată că anul acesta se împlinesc zece ani de zile de când conduc teatrul Pygmalion, care îmi aparţine.

 

C.N.:   Nu ar fi fost mai simplu pentru cariera dumneavoastră să rămâneţi în Romania?

 

            T.N. : Este greu de răspuns pentru că ar trebui definit mai întâi cuvântul „carieră”. Eu am încercat să fac teatru în România. Din păcate acest lucru nu a fost posibil. Am avut o situaţie politică nefericită. Un an de zile, un întreg an de zile, am avut o interdicţie de a lucra ... mi-au fost interzise şase spectacole... Situaţia a fost de aşa natură încât nu am mai putut să rămân în România şi am luat hotărârea să plec. Aşa că vedeţi şi dumneavoastră, răspunsul este numai unul: din păcate nu ar fi fost mai simplu să rămân în România.

 

C.N.   Cum s-au împăcat şcoala românească de teatru cu cea austriacă. Cât de mari au fost greutăţile începutului „celui nou”?

 

            T.G.: În ceea ce mă priveşte, este destul de greu să fac o diferenţă între şcoala română şi cea austriacă de teatru, deoarece cursurile de regie urmate la Bucureşti au fost susţinute de câţiva dintre marii regizori europeni, români de origine, dar care se stabiliseră în Occident de o bună bucată de vreme şi care gândeau teatrul la un cu totul alt nivel de cum se obişnuia în acele vremuri. Acest mod de a gândi şi de a simţi teatrul ne-a fost transmis şi nouă, elevilor lor, fapt care ne-a fost de mare folos în această lume nouă în care am încercat pe urmă să ne înrădăcinăm. Referitor la aceşti profesori minunaţi, vreau să vă spun că este vorba despre David Esrig, care acum conduce o şcoală de teatru în Bayern, de Radu Penciulescu care este la Stockholm, de George Banu care este la Paris. Vedeţi dumneavostră ... aşa, un ciorchine   internaţional ... În ce măsură ei reprezintă o şcoală anume ori o linie românească de teatru, este destul de greu de spus.

Orele noastre de studiu, chiar şi în acea vreme, nu s-au înscris într-o anumită tradiţie, ci într-un curent înnoitor, care cel mai adesea venea din Vest. Aşa că eu nu m-am confruntat cu problema unei disjuncţii între şcoala pe care am căpătat-o şi ceea ce a trebuit să pun în aplicare odată stabilit în străinătate.

 

C.N. Cum a luat naştere şi ce reprezintă teatrul Pygmalion în Viena şi pentru comunitatea românească din Viena?

 

T.G. : Teatrul Pygmalion a luat naştere acum zece ani de zile. A fost o iniţiativă particulară, susţinută de edilii locali şi am avut bucuria să avem la un moment dat sprijinul destul de substanţial al autorităţilor locale, cei care au luptat pentru ca integrarea românilor stabiliţi în Austria să devină o realitate. Teatrul Pygmalion este un teatru de limbă germană, dar are şi o „secţie de limbă română”, ca să îi spun aşa, şi aceasta numai datorită faptului că m-am născut în România şi că am păstrat o puternică legătură cu ţara. Doresc ca cei care au venit din România şi s-au stabilit în Viena şi în împrejurimi, ba aş putea spune chiar în Austria, căci avem spectatori şi din Graz, Linz, Wiener Neustadt, ba uneori şi din Salzburg, să aibă la dispoziţie o platformă culturală în care, pe de o parte, să regăsească un colţ de patrie, iar pe de altă parte, această platformă să lege un tip de emoţie, un arhetip de gândire cu realitatea în care ei învaţă să trăiască. Acest lucru şi l-a propus teatrul pe care îl conduc.

 

C.N. : Aţi putea să definiţi pentru cititorii revistei Agero politica pe care o urmaţi în calitate de director de teatru?

 

T.G. : Aş putea spune că urmăm linii distincte, atât din punct de vedere tematic, cât şi din punctul de vedere al relaţiilor între culturi. Din punt de vedere tematic încercăm să descoperim noi mituri, mituri care au fost acreditate în secolul al XX-lea. Nu cred să se fi ocupat multă lume cu această problemă, dar relaţiile dintre oameni ţin foarte mult de aceste arhetipuri, de un tip de legătură exprimat, după cum bine se ştie, de existenţa unor asemenea mituri. Domnul K de la Kafka, Godot al lui Becket sunt numai două exemple ale acestor mituri care s-au statuat în secolul al XX-lea şi pe care noi ne străduim să le cercetăm. Încercăm totodată să descoperim şi în ce fel formele mitice arhicunoscute au trăit mutaţii în urma evenimentelor socio-politice importante din secolul al XX-lea. Cam aceasta ar fi tema noastră de cercetare. Din punctul de vedere al relaţiilor dintre culturi, încercăm să realizăm o osmoză între cultura de tip latin, cultura română îndeosebi, şi cea de tip germanic. În ce măsură acest lucru ne va reuşi este greu de spus acum, deoarece într-o întreprindere de asemenea tip roadele nu se văd imediat, ci trebuie să treacă timp ca să se sedimenteze gânduri, emoţii, idei ...

 

C.N. : Sunteţi, dacă nu mă înşel, un om de teatru complet: director de teatru, regizor, actor, profesor. Aţi putea să vorbiţi despre ceea ce reprezintă pentru dumneavoastră fiecare dintre aceste „feţe” ale lui Tino Geruin?

 

T. G. : Teatrul este unul şi unitar. Faptul că îndeplinesc mai multe funcţiuni în ideea teatrului, este subsidiar. În primul rând sunt regizor şi profesor, spun în primul rând, deoarece aceste două „feţe” îmi ocupă o mai mare parte a timpului pe care îl ocup în teatru  şi cu teatrul. În calitate de actor, regizor, profesor, director de teatru, nu încerc decât un singur lucru: să găsesc teatrului locul potrivit în inima publicului, în preocupările lui. Aceasta este, cred, singura mea datorie, oricare dintre „feţele” lui Tino Geruin ar ieşi la iveală. Nu pot să desprind aceste „feţe” una de cealaltă, ele converg, ele curg una din cealaltă şi se află toate în slujba unei singure Idei: Teatrul.

 

C.N.: Ştiu că aveţi un proiect ambiţios pentru anul 2006. Aţi putea să ne faceţi câteva dezvăluiri în legătură cu acest proiect?

 

T.G.:  Da. Este un proiect la care ţin extrem de mult şi care este nu numai ambiţios, ci şi original şi oarecum periculos. Este un proiect care aduce teatrul românesc pentru prima dată şi într-o măsură destul de mare în lumea germană. Când spun lumea germană, mă refer la publicul vorbitor de limbă germană, care nu este obişnuit să vadă într-un text venit din România altceva decât un text venit dintr-o civilizaţie exotică. Este un fel al lor de a vedea lucrurile care mie îmi provoacă o mare tristeţe. Mă întristează deoarece cultura spaţiului românesc este de bună calitate, este una care s-a dezvoltat sincron cu cea din spaţiul vestic. Ba mai mult decât atât. Dacă ne gândim la unii dintre conaţionalii noştri, atunci nu putem să nu ne amintim că au dat chiar linii, au dat direcţii în dezvoltarea literaturii, muzicii, chiar a teatrului în vest. Şi totuşi, în mod global, cultura noastră trece drept una exotică. Or eu cred că acest mod de a aprecia cultura noastră trebuie eradicat. Trebuie arătat că există oameni de calitate şi idei valoroase şi acolo unde nu se crede că ar putea să existe. Este o iniţiativă periculoasă, mai ales că în momentul de faţă nu pot să prevăd cum se va încheia. Nu ştiu dacă voi fi aplaudat sau voi fi huiduit la sfârşitul acestui proiect. În orice caz, am ambiţia să îl duc până la capăt.

Acest proiect se compune din prezentarea, în limba română şi în limba germană, a unor piese aparţinând dramaturgiei româneşti, dar şi a unor piese aparţinând dramaturgiei austriece. Am gândit în aşa fel acest proiect, încât culturile să se întrepătrundă, spectatorii să poată să vadă aceeaşi piesă şi în limba germană şi în limba română, în ideea că limba nu constituie un factor diferenţial, în ideea că actorul, dramaturgul, regizorul, scenograful sunt entităţile care trebuie validate într-un spectacol,  şi nu partea lingvistică. Atâta vreme cât din punct de vedere semantic totul este în ordine, faptul că se exprimă într-o limbă sau în alta este subsidiar.

 

C.N.: Ştiu că programul teatrului Pygmalion cuprinde deja piese din dramaturgia austriacă prezentate în limba română. Vin românii ca să vadă teatru austriac în limba română?

 

T.G.: Răspunsul este: da. Nu vin cu aceeaşi deschidere cu care ar veni la un Caragiale, ceea ce este absolut firesc, dar vin. Datoria noastră este să îi obişnuim pe români să vină la întâlnire pe podul prieteniei cu civilizaţia austriacă. La fel, trebuie să îi convingem şi pe austrieci că punctul de întâlnire se află tot la mijlocul podului şi nu în altă parte. Acesta este sensul demersului meu.

 

C.N. : O întrebare de ordin mai general. Trăim într-o societate în care cultura tinde spre uniformizare. Publicul, tânăr sau adult, este atras tot mai mult de către film. Care este, în opinia dumneavoastră, funcţia teatrului într-un asemenea context? Se mai poate vorbi despre o funcţie a lui?

 

            T.G.: Funcţia teatrului a rămas, cred eu, aceeaşi din cele mai vechi timpuri. Teatrul a fost, rând pe rând, ba o tribună, ba o biserică, ba o şcoală, ba o scenă populară, ba chiar, în timpul comunismului, a devenit o tribună de agitaţie politică. Cu toate acestea, teatrul a existat mai departe în ideea că oamenii consumă un element emoţional pe viu. Acest element al teatrului nu îl găsim în nici o altă formă de artă, nici măcar în muzică. Îmi permit să spun acest lucru pentru că reacţia actorului, emoţia şi energia pe care le transmite în momentul în care joacă sunt elemente care scapă până şi la concerte importante. În teatru acest lucru este prezent sau, mai bine zis, este obligatoriu să fie prezent, căci altfel nu ar exista teatrul ca atare. El se defineşte prin acest dialog emoţional şi energetic între actori şi spectatori. Nu cred ca filmul sau televiziunea, reprezentative pentru artele descriptive, să ia vreodată locul teatrului. Teatrul este un loc. Nu este numai o formă de artă. Este un loc, este o agoră în care se întâlnesc cei care fac teatru cu cei care consumă teatru şi schimbă între ei emoţii. Spuneţi-mi, unde, în care formă de artă se mai întâmplă acest lucru? Nu este întâmplător că prima formă de expresie artistică cunoscuă a fost cea a teatrului. Abia pe urmă au apărut desenele rupestre. Înainte de teatru nu a fost nimic. Teatrul, expresia corporală, reacţia sunt cele care apar primele şi la noii născuţi. Este încă o dovadă că forma de expresie care este teatrul este perenă.

 

C.N.: Vă mulţumesc mult că v-aţi rupt o bucăţică din timpul dumneavoastră ca să îmi răspundeţi la toate aceste întrebări.

 

T.G.: Şi eu vă mulţumesc că aţi găsit drumul până aici şi că aţi venit să mă întrebaţi ...

 

Claudia Nistor

Viena

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]