Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

INTERVIU CU TRAIAN ŞTEF

SCRIITOR, REDACTOR AL REVISTEI „FAMILIA”,

DIRECTOR AL BIBLIOTECII JUDEŢENE BIHOR „GHEORGHE ŞINCAI” DIN ORADEA

 

Dimitrie BĂLAN

 

 

 „Nu întotdeauna talentul şi intuiţia sunt suficiente…”

 

Scriitorul Traian Ştef, care mai foloseşte din când în când în jurnalistică şi pseudonimul literar  Emanuel Don,  s-a născut la  23 iunie 1954, în  Brădet, comuna Bunteşti, judeţul  Bihor. Şcoala elementară a început-o  în satul natal, apoi la Oradea, continuând, tot aici şi studiile liceale la „Mihai Eminescu”, absolvindu-l în  1973. A urmat apoi studiile superioare la Universitatea „Babeş-Bolay” din Cluj, Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, absolvită în anul 1979.

 

Între anii 1979 şi 1986 a fost profesor  la  Liceul Industrial Popeşti şi la Şcoala Cuzap (Bihor),  apoi din 1986  a fost metodist la Centrul judeţean al creaţiei populare, iar din 1990 până în prezent, este  redactor la Revista Familia. A fost primit în Uniunea Scriitorilor în 1994 şi în acelaşi an, în  ASPRO. 

 

Colaborări la reviste: Echinox, Familia, Vatra, Steaua, Tribuna, Poesis, Arca, Orizont, Ramuri, Interval, Convorbiri literare, Observator cultural, Calende, Paralela 45, 22, Provincia, La ziarele :Transilvania jurnal (Braşov), Gazeta de vest (Oradea), Vest (Oradea). Colaborări la volume colective: „Catarge”, (1977) ; „Caietul debutanţilor” (1982); „Un sfert de veac de poezie” (1998) antologie de Vasile Muste, cu  prefaţa de Laurenţiu Ulici; „Romanian poets of the 80s and 90s”, antologie de Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Georgeta Moarcăş  (1999), „Corabia cu poeţi”, antologie de Ioan Moldovan, Biblioteca revistei Familia,  Oradea, 2002.

 

Debutul absolut: Revista Familia, nr.6, 1974, cu poezie. Mai publicase în  revista liceului, Ritmuri incandescente, poezie şi eseuri, începând cu clasa a X-a (anul şcolar 1970-1971). Debut editorial: „Călătoria de ucenic”, poeme, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1993. Apoi mai publică volumele: Femeia în Roz, poeme, (1997),  „Despre mistificare”, (1998),” Tandreţea dintre noi”, poeme (1999) colecţia La steaua - poeţi optzecişti„Ridicolul”, eseuri (1998),  „Despre calitatea umană”, eseuri (2000, Leonid Dimov (împreună cu Viorel Mureşan - 2000),  Orbul şi dintele de aur, povestire eseistico-poematică (2002) cartea fiind tradusă şi în limba maghiară cu titlul „A vilagtalan es az aranyfog”  (2004).  Referinţe critice, în reviste: Ioan Moldovan, Viorel Mureşan, Al. Cistelecan, Gh. Grigurcu, Viorel Gheorghiţă, Cornel Munteanu, Ion Pop, Iulian Boldea, Ovidiu Morar, Ioan Lascu, Simion Bărbulescu şi alţii. Traian Ştef a luat mai multe premii literare, dintre care amintim,  Premiul Revistei Amfiteatru, 1977; Premiul pentru debut al Revistei Poesis, pentru volumul „Calătoria de ucenic”, Satu Mare 1994; Premiul filialei Arad a Uniunii Scriitorilor pentru acelaşi volum, 1994; Premiul special pentru eseu – un domeniu în care Traian Ştef se simte „în apele lui” -, al Salonului  international de carte, Oradea, 1998 şi Diploma salonului de carte de la Cluj, 1998, pentru volumul „Ridicolul”, Premiul pentru poezie al filialei Arad a Uniunii Scriitorilor, 1998, pentru „Femeia în Roz”, Premiul pentru proză al filialei Arad a Uniunii Scriitorilor, 2003, pentru volumul „Orbul şi dintele de aur”, precum şi alte distincţii şi prezenţe în topuri literare.

 

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

- Cum te simţi după 50 de ani, tînăr, bătrîn?

 

- Ştii foarte bine că am trecut de doi ani pragul celor cincizeci de ani. Oricum ai lua-o, după vârsta asta eşti pe un fel de coborâş. Până acum, vârsta n-a avut nici o semnificaţie pentru corpul meu. Mintea nu poate fi împiedicată, însă, să-ţi spună că nu mai e încă atâta şi începi să te raportezi şi la moarte, adică la capătul cel mai apropiat. Acum nu o fac foarte des şi nici cu apăsare, poate şi pentru că m-am simţit de multe ori, psihic şi cultural, oarecum neterminat. Inşii generaţiei noastre nu prea au o biografie personală, ci se înscriu într-una a uniformei şi a comunităţii. Nu am făcut o şcoală liberă, nu am avut experienţe personale însemnate, nu ne-am luat lumea în cap, ci am rămas să primim ce ni se dădea şi să mai ciupim ce puteam - inclusiv cultural.

 

- Nu te întorci cu plăcere la anii copilăriei, ai adolescenţei?

 

- La anii copilăriei, da, pentru că am ce povesti. Dar după aceea, după ce am ajuns la oraş, la şcoală, totul e fără relief. Nu mai am întâmplări de povestit, nu mai am personaje, spaţii miraculoase, pentru că nu am mai fost liber decât să merg la şcoală, să citesc şi să joc câte un fotbal cu colegii.

 

-  Nici anii de facultate nu te-au marcat?

 

- Aici e altceva. Aici s-a întâmplat ceva. La Cluj, la Filologie, am cunoscut oameni excepţionali, începând cu câţiva colegi de an (Gabriel Petric, Marius Iosif, Viorel Mureşan - ca să-i pomenesc în primul rând pe literaţi) sau de cămin (am fost coleg patru ani cu Doru Mateoc şi am rămas foarte buni prieteni şi astăzi), apoi colegi mai mari (Virgil Podoabă, Ioan Moldovan, Gheorghe Perian, Ştefan Borbely, Mircea Petean, Aurel Pantea, Augustin Pop, Gicu Ţeposu), până la profesori - tripleta echinoxistă Pop-Papahagi-Vartic, dar şi Mircea Zaciu sau D.D. Draşoveanu şi mai ales Ioana Em. Petrescu. Maeştrii mei tineri au avut o puternică înrâurire asupra mea, atât culturală, cât şi morală. Mi-au rămas cu toţii, care mai trăiesc, pentru că, din păcate, mulţi nu mai sunt, prieteni, dar am şi acum faţă de ei o anume sfială a celui protejat. N-am trecut nici la Cluj prin oareşice întâmplări care să-mi marcheze existenţa, ci m-am spălat într-un curent cultural care este echinoxismul. Ceea ce nu ne-a dat şcoala a fost experienţa socială, şi aici am avut unele probleme după ce am ajuns profesor de ţară. Am învăţat repede, însă, că îţi poţi câştiga şi păstra respectul celorlalţi prin caracter şi responsabilitate. Eu mă consider un fel de neamţ (cu n mai muiat), poate că am chiar înaintaşi nemţi, dintre aceia care au adus cohurile prin părţile mele natale.

 

- Cum ai ajuns să pui mâna prima oară pe condei, cine, ce ţi-a dat ghes?

 

- Cred că a fost o chestiune mimetică, la început. Citeam foarte mult, mai mult decât acuma, citeam şi poezie, îmi plăceau expresioniştii germani şi Blaga, şi aşa am început primele exerciţii. Liceul (Mihai Eminescu de astăzi) avea un cenaclu literar şi o revistă. Acolo m-am manifestat prima oară, prin clasa a X-a, ca într-a XI-a şi a XII-a să public destul de mult, poezii şi mici eseuri. Era şi un fel de joc între mine şi colegul meu de clasă, Călin Crişan, astăzi medic la Alba Iulia, împreună cu care voiam să public un volum pe care i l-am chiar prezentat lui Gheorghe Grigurcu. Ni l-a citit cu mare disponibilitate, am discutat şi am renunţat la idee. Călin scria mai bine decât mine, avea mai puţine sublinieri şi infantilisme poetice. Am debutat, apoi, în „Familia”, în pauza dintre liceu şi facultate când am făcut armata, mai târziu, în anul doi, în „Echinox”, şi aşa, cu dorinţa de a publica o carte, apoi de a mai scrie şi altceva, şi altfel, am mers înainte. Dacă mă gândesc de la cine am moştenit oareşice talent, cred că a fost bunica dinspre tată, o povestitoare extraordinară, şi de la tatăl meu care avea un talent ieşit din comun în ale meşteşugitului cu mâinile - asta şi pentru că era orb, probabil.

 

- Cum scrii acum, ca profesionist, aş zice, ce te mână în luptă?

 

- Cred că pe toţi aceia care scriu şi tot scriu îi mână un fel de daimon, la care se adaugă o anume conştiinţă a meseriei, dorinţa de a te păstra la vedere, un pariu personal, ambiţia de a depăşi veleitarismul sau provincialismul. Nu sunt un poet foarte talentat sau inspirat, dar unul cu ştiinţă de carte; poate de aceea am avut mai mari succese ca eseist.

 

- Deci faci parte dintre aceia care mai întâi au învăţat să citească apoi să scrie…

 

- Dincolo de experienţele personale, iubiri adolescentine, pierderi şi goluri, influenţe culturale mai îndepărtate sau din vecinătatea imediată (în care se află acum Ioan Moldovan, de exemplu) există, cred, în fiecare, un fel de magmă originară din care îţi tot extragi sevele, dar pe care trebuie s-o îmbogăţeşti tu însuţi, mereu. Cu întâmplările tale, cu cărţile pe care le citeşti, cu gândurile şi poziţionările tale morale. Când aceea seacă, se duce şi harul, iar scrisul tău nu mai are substanţa vie din care să se poată hrăni şi cititorul.

 

- Ucenicia unui scriitor se suprapune perioadei acumulărilor din citit?

 

- Cred că scriitorul trece prin mai multe ucenicii. Ucenicia percepută în sensul comun ar fi aceea a începuturilor, a tatonărilor, a debutului. Asta ţine, din experienţa mea, zic, până în momentul în care deprinde tehnica. Precum orice meseriaş, şi scriitorul trebuie să înveţe să dea formă şi funcţionalitate maşinăriei lui. Ion Pop îmi spunea, la "Echinox", ia un scaun, uită-te la el şi scrie un poem. Îl scriam. Sunt multe de învăţat şi nu întotdeauna talentul şi intuiţia sunt suficiente. Trebuie să treci pe la mai mulţi maeştri, asemeni calfelor din Evul Mediu. La asta face trimitere şi titlul cărţii mele de debut, Călătoria de ucenic.

 

- Mulţi scriitori au tot felul de reacţii faţă de coala albă din faţa lor, iar mai nou faţă de site-ul calculatorului. Tu ai astfel de complexe?

 

- Nu am, nu am nici superstiţii. Totuşi, forma iniţială o scriu de mână. Mi se pare că litera se aşează mai bine pe hârtie direct cu mâna decât prin intermediul clapei. E ceva de genul folosirii limbii materne.

 

- În intimitatea ta, duci mai departe un discipolat, cauţi o continuitate literară?

 

- Mi-ar place să se observe că la revista "Familia" sînt unul dintre aceia care continuă o serie de eseişti cum au fost Ovidiu Cotruş, Radu Enescu, Crăciun Bejan, Vasile Spoială, iar în general, o linie care începe cu Ion Pillat şi se continuă cu Ştefan Aug. Doinaş, Ion Pop şi Gheorghe Grigurcu. Nu mă refer la valoare, ci la echilibrul dintre creaţia poetică şi teorie, eseu, studiu, chiar la implicarea jurnalistică şi la atitudinea politică. Unii vor zâmbi ironic şi de aceea nici nu spun mai multe, dar fiecare poate visa fericit şi se poate lustrui într-o vecinătate reală sau închipuită.

 

- Într-adevăr, ai scris şi poezie, trei volume, şi trei cărţi de eseuri, precum şi un studiu despre poezia lui Leonid Dimov, şi o carte de proză, ai făcut şi jurnalistică, dar acestea nu vorbesc şi despre o anume neaşezare, de căutare a unei  mătci?

 

- Cam toţi colegii mei de generaţie au făcut la fel. Dacă rămâneam în comunism, jurnalistică nu făceam cu siguranţă. Nici proză nu scriam. Rămâneam, eventual, cu poezia (nu e sigur nici asta pentru că eu am putut debuta abia după Revoluţie), dar mai degrabă scriam critică literară şi eseu. Dacă nu m-aş fi îngropat într-o şcoală de ţară sau într-o instituţie culturală propagandistică. Colegii mei de generaţie caută cu toţii noi forme de exprimare şi participare. Majoritatea poeţilor scriu şi proză pentru că, se pare, proza găseşte mai mulţi cititori, inclusiv în Occident, decât poezia. Este exemplul lui Mircea Cărtărescu şi chiar al Anei Blandiana.

 

- Piere poezia?

 

- Nu piere şi nu va pieri niciodată, dar nu putem avea mai mulţi cititori de poezie decât numărul credincioşilor de la o liturghie. Lectura poeziei presupune o participare şi un confort spiritual asemănătoare. Proza se poate citi şi în avion, şi în tren, şi în tramvai, dar poezia numai acasă, singur.

 

- Ziceai că ai debutat după Revoluţie, după câte ştiu eu în 1993, la 39 de ani, iar la "Familia" ai ajuns în 1990. Ce nu era bine, pentru cine, pentru partid, pentru redacţia revistei, pentru securitate? Ai fost profesor într-o comună timp de şapte ani, cum te-a marcat, ţi-a plăcut meseria?

 

- Nu am fost un dizident, dar soţia este fată de legionari, tatăl ei a făcut parte dintr-un grup de paraşutaţi de către anglo-americani, prinşi şi executaţi în 1953. Nu am fost nici un colaboraţionist, m-a ferit şi dosarul şi lipsa de ambiţie arivistă. Am ajuns să cunosc, printr-o întâmplare, ofiţerul de securitate care ne avea în vizor şi l-am întrebat de ce nu mi-a propus nimeni, niciodată, să devin informator. Ofiţerul respectiv mi-a făcut cel mai frumos compliment pe care-l putea face securitatea: aveam un profil psihic diferit de al colaboraţionistului şi se temeau că vorbesc. Chiar vorbeam (e drept, nu în piaţă) şi sunt curios ce am la dosar, aştept să-l văd. Dosarul a fost cauza pentru care n-am ajuns nici la o şcoală în Oradea, nici la „Familia”, nici la clubul „Constructorul” unde se străduise Al. Cistelecan să mă aducă, el însuşi fiind metodist la casa de cultură (mai întâi la Ştei, apoi la Oradea). Am ajuns, totuşi, la „Casa creaţiei”, datorită garanţiei pe care a înaintat-o celor de la partid Dumitru Chirilă căruia îi păstrez toată recunoştinţa şi mă întorc cu toată nostalgia spre imaginea lui din redacţie, de acasă, sau de la cafenea. Aşa am stat şapte ani la ţară, care nu au fost ca vacile slabe, am învăţat câte ceva, am citit, am scris, mi-a plăcut să fiu profesor, am avut premianţi la olimpiade. Şi pot spune acum că marele meu regret este că nu am ajuns universitar. Au fost pur şi simplu împotriva prezenţei mele acolo, imediat după 1990, decanii de la Filologie şi de la Arte din Oradea, care conduceau, de fapt, nişte cooperative (şi aşa au rămas până astăzi), iar la Braşov, unde am fost dorit, nu am mers din motive familiale şi din cauza unei mentalităţi conservatoare pe care o avem mai mulţi.

 

- Accepţi ideea că trăim o epocă a decadenţei în artă? Ne conformăm ei, dar atunci nonconformismul nu cade în cel mai clasic conformism?

 

- Nu prea sunt pregătit să răspund la această întrebare a ta, dar îmi sugerează următorul panseu: trăim într-o epocă cu multe isme, dar, de fapt, ar putea fi vorba despre ciclica întoarcere la clasicismul grec şi latin.

 

- Ţi-ai scris Cartea, opera capitală, ce proiecte ai acuma?

 

- Mai degrabă îmi joc cartea, nu la lumina multor reflectoare, dar într-o situaţie de respectabilitate. De multe ori am impresia că prietenii mei care scriu despre cărţi şi despre fenomenul cultural românesc apreciază mai mult caracterul în ce mă priveşte şi în ce îmi priveşte cărţile decât valoarea lor estetică. Nu am scris nici o capodoperă şi nici nu cred că sunt în stare să scriu, decât mai înşir câte o mărgică pe aţa care le ţine pe celelalte, iar dacă voi face şi vreo surpriză plăcută cu atât mai bine.

 

Dimitrie BĂLAN

Oradea, mai 2006

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)