HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ACTRIŢA MIRELA  DINU POPESCU:

„Trei ani am jucat la Londra, la Putney”

 

 Dialoguri privilegiate

Maria Diana Popescu, Agero

 

De cîţiva ani buni teatrul se tot clădeşte, se reclădeşte, stăruind cu insistenţă la uşa conştiinţelor. Mai are astăzi adepţi, susţinători? Cine sînt şi ce statut au actorii tineri? Despre aceste lucruri şi despre multe altele mi-a vorbit cu o oră înainte de spectacol actriţa Mirela Dinu Popescu, alias Viorica din „Casa cu ţoape” (regia Matei Varodi). Absolventă a Facultăţii de Psihologie şi a Academiei de Arte „Luceafărul”, Bucureşti, Mirela Dinu Popescu joacă pe scena Teatrului „Al. Davila” din Piteşti de mai mulţi ani. Răsfăţată de cîntarul divin, înfăţişarea ei aduce aminte de acele fiinţe sensibile iscate din vremea rochiilor foşnitoare şi a umbreluţelor dantelate. Alături de ea poţi străbate multe teritorii ale cunoaşterii. Dar e clar. Domeniul teatrului îi aparţine. De acolo fascinează prin frumuseţe, talent şi discreţie.  Mai devreme sau mai tîrziu, orice discuţie va aluneca tot spre teatru cu urgenţa unei pledoarii şi cu uimirea ce i-o provoacă propriul spirit. Mirela Dinu Popescu, una dintre acele fiinţe ce te face să înţelegi că teatrul e o dimensiune de care omul nu se poate lipsi, munceşte cu răbdarea unui alchimist la fiecare rol.

 

MDP: De ce teatru, şi nu psihologie?

 

Mirela Dinu Popescu: Începuturile contează desigur, dar pasul decisiv spre noi înşine îl facem atunci când în profesie nu mai avem origini; când biografia noastră este numai pasiune. De mică am trăit în teatru. Veneam săptămânal. Teatrul avea pretenţia unui punct de vedere înalt în conştiinţa mea. De aceea i-am urmat drumul. Din anul I de studenţie am fost acceptată la teatrul „Ion Creangă” Bucureşti. Apoi trei ani am jucat la Londra, la Putney, un teatru de cartier. M-am întors în ţară şi rolul pe care l-am jucat în Karl Beaker alături de un actor din Ploieşti în ianuarie 2003, a fost un examen serios pentru mine. Au urmat „Ziţa”, „Cântăreaţa cheală”, piesele pentru copii „Micul lord”, „Albă ca Zăpada”, „Cenuşăreasa, etc. Din martie 2003 joc pe scena Teatrului „Davila”. Spiritul meu e atât de impregnat de teatru încât mă confund cu el.

 

MDP: Cine este publicul?

 

Mirela Dinu Popescu: Teatrul şi realitatea cotidiană sunt, cred eu, pentru public un fel de vase comunicante. La Piteşti există un public cald, avid de teatru. Un public civilizat care vrea să se detaşeze elegant de problemele cotidiene. Îmi iubesc publicul care, dincolo de timpul lui financiar şi fizic, are nevoie de teatru, de cultură. Sala este plină la toate spectacolele. Ei vor să se vadă în pielea personajului cu intrigile binelui şi ale răului. Şi găsesc din plin acest lucru. Se văd reeditaţi. Se privesc în teatru ca într-o oglindă netedă. Ei, cam cu aceste elemente se ridică şi cade cortina în faţa publicului de fiecare dată, dezvelind şi învelind fotografia unei lumi ce nu o poţi întâlni gratuit în afară.

 

MDP: Cît cere actorul de la public?

 

Mirela Dinu Popescu: În ceea ce-l priveşte pe actor, trebuie să ceară de la el, nu de la public. Trebuie să reuşească să fie de fiecare dată altcineva, în măsura în care natura firii îi îngăduie să fie. El îşi ia sarcina să şteargă diferenţele între eul său şi personajele pe care la îmbracă.

Ceea ce trece dincolo de ţinută şi recuzită este trăire, poezie, concepţie, artă. Trebuie să prinzi rădăcini în pielea unui personaj. El să te armonizeze cu lumea lui. Tu ca actor să-i devii purtător de cuvânt. Să-l promovezi la o ordine. Existenţa personajului nu are legitimitate dacă actorul nu e capabil să-i dea suflare de viaţă. Fără acest lucru spectacolul se reduce la o defilare de echivalenţe şi simulacre, la un joc de aparenţe pe un fond de identitate.

 

MDP: Este teatrul sprijinit suficient? Condiţia actorului tînăr se mişcă în chenarele cunoscute, sau...?

 

Mirela Dinu Popescu: Fără serioase ajutoare din partea statului, teatrul românesc nu poate visa o trainică lărgire. Toate pârghiile de sprijin în chiar momentul când se apropie de ţel, nu mai funcţionează dacă sunt să se realizeze prin stat, alunecă spre automatismul vechilor proceduri, şi capătă chipul tradiţiei. Energic reluată de câţiva ani buni, problema teatrului va găsi, sunt sigură, o soluţie mai puţin problematică. Actorul contemporan e în căutarea unui drum de scăpare. Toţi actorii tineri sunt într-o continuă mişcare. După absolvire toţi vor la Bucureşti. Însă un actor bun trebuie să joace pe orice scenă. Eu m-am născut în Constanţa, locuiesc în Bucureşti, am jucat peste tot, iar acum joc la „Davila”. Condiţia actorului e una nesigură. Este nevoit să caute alte îndeletniciri care să-i mai adauge câte ceva la buget. Nu mai vorbesc de generaţia veche de actori cu care am crescut şi care azi trăieşte la periferia societăţii. În teatrele din afară nu există probleme de acest fel.

 

MDP: Ce rol v-aţi dori după toate interpretările?

 

Mirela Dinu Popescu: Nu mi-am dorit niciodată să joc Julieta. Însă în mod clar îmi doresc un spectacol bun, un regizor bun, un rol bun în care să dau ceea ce pot. Nici un rol nu mi s-a părut greu. Numai la Viorica din „Casa cu ţoape”, am muncit mai mult cu limbajul moldovenesc. Dar actorul este construit, educat să îmbrace o mulţime de personaje plăcute sau neplăcute. Mi-ar plăcea mult să joc Caragiale. Orice rol din Caragiale e plin de seva preamultului său.

 

MDP: Dincolo de teatru, cine este Mirela Dinu Popescu?

 

Mirela Dinu Popescu: Am un soţ bun. Mă înţelege, mă susţine, îmi acceptă toate încercările, crede în idealurile mele, mă face să zâmbesc atunci când îmi e greu. Iubesc primăvara, florile, oamenii şi nu mă supăr pe cei care mă dezamăgesc. Călătoresc, îl iubesc pe Nichita Stănescu, mă implic în viaţa socială, îmi place să fac daruri. Dincolo de teatru, mă întorc la teatru. Simt că mai am multe de învăţat de la fiecare coleg şi regizor şi sunt tristă că cei în măsură nu-şi îndreaptă atenţia către cultură. Mă încearcă teama că atât generaţiile viitoare, cât şi teatrul vor sta în faţa aceloraşi penibile semne de întrebare ca şi noi.

 

MDP: Cum şi unde vă vedeţi printre imagini ale viitorului?

 

Mirela Dinu Popescu: În ritmul meu sufletesc găsesc uneori o voinţă de perspective mai adânci. Trăim un timp de prefacere cu grele contradicţii, dar care nu mă împiedică să-mi stabilesc priorităţi. Chiar şi-n condiţiile acestea, în care o foarte nedreaptă uitare a căzut peste teatru, peste cultură în general. În iunie teatrul din America ne vizitează. În replică, la finele lunii noiembrie, „Casa cu ţoape” va pleca în Canada şi S. U. A. Eu voi continua să cred că tot ceea ce am făcut, toate strădaniile mele sunt preludiul unor astfel de împliniri viitoare, pentru care am să cobor sub rădăcinile mele.

 

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com