Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Interviu cu artistul fotograf Vasile Blendea*

Cele mai dificile şedinţe foto le-am  avut  cu Preda, Jebeleanu şi Nichita

 

Gabriel Argeşeanu

 

 

Fără a exagera, domnule Vasile Blendea, fotografiile pe care le-aţi făcut poartă o semnătură distinctă în peisajul acestei arte, iar recuperarea d-voastră într-un spaţiu geografic cum este cel teleormănean, care vă este drag, este cât se poate de firească.

 

Oricare ar fi percepţia asupra persoanei mele artistice eu mă declar fiu adoptiv al judeţului Teleorman. Spun acest lucru deoarece, spiritualitatea mea are un puternic corespondent în această zonă mirifică, în acest ocean al culturii în care s-a născut Zaharia Stancu, primul şi, cred, cel mai bun preşedinte pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor. Avea „coloană  vertebrală”. Reuşea să intre direct la Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, fără să facă anticameră. Tot aici, în Teleorman,  s-a născut Marin Preda, Constantin  Noica, Mircea Scarlat  ş.a.m.d.

 

Putem vorbi de „mâna sorţii”, dacă urmărim cum aţi ajuns să faceţi fotografie.

 

Da, acele momente sunt un amestec de tristeţe şi veselie. Eu, până la 14 ani, nu am avut nici o fotografie. Tot pe la acea vârstă m-am îmbolnăvit de plămâni şi am fost internat într-un sanatoriu din Gorj. Acolo exista un fotograf ambulant care fotografia bolnavii, convins fiind că toţi plecau în coşciug şi, credea el, că aşa rudele nu-l vor uita. La mine nu s-a nimerit socoteala şi m-am întors acasă cu prima fotografie şi cu gândul să învăţ această artă, pentru a face fotografii tuturor gorjenilor din Peştişani. În sat erau puţini cei care aveau o fotografie făcută de vreun fotograf ambulant, şi acestea fiind făcute la bâlciul de Sf. Petru.  Pentru mine şi ceilalţi trei fraţi părinţii nu au avut posibilitatea să comande o fotografie pe care s-o agăţe în perete. Află că, până la acest interviu, nimeni nu a ştiut că eu am fost poetul satului. De mic, chiar bolnav fiind, pentru că am căzut din copac şi mi-am fracturat coloana vertebrală şi nu am mai pomenit niciodată despre acest handicap, îmi plăcea să scriu poezii, spun unii, chiar cu talent. Am terminat liceul la seral în Târgu Jiu. Deoarece părinţii nu aveau posibilităţi materiale pentru a mă întreţine, vindeam pepeni în piaţa oraşului, unde devenisem specialist în încercatul pepenilor, pârâitul măselelor sau lubeniţelor, după cum le ziceau localnicii. Greutăţile m-au urmărit şi în anii de studenţie la Facultatea de Filologie şi atunci am blestemat pe toţi părinţii să aibă parte de cheltuielile de şcolarizare pentru copiii lor, precum au avut părinţii mei. Eram student şi trimiteam acasă bani după urma unui aparat de fotografiat românesc, OPTIOR, pe care îl cumpărasem cu 75 de lei de la un prieten, Mitică Tamaş, care mi-o luase înainte cu fotografia. Primul client al acestui prieten fusese un mort, iar la fotografie el le spunea: „Ridicaţi coşciugul mai sus… mai sus… mai sus”, până era să cadă mortul. La câteva zile fiul mortului îl întâlneşte pe Mitică şi i-a cerut fotografia, însă hilarul situaţiei era că el nu avusese film în aparat şi, pentru a se salva, i-a spus: ”Domne’, n-a ieşit că a mişcat mortul”. S-a ales cu o palmă, fapt pentru care s-a hotărât să renunţe la fotografie, şi mi-a vândut aparatul în rate. Am povestit această întâmplare doamnei Tita Chiper, soţia regretatului Alexandru Ivasiuc, iar la câteva zile primesc de la domnul Andrei Pleşu un telefon felicitându-mă pentru interviul din „Dilema”. La început am crezut că este o glumă, dar dumneaei transformase dialogul nostru amical într-un interviu reuşit. Urmare celor destăinuite acolo am fost abordat de studenţi din anul V de la Facultatea de Teatru şi Cinematografie, printre care şi fiul actorului Mihai Mălaimare, care m-au filmat aproape unsprezece ore. Filmarea s-a realizat în laboratorul meu, care era pe atunci la Radiodifuziunea Română. A ieşit un scenariu de film, reuşit din punctul lor, dar nu mi-au mai dat nici un semn de viaţă dacă a fost montat pentru proiecţie sau nu.

 

Consideraţi fotografiile ca fiind nişte copii, care s-au împlinit în viaţă. Cum aţi ajuns să fotografiaţi marii noştri oameni de cultură, dat fiind că în Bucureşti existau fotografi profesionişti ce ar fi putut accede la o astfel de galonare ?

 

Mărturisesc sincer că Eugen Jebeleanu a fost  cel care m-a introdus în lumea scriitorilor, în anul 1972, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor ce s-a ţinut la Palatul Republicii. Pe atunci împlinisem un an de când lucram ca fotoreporter la televiziunea naţională. În general am fost febleţea unor oameni dificili. Unii dintre cei mai dificili au fost: Marin Preda, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu şi mai sunt şi alţii pe care din motive de spaţiu nu-i voi numi. Dar cele mai dificile şedinţe foto le-am  avut  cu Preda, Jebeleanu şi Nichita. Am colaborat cu fotografii la toate revistele şi ziarele. Toţi mă întrebau de unde am acest talent, eu fiind un simplu profesor de română. Le răspundeam în glumă că: ”Marxismul nu exclude întâmplarea”. Venea la mine câte unul să-mi spună că mă duşmăneşte unul sau altul dintre fotoreporteri şi le răspundeam că este doar o falsă impresie, pentru că suntem atât de puţini în această breaslă încât ne completăm reciproc şi nu mai încape loc de ură. Eu mi-am cucerit prietenii şi prin arta imitaţiei, care, să fiu sincer, îmi iese perfect. Eu imit 20 de voci ale unor mari personalităţi, cum ar fi: Tudor Arghezi, Dem Rădulescu, Tomazian, Toma Caragiu, Adrian Păunescu ş.a.m.d. Acum regret, că după Revoluţie, nu am exploatat şi această calitate, pentru că aş fi putut ajunge, după cum spuneau unii, mai în glumă, mai în serios, „omul orchestră”. Revenind la fotografie, trebuie să-ţi spun că printre cei care  i-am fotografiat se mai numără Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, iar lista poate continua. Şi, poate nu ştii, dar eu am excelat şi în interpretarea muzicii populare. Pe Tudor Gheorghe eu l-am dus la Petre Cătărăsgeagu din Tismana, lăutarul care o cunoscuse pe Maria Tănase, şi roadele acestei întâlniri s-au văzut în timp

 

Am reţinut un amănunt pe care nu-l ştiam, şi anume că sunteţi nepotul lui Constantin Brâncuşi.

 

Aşa este şi să ştiţi că nu m-am folosit de acest grad de rudenie pentru a mă face cunoscut în diverse cercuri, ci mai degrabă pentru a apăra numele unuia dintre cei mai mari artişti ai lumii pe care din păcate mulţi români îl trec la lada uitării, printre şi alţii. În anul 2002,  declarat Anul Brâncuşi, am călătorit cu opera sa la Veneţia şi am remarcat că aşa frumos vorbesc străinii despre noi şi tare urât vorbim noi despre noi. Cumplit de trist să constaţi că această ţară, care a fost mântuită de Dumnezeu, pentru că a fost numită Grădina Maicii Domnului, să fie otrăvită de tot felul de spirite rele. Atunci mi-am zis:” Doamne, de la străbunii noştri am învăţat îndemnul care pentru care, iar de la contemporani care pe care”. Vedeţi dumneavoastră, economia de piaţă a devenit un mastodont hămesit care înghite totul. Cultura a fost aşezată pe ultimul loc într-un şurub; măcar  dacă acest şurub ar fi spirală ca să se poată elibera.  La Veneţia, în timpul expoziţiei, a venit o tânără, născută în Bucureşti, care aproape că-mi plângea pe umăr şi mi-a zis: ”Domnule Blendea  atât de frumos aţi vorbit despre Brâncuşi încât m-am hotărât să fac nunta în România, în Anul Brâncuşi, eu fiind logodită cu un avocat din Padova”.

Ceea ce a şi făcut.

 

În aceste condiţii nu mai este curios că vă luptaţi pentru a menţine mitul artistic al unui român, pe care majoritatea celor din afara graniţelor îl cred francez sau american, în timp ce confraţii din ţară se fac că nu observă că este asimilat de patrimoniul cultural al altor ţări. Cu atât mai mult cu cât opera lui Brâncuşi este cea mai scumpă dintre toate lucrările de gen ale lumii.

 

Percepţia este cât se poate de corectă şi v-o întăresc cu ceea ce voi relata în continuare. La Veneţia, spre stupoarea mea, am aflat că doar o cincime din cei prezenţi ştiau că Brâncuşi era român. Şi atunci am vrut să le demonstrez de ce un astfel de artist putea fi numai român. Le-am spus: ”V-am adus numai trei mostre care să identifice pe Brâncuşi cu naţia sa. Primul este certificatul de naştere şi paşaportul de Hobiţa, judeţul Gorj, al subsemnatului care este nepotul lui Brâncuşi, deci dovadă că el este român. A doua mostră este subsemnatul, care are trăsăturile fizice ale omului născut la Hobiţa, eu având aceeaşi înălţime cu artistul, adică 1,63 metri. Şi a treia – unde am văzut lacrimile românilor din sală vărsându-se peste aparatul meu -  constă în descrierea întâlnirii dintre doi mari artişti ai acestei ţări, Constantin Brîncuşi şi Maria Tănase. Brâncuşi se afla la o expoziţie de artă modernă la New York, Maria în turneu acolo, ei cunoscându-se de multă vreme. Şi când a dat cu ochii de ea i-a venit un dor aşa de mare de ţară încât pe nerăsuflate şi în loc de bineţe i-a zis: „Cântă-mi Mărie un cântec de pe la noi, că mi-e friptă inima”. Iar ea că să pună şi mai mult foc la rană i-a cântat „Mărioară de la Gorj”. El a stat în tot acest timp cu faţa la perete, udându-l cu lacrimi. Când s-a sfârşit cântecul s-a întors către ea şi i-a zis: „Când te aud cum cânţi Mărie, îmi vine să las totul baltă şi să mă întorc la oltenii mei. Toată viaţa, auzi fată, am făcut şi eu ce m-am priceput, dar când aud cântecele noastre îmi vine un dor …”. Şi atunci ea la mustrat aşa : „Bă, nenea Costache, ce dracului te-a îndemnat de ai rămas răzleţ atâta amar de vreme printre străini, când ţara noastră parcă e pictată de Dumnezeu?”.

Acest citat este din cartea lui Sachelerie, dar eu l-am mai modificat. După ce am terminat cu cele trei argumente, un student la Arhitectură, aflat în sală, m-a deşirat, cum spunem noi oltenii, spunând că a fost atât de impresionant în momentul când a auzit că Brâncuşi este român încât s-a hotărât să-i dea băieţelului, pe care tocmai i-l născuse soţia, numele de Constantin.

 

Pentru că interviul nostru se desfăşoară pe fugă, într-un spaţiu neconvenţional pentru un astfel de demers, adică sala de expoziţii a Muzeului Judeţean de Istorie Teleorman, aş vrea să vă referiţi puţin şi la această stare de uşoară iritare a pictorului Andrei Sorel, din timpul vernisajului expoziţiei sale „Căluşarii”.

 

Chiar dacă  vi s-a părut că în discursul său a fost recalcitrant, Sorel nu trebuie înţeles aşa, pentru că încearcă să-şi apere creaţia sa şi pe a  celorlalţi artişti. Fiecare artist are traiectoria lui, dar Andrei Sorel şi-a ales una deosebită. Chiar dacă stă mai mult la Paris, opera sa rămâne în patrimoniul românilor şi mai ales acea imagine superbă a calului moştenită aici, în ţară. La Alexandria, el a venit cu o temă deosebită, „Căluşarii”.  Căluşarul este emblema cu care noi am călătorit, am dansat, am clopoţit, ca să fac o metaforă, care a uimit lumea. Mă întreb, şi ne întrebăm, de ce suntem atât de puţin cunoscuţi în lume atâta timp cât avem materie cenuşie cât să alimentăm întreaga planetă? O întrebare cu multe răspunsuri, atâta vreme cât  mari personalităţi, Brâncuşi, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu şi multe altele, care au evadat din spaţiul  mioritic, acolo unde s-au stabilit au dat de înţeles că România şi-a trimis o parte din mesageri să vestească despre măreţia ei. Trebuie să recunoaştem că măreţia unei ţări este dată de cultura ei. Anglia l-a dat pe Shakespeare, şi de cinci secole se menţine în frunte. Noi avem atâtea valori încât putem cuceri în orice an Premiul Nobel. Acum şase ani eram în străinătate şi o persoană mi-a spus: „Îi urăsc pe români, fiindcă se turtesc între ei. Noi cum descoperim o celulă de inteligenţă punem toţi mână de la mână, bani de la bani, şi scoatem din ea Premiu Nobel. Românii sunt mai deştepţi ca noi, ajung până la Premiul Nobel, iar când  să îl ia îl turteşte un alt român”. Orice ţară îşi respectă valorile şi se mândreşte cu ele. Dacă un artist a ajuns să se stabilească la Paris nu este considerat român. De aceea, Brâncuşi este considerat francez şi câteodată american. Brâncuşi, în perioada când era campania împotriva lui, spunea: „După ce voi muri, se vor înălţa toţi corbii şi se vor hrăni din arta mea”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Anul Brâncuşi a fost un fiasco, fără a mai adăuga contestările şi titlurile din presă. Pe artist, când încă ucenicii lui lucrau la Coloana Infinitului de la Târgu Jiu, l-au întrebat: „Maestre, ce înseamnă asta, că noi lucrăm şi nu ştim la ce ?”. El le-a răspuns: „Uitaţi-vă până veţi vedea! Priviţi până veţi înţelege! Nu ştiu ce vă las vouă! Timpul va fi mai înţelept şi va spune mai mult decât vă spun eu vouă. Eu vă las bucurie curată”.

 

Gabriel Argeşeanu

(interviu realizat în 2002, la Alexandria, după vernisajul expoziţiei lui Andrei Sorel „Căluşarii”)

 

 

 

 

 

..........................................................

 

* Vasile Blendea, nepotul artistului Constantin Brancuşi, artist fotograf.

 

Autorul celebrelor portrete cu Arghezi, Călinescu, Marin Preda, Nichita, Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Botta, Phillipide, Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Mirodan, D.R. Popescu, Baba, Ciucurencu, Irimescu, Ion Voicu, Giugaru, Calboreanu, Cotescu, Amza Pellea, Daicoviciu, Constantin şi Geo Bogza etc. Celebra fotografie cu Marin Preda, surprins din spate, îi aparţine. (A nu se confunda cu  sculptorul, Vasile Blendea, nascut tot în Gorj, dar decedat in 1988.)

 

Nascut în 1937 la Pestişani, judetul Gorj, Vasile Blendea a urmat cursurile liceului la Targu Jiu, după care, la Bucureşti, a absolvit, în 1967, Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universitătii Bucureşti. De-a lungul carierei sale a avut expozitii personale de fotografie, apărându-i albume foto, cel dedicat lui Eminescu, în care Blendea refăcea "periplurile" europene ale poetului, fiind de referinţă.

 

Inainte de deces (17 noiembrie 2005), urma să lanseze un nou album, de aceasta dată dedicat marelui Constantin Brancuşi.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)