HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

  

vasile-bogdan--2059--t-600x600-cc

 

 

INTERVIU CU CINEASTUL VASILE BOGDAN

Ben Todică, Australia

 

Ben Todică: Vă rog să începem  prin a vă prezenta, să ne spuneţi câteva lucruri despre dumneavoastră.

Vasile Bogdan: Mă numesc Vasile Bogdan, lucrez aici, la Studioul de televiziune din Timişoara al Televiziunii Române de 11 ani, sunt membru fondator aş putea spune pentru că un grup de entuziaşti de la Radio Timişoara, desprins la un moment dat, am decis să facem o trupă de televiziune, care să se-nscrie în programul mare al Televiziunii Române cu vocea noastră, cu vocea Banatului, cu vocea celor 4 judeţe din sud-vestul ţării, e vorba de Timiş, Arad, Caraş-Severin şi Hunedoara. Avem foarte mult de lucru pentru că, deşi emitem 2 ore pe zi, în fiecare zi inclusiv duminica, plus colaborările la Televiziunea Română  central, avem foarte multe lucruri interesante care se petrec aici în Banat.

 În ceea ce mă priveşte răspund de o emisiune care se numeşte Universul culturii, deci fac cultură şi urmăresc fenomenul cultural, dar dezvolt şi un program “personal”, este de fapt un program al Studioului şi al Televiziunii Române şi anume, de a reflecta spiritualitatea bănăţeană, tradiţiile vechi şi deosebit de bogate ale acestei zone. O zonă mai puţin străbătută, o zona mai puţin bătută şi mai puţin cunoscută, evident, în ţară şi în străinătate. Aceasta fac. Eu am deformat puţintel în ceea ce priveşte filmul documentar, am realizat foarte multe, zeci, poate chiar sute de documentare, filme care dincolo de faptul că sunt deosebit de interesante zic eu, unele au şi confirmat acest lucru prin faptul că au primit numeroase premii din partea Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România, un fel de Oscar al Televiziunii Române, sunt vreo 6 sau 7 filme de-ale mele care au câştigat acest premiu (un singur premiu te consacră pe o viaţă), aici în România cel puţin, şi plus de asta am câştigat şi alte premii la tot felul de festivaluri din ţară şi din străinătate.

 

B.T.: Da, vă felicităm din suflet pentru toate premiile obţinute ca recunoaştere a valorii artistice a producţiilor dumneavoastră filmografice. Cu modestie doar aţi precizat că aţi primit şi premii, aşa că voi prezenta eu o listă a premiilor cu care aţi fost onorat, un adevărat palmares.: 1996, Premiul pentru film documentar al Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (A.P.T.R.) pentru filmul „Şvabii din Banat”, regia şi imaginea Gheorghe Şfaiţer, editor imagine Zsuzsanna Cseresnyes ;  1996, Premiul A.P.T.R. pentru cel mai bun film – portret pentru filmul „Traian Grosăvescu”, regia şi imaginea Gheorghe Şfaiţer, editor imagine Corina Vârjan;  1997, Premiul A.P.T.R. pentru cel mai bun film – portret pentru filmul „Traian Vuia”, regia şi imaginea Gheorghe Şfaiţer, editor imagine Zsuzsanna Cseresnyes ;  1998, Premiul pentru scenariu la cea de-a VII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Etnologic de la Belgrad (Iugoslavia) pentru filmul „Biserica răstignită”, imaginea Marius Danci, editor imagine Zsuzsanna Cseresnyes ;  1998, Premiul pentru cel mai bun film documentar la Festivalul „TeleVest” pentru filmul „Biserica răstignită”;  1999, Premiul „Permanenţe spirituale” al A.P.T.R. pentru filmul „Biserica răstignită”, menţiune specială A.P.T.R. pentru imagine, Marius Danci ;  1999, Premiul pentru cel mai bun film documentar la Festivalul „TeleVest” pentru filmul „Un destin zbuciumat, Sever Bocu”, imaginea Alfred Schupler, editor imagine
Zsuzsanna Cseresnyes;  2000, Premiul A.P.T.R. pentru cel mai bun eseu cinematografic pentru filmul „Iartă-mă, pământule”, imaginea Constantin Gogoţ, editor imagine Constantin Buţă;  2000, Premiul de Excelenţă pe anul 1999 acordat de Asociaţia Presei Timişorene ;  2000, Premiul pentru eseu cinematografic la Festivalul „TeleVest ” pentru filmul „Iartă-mă, pământule”;   2001, Premul III la Festivalul Internaţional de Videofilm Documentar „Ethnos” de la Bacău pentru filmul „Tata Oancea”, realizat împreună cu Diana Trocmaier, imaginea Constantin Gogoţ, Olimpiu Vuia, Radu Ionescu, Alfred Schupler, editor imagine Constantin Buţă ;  2001, Menţiune la Festivalul Internaţional de Film Documentar „Nişte ţărani” pentru filmul „Tata Oancea”, realizat împreună cu Diana Trocmaier;  2001, Premiul pentru regie la cea de-a X-a ediţie a Festivalului Internaţional de film etnologic de la Belgrad (Iugoslavia) pentru filmul „Iartă-mă, pământule”;  2001, Premiul Special al Juriului la Festivalul naţional „7 arte” de la Călăraşi pentru filmul „Tata Oancea”, realizat împreună cu Diana Trocmaier;  2001, Premiul Special al Juriului la Festivalul Internaţional de Film Documentar, ediţia I, de la Chişinău, Republica Moldova, pentru filmul „Tata Oancea”;  2002, Premiul Centrului Naţional al Cinematografiei la Festivalul naţional de film „7 arte”, ediţia a IV-a, Călăraşi pentru filmul „Caragiale după gratii”;  2003, Menţiune la a V-a ediţie a Festivalului Internaţional ECO – ETNO – FOLK FILM, organizat de Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală „Nişte ţărani” pentru filmul „La Obreja biruind Lumina”;  2004, Premiul A.P.T.R. pentru Portret pentru filmul „Popa saşilor”;  2005, Premiul pentru cel mai bun film making off la Festivalul „7 arte” de la Călăraşi.

 

B.T. : Cum vă căutaţi subiectele?

V.B.: A porni spre un subiect este extraordinar de dificil, de pildă, un film, Pavel chinezu, pe care l-am realizat anul trecut, a fost greu de pătruns pentru că am citit mai multe cărţi, am apelat la spiritul istoricilor, am bătut meleagurile pe unde Pavel chinezu el însuşi a fost, am filmat pe câmpul de bătălie unde a curs sânge din oastea lui, am străbătut spaţii care chiar dacă nu au fost străbătute de el aveau ceva din spiritul acestuia şi am încercat să redau personalitatea acestui general, deosebit de isteţ şi formidabil care a reuşit să dea turcilor lovituri decisive în timpul respectiv. Sau filmul despre Traian Vuia. Filmul despre Traian Vuia este un film care, împreună cu Gheorghe Şvaiţer ne-a obligat, cel puţin pe mine ca realizator m-a obligat la foarte multă lectură, practic am citit tot ce era publicat până la ora respectivă, inclusiv misterele sale politice pentru că, un lucru mai puţin ştiut, pe lângă faptul că este un pioner al aviaţiei mondiale, că acum 100 de ani la Montesson a fost primul om care s-a ridicat cu mijloace proprii tehnice de bord în văzduh, el a fost şi un om politic, a fost un mare militant pentru unirea cea mare a românilor. De asemenea, iată, un alt subiect care a produs un moment de plăcută surpriză a fost acela al prezentării istoriei celui mai vechi teatru din ţară, cel de la Oraviţa, care este un teatru de o deosebită valoare, o bijuterie arhitectonică şi totodată marchează un început de spiritualitate. Acum, în aceste luni, chiar se reface o istorie a aşezămintelor artistice din Viena, cei de la Burk Theatre au stabilit că de fapt clădirea lor şi mai cu seamă instituţii lor s-a înfiinţat cam odată cu Teatrul de la Oraviţa, şi acum va veni o echipă a televiziunii din Austria pentru a filma şi acestă bijuterie numită Teatrul vechi din Oraviţa.

 

B.T.: Văd că aţi călcat pe urmele a doi mari români, în cazul Franţei şi în cazul  Oraviţei, au fost aceleaşi sentimente când aţi păşit prin locurile pe unde au fost?

V.B.: Deci, orice film al meu este şi o contribuţie adusă  mai bunei cunoaşteri, deci eu nu fac ca să redau doar o bibliografie, ci mă implic pentru a aduce, a contribui şi eu cât pot, aşa, un simplu realizator de filme, care sigur că ar trebui să mă doară undeva, în cot eventual pentru că nu sunt eu cel care să aşeze lucrurile, dar mărturisesc că şi noi ca echipă acum 10 ani când am realizat acel film, am mers la Aeroclubul Franţei şi acolo am militat pentru recunoaşterea valorii lui Traian Vuia. După aceea, filmul nostru a fost comandat în copie şi a fost difuzat de sute de ori în Franţa tocmai pentru a fi cunoscut mai bine, şi dacă Vuia era privit acum 10 ani ca o curiozitate, iar tânărul pe atunci preşedinte al Aeroclubului Franţei a întrebat înainte de înregistrare “spune-ţi-mi şi mie cine este Traian Vuia ca să vorbesc cât de cât competent despre el. Aeroclubul Franţei este de fapt autoritatea supremă în materie de zbor, iar acest deosebit de simpatic om este, era cel puţin, pilotul avionului prezidenţial. Acum l-am reîntâlnit la Paris, când am fost în urmă cu câteva zile la aniversarea a 100 de ani de la zborul de la Montesson, l-am reântâlnit, de curând nu mai este preşedinte al Aeroclubului Franţei, este directorul Muzeului aerului şi spaţiului de la Le Bourget şi care a vorbit cu o deosebită căldură şi competenţă de această dată despre Traian Vuia. Francezii acum şi l-au asimilat şi îl iubesc pe Traian Vuia, deci cu atât am contribuit şi noi la aceasta.

 

B.T.:  Am observat cu câtă mândrie povestiţi aceste lucruri extrem de interesante despre Traian Vuia. Permite-ţi acum, o întrebare dintr-un alt registru.  V-ar interesa subiectul emigrantului român?

V.B.: Subiectul emigrantului mă interesează, este acea tragedie cumplită pe care am trăit-o alături de ei, am foarte mulţi prieteni care au plecat şi cu fiecare prieten care a plecat, ceva…, nu, n-a murit, dar a îngheţat în sufletul meu. Apropos de emigraţie, am prieteni în Canada, am prieteni în Israel, n-am prieteni în Australia, acolo încă n-au ajuns prietenii mei,  unii au rupt orice contact, au vrut să-şi schimbe cu totul viaţa, alţii m-au căutat şi insistă la telefon şi insistă pe mail-uri să povestim în continuare. E o psihologie cu totul aparte, e o psihologie dureroasă, dar părerea mea este că atunci te dovedeşti cu adevărat un om de-o ţinută morală impecabilă, dacă nu-ţi uiţi totuşi rădăcinile şi dacă printr-o mică contribuţie cât de cât totuşi duci mai departe spiritul acesta românesc, spiritul de acasă, fiindcă acasă va rămâne întotdeauna în tine, nu poţi să fugi de acest acasă din sufletul tău.

 

B.T.: Un emigrant e ca un copil care fuge de-acasă şi-şi părăseşte părinţii. Este de datoria părinţilor să-şi caute copilul sau cineva trebuie să înţeleagă mecanismul acesta, de ce se întâmplă şi pe urmă să vindece?

V.B.: Da, fenomenul emigraţiei este un dat, deci aici nu putem discuta, am plecat, am decis să părăsesc ţara dintr-un motiv oarecare, şi au fost destule motive la început, majoritatea economice, dar părerea mea personală este aceea că trebuie să-i privim cu înţelegere pe cei care au plecat, pentru că ei, ei de fapt, nu ştiu, poate spun nişte lucruri care nu se cuvin să le spun, dar ei pe undeva s-au autopedepsit, deci ei plecând, cu foarte mulţi am stat de vorbă şi  împărtăşind durerea asta a plecării, de rupere de un anumit spaţiu şi nevoia de al acoperi, slavă Domnului că a venit revoluţia română, slava Domnului că nu mai există acea interdicţie de a veni în ţară şi care iată vin din ce în ce mai mulţi,  Şi e foarte bine că foarte mulţi vin şi investesc în România, deci îşi aduc banii, ca să nu mai vorbesc de fenomenul acesta al muncitorului, care nici măcar emigrant nu este la această oră, ci este muncitor temporar în străinătate care a adus ataţia bani încât întreaga economie românească nu pridideşte să primească aceşti bani pentru că România nu e capabilă să-i producă, prin economia de stare de tranziţie în care suntem acum.

 

B.T.: Am înţeles că aveţi o colecţie mare de filme, au fost prezentate în concursuri, festivaluri, unele din ele au fost premiate, aveţi un film preferat?

V.B.: Am câteva filme la care ţin foarte mult, e vorba de acel film Biserica Răstignită, despre o biserică distrusă de comunişti de pe malul Dunării, care avea zile, dar în loc să-i facă un zid împrejmuitor, nivelul lacului de acumulare a urcat şi au preferat să o arunce în aer, şi la acea biserică i-au aruncat în aer numai turla şi acoperişul, zidurile cu nişte picturi superbe în interior au rămas astfel în bătaia valurilor, şi eu am aflat de la un prieten foarte bun, Petre Cojocaru, un pictor din Reşiţa, am aflat de tragedie, şi m-am dus acolo, bineînţeles după 30 de ani de când s-a petrecut asta şi am mai avut şansa să mai surprind într-o după-amiază şi o dimineaţă, să surprind acest lăcaş în starea lui. Ceea ce este foarte interesant este istoria acestui film, pentru că deşi am filmat doar o după-amiază şi o dimineaţă, într-un final de noiembrie când erau 21 de grade afară, deci a fost chiar un dar a lui Dumnezeu, după care am venit acasă. Satul este un sat sârbesc, însă pe malul românesc al Dunării, şi acolo, dat fiind faptul că muriseră în scurt timp câteva persoane, au hotărât tot la biserica cea veche să facă, deci a fost la ruinele acestei biserici, să facă un parastas, numit de ei Maica cu calea. Ei, acest parastas, acest film, aceste obiceiuri, m-au dus într-o lume cu totul nebănuită, şi am devenit pe undeva un fel de răsfăţat al televiziunilor şi al specialiştilor de film din Serbia, pentru că în primul rând i-a atras subiectul filmului, după aceea vecinătatea şi pe urmă, culmea, aceste obiceiuri nu ne despart, câţi pot fi, câteva sute de metri, nu erau cunoscute în Serbia, şi am fost pe la televiziuni purtat, am fost purtat pe la tot felul de festivaluri, filme, am obţinut premii importante în Serbia. Un alt film, un alt om deosebit de interesant, mie îmi plac oamenii deosebit de interesanţi, noi avem aici un om, Ion Pătraşcu Stan Muzeu, care şi-a făcut un muzeu al lui, ţăran obişnuit, şi-a făcut un muzeu al lui, care mai este şi pictor, dar mai este şi sculptor, dar mai este şi scriitor, un om hâtru, şi-a făcut nişte aripi, doreşte să zboare, şi aşa am făcut filmul ăsta, se numeşte Iartă-mă, Pământule, în ideea asta a dorinţei lui permanente de a zbura. Am mai realizat un film care mie mi-a plăcut foarte mult, Tata Oancea, care a rămas o legendă a palatului, şi cei care ne privesc, care sunt bănăţeni şi care-şi aduc aminte, în perioada interbelică, el a scos un ziar la Bocşa numit Vasiova şi în care, era ziarul lui personal, îşi scria operele literare, şi poezie, şi scrisori, şi reportaje deosebit de interesante, deci sunt o seamă de locuri şi de oameni despre care merită să se vorbească.

 

B.T.: Când consideraţi că un film este terminat? Când spuneţi este gata?

V.B.: Atunci când…

 

B.T.: Asta e, simt, să mă explic un pic… Lucraţi sub o presiune din afară sau aveţi o libertate şi dumneavoastră sufleteşte vă împliniţi şi spuneţi “gata, acest copil este născut”?

V.B.: E momentul cel mai dureros acesta pentru că mie, dacă îmi place ceva, este să mă documentez, deci să mă încarc, e foarte important momentul în care filmezi, momentul acela extrem de obositor, care nu prea depinde de mine, dar eu, ca deformare profesională şi îmbătrânind, zic eu “urât”, în sensul că devin din ce în ce mai meticulous, eu unul stau întotdeauna lângă cameraman şi-i arăt ce trebuie să facă după ce el deja cunoaşte povestea, cunoaşte foarte bine story-ul, eu îi spun unde să filmeze, iar în timp ce el filmează dintr-un anumit unghi eu mai studiez vreo 4 sau 5 unghiuri pentru a găsi alte şi alte variante. Aceasta este în momentul filmărilor, dar momentul suprem, de mare satisfacţie, este momentul montajului, când acolo, ca o cocă, începe să prindă aluatul contur. Când zic gata,  zic gata, aici practic n-am ce face pentru că aici lucrurile, pentru că eu nu scriu scenarii, ceea ce îi cam supără pe şefii mei, eu nu scriu scenariile dinainte, pentru că datorită producţiei şi datorită faptului că am emisiuni săptămânal de o jumătate de oră şi pentru că filmele acestea sunt “pe de-a flecea”, cum zice bănăţeanul, deci sunt în plus, eu nu sunt obligat să alerg încontinuu, şi atunci filmez intempestiv, filmez enorm de mult, montez între ele, deci e o întreagă nebunie, şi n-am timp să scriu scenarii, şi atunci scenariul se scrie în mintea mea, se scrie în intuiţiile mele, în ceea ce simt eu, şi mie îmi place puţin să lucrez tensionat, deci în ultima clipă şi atunci iese, şi iese de obicei filmul, modalitate care n-o recomand, evident.

 

B.T.: Cred că sunteţi pe drumul cel bun pentru că un film, un documentar, se naşte din dialogul pe care-l aveţi cu imaginile, nu se poate scrie un scenariu la un film documentar care va deveni piesă de artă, rezultată din produsul dansului dintre realizator şi materialul filmat.

V.B: Vizionând măcar secvenţe din filmele mele veţi constata un lucru, filmul meu documentar nu este ceea ce am numi aici pe Discovery de pildă, un canal care este mult vizionat în ţară şi în Europa, un film documentar clasic. Filmele mele dacă n-au cât de cât un sentiment, de pildă, eu am văzut o revistă cu totul şi cu totul senzaţională, deci am difuzat filmul Iarta-mă, Pământule, era într-o după-amiază de 28 decembrie, acum câţiva ani şi am primit un telefon în care o prietenă de-a mea foarte revoltată mi-a spus “Vasi, eşti obligat să-mi zugrăveşti bucătăria”, la care eu am rămas absolut stupefiat, am întrebat de ce? Pentru că aşa a prins-o filmul încât a uitat varza călită pe foc, şi vă daţi seama ce-a ieşit, că a trebuit să-şi văruiască din nou bucătăria.

 

B.T. Pe lângă preocupările artistice de excepţie din domeniul filmului, sunteti cunoscut ca scriitor, prozator, publicist. V-aş ruga să precizaţi de când datează debut  literar, titlurile cărţilor dumneavoastră şi câteva cuvinte despre recunoaşterea meritelor în ceea ce priveşte activitatea literară?

V.B.: Debutul literar se află prin anul  1965, cu un reportaj literar în revista „Orizont” din Timişoara. Aş enumera mai multe volume publicate, printre care:  Reşiţa dincolo de cuvinte (Publicistică), Editura Facla, Timişoara, 1979;  Lungul drum al Dunării spre soare (Publicistică), Editura Sport-Turism, Bucureşti,1982;  Evenimentul (roman), Editura Eminescu, Bucureşti, 1984;  Ei l-au cunoscut pe Enescu (mărturii), Editura Albatros, Bucureşti,1986;  Dorana (roman), Editura Eminescu, Bucureşti,1986;  Sever Bocu, un destin zbuciumat (roman - publicistică), Ed. Augusta, Timişoara 1999;  Miracolul Timişoara (publicistică), Editura Timpul, Reşiţa, 2000;  Constantin Gruescu, L-am cunoscut pe Tiberiu Bottlik, volum îngrijit şi postfaţat de Vasile Bogdan, Editura Augusta, Timişoara, 2004.
Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1990. În anul 2003 mi s-a decernat „Diploma de Excelenţă pentru întreaga activitate literară” a Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România.

 

B.T. : Ce planuri de viitor aveţi?

V.B.: Planuri de viitor înseamnă sigur tot filme, şi unele cărţi, dar ceea ce pe mine mă interesează acum este să termin un film despre Ioan Hollander, directorul Operei de stat din Viena, un bănăţean, un timişorean de excepţie şi care acum, la anii maturităţii se întoarce din ce în ce mai mult spre Timişoara deşi dumnealui este într-un rang uluitor, acolo este mai mult decât un ministru în ţara lui. După aceea fac un film despre Achim Nica, apropos, iată de unde până unde, după aceea acum mă atrage şi voi începe să filmez un nou film despre Constantin Bruiescu, care este la 82 de ani şi  este un miracol,  colecţionar de minerologie estetică şi un savant în felul lui de la Ocna de Fier. Apoi, proiecte sunt enorm de multe. A !! De curând am făcut un  film despre Alecu Barbu, care iarăşi a făcut un rating foarte bun, despre prima directoare Operei române din Timişoară, Traian Grozăvescu a murit, marele tenor, şi atunci a rămas ea să ducă această cruce. A făcut o operă şi, numai după 8 ani, a fost dată afară de către comunişti pentru că nu era membră de partid.

 

B.T.: Noi abia aşteptăm să vă vedem filmele şi aşteptăm să vă vedem pe urmele unui emigrant, ajungând şi la noi în Australia, a unui alt badea Cârţan, care a plecat.

V.B.: Iată, de pildă, putem să ne aruncăm reciproc mănuşa şi poate să realizăm chiar în colaborare, m-ar interesa un story, deci o poveste, fiindcă asta este interesant, să gasim o poveste, un om acolo, realizat sau în căutari sau în ce ipostaze este, eu aştept asemenea propuneri din partea telespectatorilor dumneavoastră pentru că e important ca aceste poveşti care sunt “minore” care sunt “uitate” care sunt în disoluţie, undeva departe, e important să trăim din ele şi să-nvăţăm. Noi avem foarte multe de învăţat de la dumneavoastră pentru că dumneavoastră sunteţi acea existenţă trudită, noi aici, de bine de rău ne-am descurcat, a gândi şi a vorbi româneşte liber, astăzi aici, este un lucru uluitor, dar pentru noi foarte simplu, pe când pentru dumneavoastră fiecare cuvânt rostit în graiul de acasă are un anumit preţ, şi acest preţ trebuie să-l simţim şi noi, deci aştept propunerile dumneavoastră şi chiar îmi doresc să vin în Australia pentru a putea să-l aducem acasă, să-l aducem spre sufletul dumneavoastră.

 

B.T.: Unde se pot viziona filmele dumneavoastră, unde se pot găsi?

V.T.: Ele nu se pot găsi, nu sunt în comerţ, nu se află într-o videotecă, dar ele pot fi comandate însă studioului nostru şi punctului de copii, deci din acest punct de vedere preţurile sunt absolute derizorii, deci la nivelul câtorva sute de mii de lei vechi, evident copia. După aceea, e vorba de faptul că uneori ele sunt difuzate şi pe televiziunea centrală, deci pe TVR Internaţional, un canal pe care îl puteţi urmări şi dumneavoastră.

 

B.T.: Vă mulţumim foarte mult pentru interviu şi vă aşteptăm cu cea mai mare plăcere pe undele de satelit şi pe ecranele televiziunii comunitare din Melbourne.

V.B.: Eu am să vă rog să nu fie ultimul dumneavoastră cuvânt, ultima dumneavoastră  urare pentru că eu trebuie în final, să spun că, printre aventurile unei vieţi de aventurier este şi faptul că v-am întâlnit domnule Todică, pentru că a fost cu adevărat miraculoasă această întâlnire, a fost o întâlnire neaşteptată şi dumneavoastră  aţi fost cel care ne-aţi deschis un orizont şi mi-aţi deschis nişte perspective cu totul şi cu totul uluitoare şi vizavi de viaţa trăită aici, într-o viaţă de cineast şi drumul dumneavoastră spre Australia, spre lumină, ziceaţi “domnule, magazinele pline de lumină, magazine pline de culoare”, şi înspre faptul că, iată,  v-aţi reîntâlnit cu propria meserie, eu vă mulţumesc în acest caz şi vă mulţumesc că mi-aţi lăsat aici în ţară povestea vieţii dumneavoastră şi pe care vreau să sper că o veţi revedea într-o anumită formulă pe TVR Internaţional sau poate cine ştie, vom găsi o altă soluţie.

 

B.T.: Vă mulţumim şi vă vom urmări cu drag pe ecranele noastre. La revedere!

V.B.: Toate cele bune!

    Ben Todică, Australia

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com