HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

În 1989, soarta Europei de Est ”fusese croită”

Interviu cu diplomatul român George Apostoiu

 

Nicolae Balint

 

Scriitor şi publicist-comentator al evenimentelor internaţionale. Diplomat de carieră cu o impresionantă activitate: peste 40 de ani în slujba României. A îndeplinit diferite misiuni la Paris (UNESCO şi Uniunea Latină), Bruxelles, Luxemburg, Roma, Moscova și Havana. Un observator avizat al evoluțiilor din spațiul european și internațional. Întors recent din Cuba lui Fidel Castro, domnia sa face o radiografie atentă și cuprinzătoare a evoluțiilor politice latino-americane, dar se referă și la jocurile de culise din preajma anului 1989, la corupția din România ca atac la democrație, și la ascensiunea dreptei la putere, în întreaga Europă. Fecund autor de carte, fin exeget al operei eminesciene, dar și un traducător prolific din literatura franceză și francofonă, dl. George Apostoiu, ministru consilier, a avut amabilitatea de a acorda un interviu în exclusivitate reporterului Nicolae Balint de la cotidianul mureșean Zi de Zi.

 

Reporter: Stimate domnule George Apostoiu, aveţi o experienţă diplomatică de patru decenii. Aţi îndeplinit diferite misiuni la Paris (UNESCO şi Uniunea Latină), Bruxelles, Luxemburg, Roma, Moscova, Havana. Unde v-a prins momentul 1989.  Cum aţi caracteriza azi acest momentul din perspectiva diplomatului care a beneficiat - cred eu - şi de alte surse de informare, pentru că, am convingerea, nu aţi fost luat prin surprindere de acel moment.

 

George Apostoiu: Momentul 1989, cum îl numiţi, l-am trăit la Bucureşti.  Mai bine decât puteau afla românii de la posturile de radio străine, diplomaţii ştiau ce se întâmplă în lume şi, nu este un secret, informau despre evoluţiile politice (a se vedea volumul de corespondenţă diplomatică ,,1989. Principiul dominoului”, 2000). Sentimentul dominant în Centrală era de contrarietate. Vedeam că lumea se mişcă dar, sper să nu greşesc, nu eram în condiţia să evaluăm rapiditatea schimbărilor. Informaţiile ambasadelor intrau într-un laborator dar ecoul lor nu trecea de pereţii acestuia. În timp ce destinul Europei era discutat de liderul sovietic Gorbaciov cu premierul englez Margaret Thatcher, cancelarul german Helmuth Kohl şi, mai ales, cu preşedintele SUA George Bush, Bucureştiul nu lua măsuri de adaptare la noul curs al vremurilor. Ceauşescu se blocase în adevărul lui. România, care în anii 70, prin multe demersuri diplomatice corecte, conta pe plan internaţional, acum dispăruse de pe harta intereselor politice. În anii 80, când istoria îşi accelera ritmul, conducerea României întârzia într-un proiect de regim pe care marile puteri îl spulberau prin înţelegeri cu Moscova. Dar nu numai românii au fost surprinşi de modificarea hărţii politice a Europei. Recomand cititorilor literatura politică recentă, inclusiv memoriile protagoniştilor momentului. Vor avea surprize. Una o dezvălui: rapiditatea schimbărilor a făcut ca  preşedintele Franţei, Fr. Mitterrand, să aibă o poziţie rezervată faţă de re-unificarea Germaniei.

 

Reporter: Din perspectiva pe care v-o dă activitatea dumneavoastră de diplomat, de scriitor şi de publicist-comentator al evenimentelor internaţionale, cum aţi caracteriza, foarte succint, evoluţiile de după 1989?  Câte din aşteptările fireşti de după acel an credeţi că s-au împlinit?

 

George Apostoiu: Trebuie să încep cu o precizare: prin vărsarea de sânge - peste 1000 de morţi - România a re-înnodat nefericit, în 1989, firul revoluţiilor sângeroase. Nu era cazul. Soarta Europei de Est, aşa cum am arătat, fusese croită. Ne mai rămânea să folosim sensul istoriei pentru a evita capcanele ei şi prăbuşirea ţării. Nu am făcut-o iar consecinţele se întind până astăzi. Este o dovadă a păcatului de aritmie, probă că uneori suntem - mai ales când nu trebuie! - atipici. Evoluţia noastră ulterioară poartă, precum coconul larva, acest păcat. Totuşi, obiectivul nu a fost compromis. Suntem în structurile europene şi pan-europene politice, economice, militare. Am compromis, însă, avantajul imens pe care l-am avut la start pentru a moderniza rapid România. Comparativ cu alte state în care se prăbuşiseră regimurile de guvernare comunistă, aveam o industrie încă funcţională, aveam un mare potenţial agricol, al doilea în Europa, şi nu aveam datorii. Bătălia pentru putere, în prima fază, şi apoi corupţia, care nu sunt altceva decât atacuri la democraţie, s-au manifestat înainte ca instituţiile statului de drept să se fi consolidat suficient pentru a putea rezista. Efectele s-au văzut în capacitatea de asigurare a ordinii şi legalităţii constituţionale. Repet: nu idealul a fost greşit, ci mijloacele de a-l atinge.

 

Reporter: Am observat în ultimul timp prezenţa tot mai vocală în viaţa politică europeană şi chiar o ascensiune a dreptei la putere în mai multe state, precum şi manifestări tot mai evidente cu caracter revizionist, de contestare şi chiar de rediscutare a tratatelor care au consfinţit, după două războaie, ordinea pe continent. Credeţi că într-o Europă care se vrea unită, asemenea manifestări ar putea să constituie, într-un viitor nu prea îndepărtat, un pericol real pentru democraţie? Plecând de la această evoluţie posibilă - una sumbră în mod cert - consideraţi că pot fi făcute anumite analogii cu evoluţiile din perioada interbelică care ştim spre ce au condus în final?

 

George Apostoiu: Pericolul există, evident, şi nu trebuie minimalizat. Similitudini cu ceea ce s-a mai întâmplat, de asemenea, dar istoria nu se repetă în toate datele ei. Sper ca Europa să găsească la timp antidotul pentru revendicările care pun în cauză nu numai democraţia ci şi ordinea europeană. Ascensiunea dreptei este favorizată de crizele sociale, financiare, economice, la care trebuie adăugate războaiele. Constatările nu pot să ne lase indiferenţi. În numai doi ani, partidele de extremă dreaptă au câştigat substanţial teren în Belgia (Partidul Vlaams Belang, 17,1%), Austria (FPO, 12,7%), Franţa (Frontul Naţional 10%), Ungaria (14,8%), Italia (Lega Nord, 10,2%), Lituania (12,2%), Olanda (17%), Norvegia (22,9%), Elveţia (29%), Finlanda (Adevăraţii Finlandezi, 17%,) chiar şi în Bulgaria (12%). Platformele lor politice sunt infestate de intoleranţă, mai ales faţă de străini, xenofobia lor este transparentă iar unele au revendicări iredentiste. Prof. Michael Minkenberg de la Universitatea Europeană din Frankfurt pe Oder afirma în studiul ,,La Est, obsesia frontierelor” că în Europa de Est (Rusia, Bulgaria, R. Cehă şi numai) au apărut mişcări revendicative. Din motive de spaţiu, citez numai un paragraf: ,,Mişcările de recucerire cele mai virulente sunt, însă, în Ungaria.  Partidul Justiţiei şi al Vieţii Ungare şi Mişcarea pentru o Ungarie mai Bună (Jobbik) pledează, amândouă, pentru revizuirea Tratatului de la Trianon şi pentru extinderea graniţelor (Ungariei) în spaţiul monarhiei de Habsbourg”.

 

Reporter: Sunt convins că la Roma, Paris, Bruxelles sau Moscova fiind, aţi beneficiat de sinteze ale presei, fie zilnice, fie săptămânale. După ştiinţa mea, ataşatul de presă era cel care se ocupa cu aşa ceva. Cum era România văzută de afară? Evident, puteţi trata problema din perspectiva celor două perioade, cea de până la 1989 şi cea de după.

 

George Apostoiu: Sunt diferenţe. A fost o vreme când România era curtată de Occident pentru politica ei de independenţă faţă de URSS. În anii 60 ne-au vizitat preşedinţii Franţei Charles de Gaulle, şi al Statelor Unite, Richard Nixon. Bucureştiul a stabilit relaţii diplomatice cu R.F. a Germaniei, nu a rupt relaţiile cu Israelul după războiul din 1967, nu a participat la invazia Cehoslovaciei. Părerile despre România de dinainte de 1989 sunt uneori distorsionate prin introducerea în judecată a criteriilor politice de azi. Propaganda oficială din deceniul opt de a susţine politica sau chiar cultul lui Ceauşescu nu trebuie să anuleze orice sau totul. Interesul în Occident pentru contactele intelectuale cu lumea de dincolo de cortina de Fier a fost, chiar dacă limitat, unul real. România nu era suficient de cunoscută, dar nici ignorată. Este o diferenţa între propaganda de partid şi cunoaşterea prin cultură. Difuzarea culturii se bucura de un alt regim. Dacă existau limite, ele erau impuse, ca şi azi, de fonduri, de interesul politic sau al publicului. Din experienţa mea de ataşat cultural – nu am fost ataşat de presă – aş putea vorbi mult despre turneele teatrelor şi orchestrelor din România, despre participările la festivaluri, la expoziţii, la simpozioane, despre traducerile din literatura română. După 1989, România beneficiază de un cu totul alt statut. Să ne bucurăm că filmul românesc este, în continuare cunoscut, ca a fost recompensat din nou la Cannes, că literatura noastră contemporană este tradusă, că avem mai multe centre culturale româneşti decât înainte de 1989. Revin, dacă îmi îngăduiţi, cu câteva precizări. Înainte de 1989, românii au jucat pe Goldoni la Roma, pe Shaekespeare la Londra; filmul ,,Pădurea spânzuraţilor”, cu excelentul actor Victor Rebenciuc, a luat premiu la Cannes pe criterii artistice, nu politice. Un excepţional patrimoniu antic a fost prezentat, în 1978-1979, în expoziţia ,,Civilizaţia daco-romană” la Bruxelles, Luxemburg, Roma, Paris. Acad. Emil Condurache, profesorii Hadrian Daicoviciu şi Mihai Pop au ţinut conferinţe la Universitatea Liberă din Bruxelles.  Poeţi din România, citez restrictiv pe Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Ilie Constantin (aflat în exil) au participat la Festivalul de poezie de la Knokke-Belgia. Pe Augustin Buzura, Adrian Marino, Romul Munteanu, Paul Everac, Nicolae Prelipceanu şi încă mulţi alţii i-am cunoscut, personal, la Bruxelles. Aşa cum, în calitatea mea de ataşat cultural am fost onorat să-i cunosc şi să mă bucur de plăcerea unor discuţii cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi violonista Lola Bobescu, de care, iată câtă ingratitudine!, românii nu-şi mai aduc aminte. În anii 70, Lola Bobescu, care trăia în Belgia de la 16 ani şi care spunea frecvent că este româncă şi, în plus, olteancă, era socotită cea mai mare violonistă a momentului în Europa. În 1977, împreună cu regretatul scriitor Fănuş Neagu şi cu editorul Julien Wewerberg am demarat proiectul ,,Biblioteca de literatură română” în cadrul căruia au apărut, în limba neerlandeză, fără nici o contribuţie financiară a României, romane de Panait Istrati, Mihail Sadoveanu, Fănuş Neagu, Vladimir Colin. În 1988, criticul Dan Hăulică participa, la Paris, la simpozionul internaţional ,,Europe sans rivage. De l’identité culturelle européenne”.

 

Reporter: Ultima parte dv. activităţii diplomatice aţi petrecut-o la Havana. I-aţi cunoscut, probabil, pe Fidel Castro, pe Raul Castro...Cum apreciaţi ţara, oamenii, modul lor de viaţă? Mai sunt azi relaţiile cubano-ruse aşa de puternice, precum erau până în 1991, an în care s-a prăbuşit URSS?

 

George Apostoiu: Nu, relaţiile cubano-ruse nu sunt strânse, nici îngheţate, şi nu mai au nimic din natura ideologică de altădată. Moscova a încetat, din 1992, să dea ajutoare Cubei iar efectul a fost prăbuşirea bruscă, cu cca. 60%, a economiei acestei ţări. Liderii de la Havana au făcut responsabile Moscova şi regimurile comuniste din Europa nu numai de prăbuşirea economiei Cubei ci şi de abandonarea idealurilor comuniste. Este părerea lor, istoria merge mai departe. Deşi cubanezii continuă să fie ţinuţi în idealul revoluţiei permanente, liderii lor au fost obligaţi să facă schimbări, unele fundamentale. Economia se redresează greu. Regimul comunist, instaurat nu în 1959 ci după ruperea relaţiilor cu SUA, în 1961, şi consolidat după criza rachetelor din 1962, a creat cubanezilor o mentalitate aparte. Cei care nu au acceptat regimul comunist au părăsit în condiţii dramatice insula. Marea majoritate a susţinut însă au fost satisfăcuţi de avantajele pe care acesta, din motive de strategie politică, îl oferea: gratuitatea locuinţelor, învăţământului, educaţiei, asistenţei sociale şi medicale, chiar şi a sportului, telefonului, transportului. Acum aceste avantaje dispar treptat iar restricţiile de circulaţie sunt ridicate. Când am ajuns la Havana, în 2007, bolnav, Fidel Castro nu mai apărea în public. Raul, fratele lui, devenise şeful statului şi, în această calitate am constatat că este pragmatic, mai puţin sofisticat politic decât fratele lui.

 

Reporter: În spaţiul latino-american evoluţiile politice sunt total diferite faţă de cele din Europa. În timp ce în Europa, dreapta accede la putere în tot mai multe state, în America Latină stânga devine puternică şi îşi manifestă tot mai pregnant anti-americanismul. Care să fie cauza, dar mai ales evoluţiile posibile în timp, în acel spaţiu?

 

George Apostoiu: Realităţile pe continentul latino-american au particularitatea lor. O bună înţelegere a evoluţiilor de acolo trebuie să pornească de la faptul că revoluţiile din America Latină nu au fost duse niciodată până la capăt. Acolo nu s-a întâmplat, ca în Europa după 1848, să fie creată clasa dinamică a progresului, burghezia. De un deceniu aproape, în America Latină a apărut conceptul de ,,socialism al sec. XXI” care porneşte de la preocuparea guvernelor  de stânga de a intra în posesia avuţiilor naţionale. Numai că este greu de pus în aplicare pentru că el presupune atât naţionalizarea bogăţiilor naturale cât şi a sectoarelor productive, aproape toate aflate în  mâinile corporaţiilor străine. Am constatat că, pe acest teren, orice forţare a lucrurilor a condus la conflicte. Modelul cubanez impune prudenţă. Cubanezii înşişi i-au scos pe Marx şi Lenin din Constituţie şi i-au înlocuit cu Jose Marti, Che Guevara şi Fidel. În unele state latino-americane continuă să existe tentaţia revoluţiei şi fascinaţia mituri politice. Fidel este un far, incontestabil, pentru ,,socialismul sec. XXI”. Atâta cât am stat în Cuba, în 2007-2008, Havana era vizitată săptămânal de un ministru de externe, la două săptămâni de un prim ministru şi lunar de un şef de stat. Dar, între timp, a apărut modelul de dezvoltare brazilian,  diferit de cel cubanez. ,,Socialismul sec. XXI”, oricât de tentant l-ar face sărăcia, are drum lung de parcurs.

 

Reporter: Schimbând acum tematica întrebărilor mele şi cunoscând faptul că sunteţi un exeget al operei eminesciene, vreau să vă întreb de ce credeţi că în ultimul timp, sub false sau închipuite pretexte, au existat tot mai multe atacuri la Eminescu şi la opera sa? Ce se urmăreşte de fapt şi cine are interesul „să-l dea jos de pe soclu” pe Eminescu, sub diverse pretexte, precum cele pe care le-am auzit şi eu în ultimul timp. („Eminescu, un poet depăşit”, „Eminescu nu mai este actual”, etc.)

 

George Apostoiu: Răspunsul l-am dat pe larg în vol. ,,Neamul şi Babilonia”. Îl sintetizez.  Eminescu cumulează, în opera lui, toate aspiraţiile şi virtuţile poporului român. El este primul mare gazetar care a apărat cu argumente, cu convingere, fără compromisuri şi cu talent idealul naţional, cel al creării statului românesc şi a instituţiilor de care acesta avea nevoie să existe.  El a apărut atunci când staul avea mai multă nevoie şi a arătat o intuiţie corectă a mersului istoriei. Timpul lui Eminescu era timpul statului naţional. Astăzi trăim într-un alt timp dar asta nu îndreptăţeşte pe nimeni să socotească naţionalismul lui Eminescu reacţionar. Ca poet, Eminescu este o culme şi nu este nevoie de nici o demonstraţie aici. Eminescu nu este contestat ca ultimul mare romantic, nici ca poetul nepereche, nici ca omul deplin al culturii române. El este contestat de pe poziţiile realismului socialist din anii 50, de internaţionaliştii de azi, mulţi descendenţi ai proletcultei de odinioară, ca poet naţional, pornind nu de la opera lui poetică ci de la  gazetăria lui politică. În zadar.  

 

Reporter: Ca unul care cunoaşteţi Târgu-Mureşul, la final vreau să vă întreb cum apreciaţi relaţiile româno-maghiare în aceste momente? Cum vi se pare oraşul, şi mai ales cum vi se par oamenii de aici?    

 

George Apostoiu: Oraşul Tg. Mureş, aşa cum l-am revăzut în toamna lui 2010, mi s-a părut modern, civilizat, luminos.  Am fost bucuros să constat că s-a investit mai mult şi mai cu folos decât la Bucureşti în restaurarea patrimoniului arhitectural. Spre mulţumirea mea, şi nu numai, am constatat că tensiunile din martie 1990 şi-au stins ecoul. Sper că nu este numai o impresie. Eu am cunoscut direct, din ianuarie 1990, în contacte şi discuţii diplomatice, unii dintre fermenţii care au bulversat Tg. Mureş în acel trist martie. Am scris o singură dată despre câte şi ce ştiu dar voi reveni . Cred că, acum, la Tg. Mureş, a fost găsită calea de urmat în România, şi de maghiari, şi de români. Voi reveni cu ce ştiu despre martie 1990 pentru că sunt convins că putem trăi în România fără revendicări. Putem trăi în linişte şi civilizat  ,,fără să fie nevoie să răsturnăm cu oiştea în sus carul vremii”. Sunt vorbele unui mare filozof român,  Mircea Vulcănescu, cel care a murit în puşcăriile comuniste deşi, ca secretat de stat la Finanţe în guvernului mareşalului Antonescu, se dovedise cu adevărat patriot veghind ca Hitler să plătească până la ultimul cent petrolul şi grâul românesc la care poftise din raţiuni de război.

 

Nicolae BALINT

www.nicolaebalint.wordpress.com

 

CASETA

George Apostoiu este licențiat al Universității București - Facultatea de Filologie, din anul 1963, dar și bursier UNESCO, la Paris, în 1969. A funcționat în MAE român, din anul 1963 și până în 2008, îndeplinind diferite misiuni diplomatice la Paris (UNESCO și Uniunea Latină), Bruxelles, Luxembourg, Roma, Moscova, Havana. Este totodată și membru al Asociației ambasadorilor și diplomaților de carieră din România, al Fundației Europene Titulescu și al Fundației România în Lume. A publicat mai multe articole, studii și comunicări, precum și lucrări de mare cuprindere intelectuală, dintre care se cuvine să enumerăm: ,,Mihai Eminescu. Rayonnement d' un génie", Editura Minerva, București, 1989, ,,Eminescu. Pour le monde latin", Editura Europa Nova, București, 2001, ,,Buongiorno, Italia", Editura Europa Nova, București, 2002, ,,Un Talleyrand pentru Romania. Trecut imperfect Prezent obsedant", Editura România în lume, 2006, ,,Neamul și Babilonia. Spiritul public în cultura română", Editura România în lume, 2009. Ministrul consilier George Apostoiu a realizat, de asemenea, și traduceri din literatura franceză și francofonă, precum ,,Ieșirea din moarte" (titlul original ,,L'Hotel Saint-Pol") de Michel Zevaco, Editura I.G.R.-S.R.L., 1992, ,,Dragoste și ură" de Michel Zevaco, Editura I.G.R.-S.R.L., 1992, precum și traduceri din poezia contemporană franceză, belgiană și africană.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com