HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

 

"TEOLOGIE POT FACE ŞI PĂGÂNII, NU-I  IMPORTANT SĂ ŞTII,  IMPORTANT ESTE SĂ FII CONVINS!”

 

Interviu cu părintele arhimandrit TEOFIL PĂRĂIAN  

de la Mănăstirea „ Brâncoveanu ”- Sâmbăta de Sus

 

 Ion Mihai Ionescu

 

O SEARĂ DE NEUITAT CU PĂRINTELE TEOFIL

 

            16 noiembrie 2006. Uşa bisericii Buna Vestire” este larg deschisă. Peste o sută cincizeci de credincioşi au venit să-l asculte pe părintele orb Teofil Părăian de la mănăstirea ”Brâncoveanu” din Sâmbăta de Sus, unul din cei mai mari părinţi duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române. Deşi infirm, de mai bine de şaptezeci de ani, în situaţia sa de nevăzător din cauza unei boli de meningită la câteva luni după naştere, dar străvăzător cu duhul, Teofil a ales calea de monah şi cunoaşterea lumii prin credinţă. Artizanul acestei întâlniri în cadrul „Serilor duhovniceşti” este părintele protopop Doru Grigore Gâdea, şi protocolul stabilit cu Mitropolia din Sibiu, prevede participarea la slujba de vecernie şi apoi conferinţa arhimandritului la sala „Traube”. Părintele Teofil intră însoţit de doi călugări de la mănăstire, care-l ajutau la mers, salută hotărât şi spulberă umbrele îndoielii venirii sale din încăpere. Cu câteva ore înainte circula zvonul că datorită unei răcelii, întânirea va fi contramandată. Din fericire, părintele Teofil e un om cu adevărat incredibil. Părintele Irineu Crăciunaş, naşul său de călugărie, i-a dat numele de Teofil, la dorinţa bunicii, îşi aminteşte părintele orb, atât de drag „mamei bune” cum îi spunea el, care i-a zis odată, că dacă ar mai fi avut un copil, i-ar fi pus numele Teofil.

            Citisem într-una din cărţile părintelui, despre „scara” legăturii dintre om şi Dumnezeu, unde era descifrat numele de Teofil. Scara începe cu Teopist, care în greacă se tâlcuieşte „cel care crede în Dumnezeu şi împlineşte voia Lui”, urmat de Teodul, rob al lui Dumnezeu, Teognost, cunoscător de Dumnezeu (iubirea de Dumnezeu vine pe măsura cunoştinţei de Dumnezeu), Teofil care provine etimologic din limba greacă, Teo + filos traducându-se ca „iubitor de Dumnezeu” (din cunoscători de Dumnezeu creşte iubirea pentru El) şi în final, Macarie, care înseamnă fericit. Sfântul Ioan Scărarul în cartea sa „Scara” vorbeşte despre virtuţiile creştineşti care sunt o cale a dobândirii mântuirii, iar părintele Teofil s-a arătat vrednic luptător în anii din urmă, pe calea aceasta de înălţare care începe cu credinţa. Pe lângă harul pe care-l are, confirmat şi în aceea seară de toamnă târzie la Mediaş, mi-a plăcut felul special de a vorbi, cu apelativul „dragă” şi adjectivul ardelenesc „fain”. „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca, atunci când îl vei uita, dragă, Domnul să-şi aducă aminte de tine”, ne spune părintele Teofil, citându-l pe Sfântul Marcu Ascetul: „Îi tare fain! M-am gândit de multe ori la cuvântul acesta şi fac o legătură între el şi ceea ce-mi spunea mama când mergeam la şcoală departe de casă:« Nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune». Parcă ar fi fost un cuvânt din Filocalie!” mărturiseşte nostalgic, cu voce răguşită.

           Primul interviu de televiziune, l-am realizat acolo, la „Buna Vestire”. Lumina cade pe sutana neagră a părintelui şi se reflectă în paftaua gălbuie a centurii sale de la brâu. Îşi aranjează şuviţele albe, apoi scoate din buzunarul straielor un reportofon mic, negru, lucios, cu inscripţie argintie „Panasonic”. De ani buni înregistrează fiecare convorbire la care este parte şi foloseşte răspunsurile cele mai importante în redactarea cărţilor sale. Am aflat că la mănăstirea Sâmbăta, în chilia sa, are peste o sută de casete audio din care mai târziu construieşte un univers aparte la maşina de scris Braille. Câţi ani de eforturi supraomeneşti, de muncă, răbdare şi abnegaţie, i-au trebuit pentru a ajunge la erudiţia sa extraordinară. În aceea seară peste şase sute de oameni, tineri şi bătrâni, s-au înghesuit să-l asculte în sala „Traube”, să-i ceară sfaturi şi l-au rugat să le spună cuvinte de folos. Părintele Teofil Părăian, recunoaşte că este un „om dorit de oameni” pentru că împrăştie bucurie. Nu este doar o fire jovială, ci uneori e neaşteptat de plin de umor. Ţin minte că la întrunirea din sala „Traube” i s-a pus multe întrebări, iar unele dintre ele au fost: „Vă rog frumos să vă rugaţi pentru mine şi colegii mei, că mâine voi da lucrare”. Răspunsul părintelui a venit calm: „Dragă, examenele nu se iau cu rugăciune, se iau cu învăţătură!”. Sau la întrebarea „Fecioara Maria ştia dinainte soarta crudă a lui Iisus Hristos?”, părintele a răspuns ironic muşcător, stârnind la final, râsul homeric al publicului: „Păi, dacă nu o ştia dinainte cel puţin, când i-a spus dreptul Simion, a ştiut. Măi, nu ştiu cum puteţi pune voi nişte întrebări de felul aceste? De ce, mă mir? Păi eu nu sunt de pe vremea aceea ca să ştiu, n-am vorbit cu Maica Domnului, ca să-mi spună!”. În faţa sălii arhipline părintele Teofil Părăian a rememorat drumul său spre monahism, un drum dificil ca urmăritor a lui Hristos, în care i s-a spus de multe ori: „Măi, tu nu poţi, că nu vezi”. Avea treisprezece ani şi jumătate când a venit la mănăstirea Sâmbăta de Sus, să intre în călugărie. Are şi o explicaţie: s-a născut într-o familie de oameni săraci din Topârcea dar credincioşi. L-a întâlnit pe părintele Arsenie Boca, care i-a spus de rugăciunea de toată vremea deşi era convins că s-a născut cu rugăciunile ştiute, dar stareţul mănăstirii i-a spus că nu poate să rămână la mănăstire, pentru că mitropolitul Nicolae Bălan vrea la Sâmbăta numai absolvenţi ai Facultăţii de Teologie. Nu avea perspectiva să facă Teologia, dar avea imensa dorinţa de a învăţa. A urmat cursurile şcolii de nevăzători la Cluj şi liceul „Loga” din Timişoara, apoi a absolvit Institutul Teologic în Sibiu. În volumul „Cine sunt eu?”, părintele îşi amintea că mergea la şcoală şi spunea rugăciuni îndesite. „Aveam aşa de multe bucurii în suflet, încât îmi era frică să nu-mi crape inima...”. După obţinerea licenţei, s-a dus să se facă călugăr la mănăstirea Sâmbăta aşa cum i-a promis stareţului.

             Nu s-a crezut niciodată desăvârşit pentru că este conştient că nu se poate mântui fără ajutorul lui Dumnezeu, astfel încât renunţarea la lume şi smerenia reprezentau doar primi paşi pe calea credinţei. „Şi nu pot să zic eu că am făcut nişte lucruri extraordinare, ca să mă fac călugăr. Acesta mi-a fost destinul” spune blând părintele, care recunoaştea în faţa publicului, că ceea ce l-a animat întotdeauna a fost cuvântul Domnului Nostru Iisus Hristos: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate se vor adăuga vouă” (Matei, 6:33). Cu cât va fi cineva mai smerit şi mai supus lui Dumnezeu, cu atât  va fi mai împăcat în toate, crede părintele Teofil, care a avut mai multe încercarări de trecut. De cincizeci şi trei de ani arhimandritul Teofil Părăian ţine slujbe la mănăstirea „Brâncoveanu” din Sâmbăta, a slujit mai întâi la strană, în cei şapte ani când era simplu monah, după aceea a slujit ca diacon în cei douăzeci şi trei de ani, şi apoi ca preot duhovnic, alţi douăzeci şi trei de ani. Nu slujeşte tot timpul la altar, ci slujeşte totdeauna împreună cu alţii şi anume miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica, şi-n Sărbători slujeşte cu soborul, în restul timpului, slujeşte la strană.

            Iată cele mai importante întrebări din public primite şi citite de pe bileţele de protopopul Doru Gâdea dar şi cuvintele de înţelepciune rostite de părintele arhimandrit Teofil în acea seară de toamnă târzie, la „Traube”. Cum a-ţi orbit? „Aşa m-am pomenit”. Cât de greu v-a fost în viaţă? „Dragă, nu e ca şi când te-ai lega la ochi. Sigur că mi-a fost greu. Mai ales pentru că trebuia să mă informez prin intermediari. Atunci nu erau mijloacele acestea care sunt acum, cu casetofoane, cu înregistrări. Trebuia să găseşti omul care să-ţi citească, ceea ce nu putea-i citi tu. Şi asta mi-a fost cea mai mare greutate. În rest mi s-a părut normal”. În România zilei de azi, este importantă păstrarea credinţei ortodoxe sau este egal cărei confesiuni îi aparţinem? „Nu este egal. Ortodoxia e pe prim plan”. Aţi avut probleme în trecut cu Securitatea? „Nu. Am noroc că n-am avut, că acum m-ar fi răscolit şi pe mine, dacă aveam vreo legătură cu Securitatea”( râde). Cum putem să-l păstrăm pe Mântuitorul Nostru Iisus Hristos alături de noi, indiferent de greutăţile prin care trecem? „Foarte bine. Dacă credem în El, dacă suntem convertiţi, nu-l păstrăm noi, ci Domnul Hristos se păstrează în noi”. De ce credeţi că sectarii se ţin superiori faţă de credincioşii ortodocşi? Care ar fi motivul? „Ştiţi de ce? Pentru că sunt mai serioşi. D-aia, adică se ţin mai bine de credinţa lor”. Este păcat dacă aparţin de Biserica Catolică şi particip la maslu la Catedrala Ortodoxă? „Nu-i păcat. Poate că ceilalţi catolicii ar zice că-i păcat, dar eu dacă-s ortodox zic că nu-i păcat”. Există farmece? Să cred în ele?  „Farmecele dacă există nu se lipesc de omul care are darul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, în capitolul XVI, versetele 19 şi 20, scrie:”Fiţi înţelepţi faţă de bine şi nevinovaţi faţă de rău şi Dumnezeu va zdrobi repede pe Satana sub picioarele voastre şi harul Domnului Nostru Hristos va fi cu voi. Amin!”.

                 La terminarea conferinţei, mulţi credincioşi au cumpărat cărţile duhovnicului iar alţii au venit în culise pentru a-l atinge şi a-l ruga pe părintele Teofil, acest „răspânditor de bucurie” care a mers din nou la inimile oamenilor. „Aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu: cu o înclinare spre mulţumire, spre bine” scria monahul care susţinu-se până în acel moment conferinţe în peste o sută de oraşe ale României, cele mai multe şaizeci în Timişoara şi Făgăraş. La sfârşitul serii, în intimul separeu de la parter al noului restaurant „Noi’s” alături de Valer Blaga, Doru Gâdea, Fane Câmpean şi alţii am stat la o cină de post şi un pahar de vin alb împreună cu părintele Teofil şi însoţitorii săi de la mănăstirea Sâmbata de Sus. La masă, părintele ne-a vorbit de copilăria sa şi de dorinţa cu care a venit în vara lui 1942 când avea cinci clase făcute la şcoala de nevăzători de la Cluj dar de doi ani din cauza războiului cursurile fuseseră întrerupte, cum a ajuns la mănăstirea Sâmbata cu scopul ca să intre în călugărie, acesta fiind „lucrul de căpetenie” al vieţii sale. Nu ştia mare lucru despre călugărie la vârsta aceea, dar la mănăstirea Sâmbăta i se dusese vestea părintelui Arsenie Boca, un adevărat sfânt în viaţă pentru credincioşi, care i-a spus de rugăciunea de toată vremea cu care se mântuiesc călugării. Pentru a intra în obştea mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta, trebuia să fii absolvent de studii superioare de Teologie, aşa că viitorul părinte Teofil Părăian, s-a reântors pe băncile şcolii. La casa călugărilor din mănăstirea Brâncoveanu, l-a întâlnit prima dată pe mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a zis: „îţi dau aprobarea să faci institutul de teologie, dar preot la mănăstire nu o să te poţi face” dar până la urmă  mitropolitul n-a avut dreptate. După şapte ani de la călugărie a fost hirotonisit diacon de către mitropolitul Nicolae Colan, cel care avea să spună despre el că este „un om fără lumină, dar luminat”. Cum s-a ajuns l-a aceasta? l-am întrebat. „Numai Dumnezeu ştie. Se vede că în destinul meu a fost şi asta să fiu şi preot” ne-a răspuns simplu părintele Teofil.

În acea seară la masă, părintele ne-a mărturisit că uneori are o urmă de dezamăgire faţă de unii dintre semeni noştri care vin la spovedanie, dar nu-i urmează sfaturile, în principal nu dobândesc starea sufletească să spună rugăciunea minţii pe care el o îndrăgeşte cel mai mult de aproape cincizeci şi trei de ani, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, rugăciune pe care o zici îndesit cu gândul dar este legată şi de respiraţie aşa cum l-a învăţat părintele Arsenie Boca. Dacă acestă rugăciune este repetată şi însuşită, credincioşii pot ajunge la conştiinţa de sine, şi acest lucru îi vor ajuta să se descopere, să vadă cu discernământ în adâncul sufletelor lor urma de păcat, care face după aceea posibilă îndreptarea. Contează nu numai rugăciunea dar şi starea interioară cu care te rogi ne spune părintele Teofil care se declară din acest punct de vedere, uneori că este şi „mare şi mic şi nimic ca duhovnic”. Cum aşa? a venit întrebarea unuia dintre comeseni. „Dragă ui, aşa. Sunt mare pentru cei ce mă ascultă, sunt mic pentru cei ce nu mă ascultă şi sunt de nimic pentru cei ce mă ocolesc şi nu vin la spovedanie”. Smerenia şi autoironia lui din aceea seară mi-a adus aminte de o păţanie istorisită în ajunul Paştelui anului 2005, de Cristi Tabără, realizatorul emisiunii „Te vezi la Ştirilor Pro Tv” când acesta l-a vizitat la mănăstirea Sâmbăta de Sus, în care mii de oameni îşi caută lumina. Studenţii se înghesuiau să-l asculte, pentru că părintele arhimandrit Teofil Părăian are un dar special pentru a vorbi, uneori neaşteptat de plin de umor. La întrunirea relatată de Cristian Tabără, cu ocazia filmărilor, părintelui Teofil i s-au pus mai multe întrebări, iar una dintre ele a fost: „E prostia un păcat?”. Răspunsul lui a fost formidabil: „Nu, prostia e un necaz”.

 

„VREM SĂ NI FACEM PE OAMENI PRIETENI ŞI UITĂM DE DUMNEZEU!”

              

                 Am stabilit cu părintele, să ne reântâlnim la mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, aflată la poalele Munţilor Făgăraş, pentru a realiza un interviu de televiziune mai amplu pentru Nova Tv şi înainte de a pleca, părintele ne-a reamintit, cu o umbră de regret, greşeala multora dintre semenii noştri care uneori fără să conştentizeze se gândesc la Dumnezeu ca la un om şi nu ca la Dumnezeu. „Vrem să ni facem pe oameni prieteni, şi uităm de Dumnezeu!” a conchis cu tâlc, părintele Teofil la plecare. Am avut darul de a ne reântâlni cu părintele Teofil Părăian, la mănăstirea Sâmbata de Sus, în 20 aprilie 2007, când zăpada încă mai dăinuia pe crestele Făgăraşului, fiind vizibilă de la Viştea de Sus, alături de prietenul şi colegul meu de redacţie, operatorul de televiziune Fane Câmpean. Am ajuns cu maşina lui Fane, la nouă dimineaţa în sfântul lăcaş, trecând de imensa poartă maramureşeană sculptată în lemn, pentru a pregăti filmările pentru emisiunea „În linia Întâi” a cărui protagonist era părintele duhovnic. Istoria complexului mănăstiresc Sâmbata de Sus este însăşi ea fabuloasă. Reper important al ortodoxiei din Ţara Făgăraşului, piatra de temelie a mănăstirii a fost pusă în 1696 de domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, ca o adevărată contrapondere de spiritualitate şi credinţă ortodoxă strămoşească la dominaţia habsburgică asupra Transilvaniei. Scenariul distrugerii mănăstirilor ortodoxe româneşti din Ardeal a prins contur la Curtea imperială de la Viena după eşuarea calvinizării provinciei în secolul al XVII-lea şi la declanşarea persecuţiilor religioase ale dualismului austro-ungar, când tunurile armatei generalului Bukow au dărâmat aproape 150 de biserici şi mănăstiri ortodoxe româneşti din Transilvania, dar aşezământul de la Sâmbata de Sus a scăpat.

După decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu la Istambul, de către turci, în anul 1714 alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, (canonizaţi la 21 iulie 1992 de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe, sărbătorirea lor se face în fiecare 16 august, fiind înscrisă în calendar sub denumirea de „Sfinţii Martiri Brâncoveni”), Curtea de la Viena va ţine seama de moştenitoarea acestuia, doamna Marica, care şi-a mutat reşedinţa aici în palatul brâncovenesc de pe moşia Sâmbăta de Sus, cumpărată încă din 1654 de către boierul muntean Preda Brâncoveanu. În 1785, după dispariţia ultimului nepot al domnitorului Consatntin Brâncoveanu, la presiunea ierarhiei superioare a bisericii catolice, Viena trimite la Sâmbăta de Sus, pe generalul Preiss cu misiunea de a distruge mănăstirea brâncovenilor. Din nou tunurile prind glas şi biserica mănăstirii este adusă în starea de ruină iar chiliile sunt făcute una cu pământul, urmaşii familiei Brâncoveanu refugiindu-se în micul palat aflat la zece kilometri distanţă de sfântul locaş, unde vor locui cu intermitenţe încă 137 de ani, până la reforma agrară din 1922.

 În acel an, Ministerul Domeniilor va preda Mitropoliei din Sibiu, domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mănăstirească de la Sâmbata de Sus. Patru ani mai târziu, mitropolitul Nicolae Bălan începe restaurarea bisericii în formă de cruce, şi renovarea mănăstirii, păstrând pictura veche din interior. Pictura din pridvorul bisericii este proaspătă şi cuprinde scene din Vechiul Testament, precum şi Judecata de Apoi. Intrarea din pridvor în pronaos se face printr-o uşă de lemn de stejar, fixată într-un ancadrament de piatră sculptată, iar deasupra ei se află pisania săpată într-o placă de piatră. Pe peretele vestic al pronaosului, unde este pictată Maica Domnului, se află tabloul votiv al familiei domnitorului Brâncoveanu, primul ctitor al locaşului. În naos, pictura e dispusă în cinci registre aşa cum ne dezvăluie ghidul istoric al mănăstirii şi cuprinde scene cu sfinţii mucenici, Noul Testament, prooroci, Învierea Domnului şi Schimbarea la Faţă. Pictura din altarul bisericii e aranjată în patru registre: Maica Domnului pe tron, Împărtăşirea Apostolilor şi Sfinţii Ierarhi.

La exterior, biserica are o decoraţie în piatră cu pilaştri sculptaţi, brâul de cărămidă aşezat în zimţi şi acoperişul de şindrilă dându-i o proporţie perfectă alături de turla care esta octogonală în exterior şi cilindrică în interior. De asemenea la îndemnul mitropolitului Bălan, fântâna „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar de mai bine de cinci secole, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, a fost restaurată astăzi aflându-se în jurul ei un baldaschin sculpata în lemn de stejar, alături de vechea clopotniţă a mănăstirii iar altarul din pădure, unde se săvărşeau slujbele în aer liber, este extins. Aici au slujit stareţii mănăstirii de la protosinghelul Arsenie Boca între 1939-1945 la arhimandriţii Serafim Popescu (1945-1955, duhovnicul părintelui Teofil), Ioan Dinu (1955-1971), Vieniamin Tohăneanu (1971-1993, supranumit iconarul care a fondat renumita şcoala de pictură pe sticlă de la Sâmbăta), Irineu Duvlea (1993-2000) şi Ilarion Urs din anul 2000 încoace. Abia după încheierea celui de-al doilea război mondial, în anul 1946, Mitropolitul Nicolae Bălan a reuşit să realizeze sfinţirea noului aşezământului renovat dar lucrările vor fi reluate şi continuate începând cu anul 1985, de cel de-al treilea ctitor al mănăstirii Brâncoveanu, Mitropolitul Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului, Antonie Plămădeală, pe care am avut ocazia să-l intervievez de trei ori după 1990. Sub observaţia sa directă s-a restaurat pictura din vechea biserică şi s-au ridicat în formă de patrulater, două corpuri impozante de clădiri cu două nivele, străjuite de trei foişoare sculpate în piatră de jur împrejurul bisericii, în tradiţia stilului brâncovenesc şi a ortodoxiei româneşti. Corpul de clădiri aşezat pe latura de nord cuprinde, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătăria şi chiliile, printre ele şi cea a părintelui orb Teofil, la etaj, casa brâncovenească, o mare bibliotecă cu peste 75.000 de volume de carte veche şi periodice, un arhondaric, iar la mansardă muzeul mănăstirii unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă şi lemn.

Pe latura de vest a incintei se află locurile de veci ale ctitorilor, ultimii mitropoliţi ai Transilvaniei, care flanchează mormântul simbolic al domnitorului Constantin Brâncoveanu. La peste două sute de ani de la distrugerea ei, în ziua de duminică 15 august 1993, la sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului”, mănăstirea şi noua biserică a fost sfiinţită de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului –Noua Romă şi Patriarh Ecumenic, de către P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul României şi de către, Î. P. S. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei. Zece ani mai târziu, s-a inaugurat un nou aşezământ în apropierea mănăstirii „Academia Sâmbăta de spiritualitate, cultură, artă şi ştiinţă”, cu un amfiteatru futurist cu o capacitate de 150 de locuri şi şaptezeci de camere de cazare, o dorinţă mai veche a Mitropolitului Antonie, care şi-a legat numele de Sâmbăta de Sus, ca loc de întâlnire pentru conferinţe, studiu şi retragere. Trebuie să afirm că nu masivele clădiri din piatră ale mănăstirii, tăiate precis, nici atelierul de picturi murale şi pe sticlă sau una din cele mai valoroase biblioteci mănăstireşti din România, au adus faima cea mare în ţară şi peste hotare, a mănăstirii „Brâncoveanu”, ci trăitorii acestei obşti de monahi de la înalţi ierarhi, preoţi, duhovnici şi diaconi, cum ar fi exemplarii părinţii în odăjdiile lor arhiereşti, care „văd în suflete” gen Arsenie Boca, Serafim Popescu şi Teofil Părăian, adevărate repere morale şi de credinţă nestrămutată în Dumnezeu, ale ortodoxiei româneşti.

Am stat o zi întreagă, filmând diferite cadre pentru interviul nostru în interiorul mînăstirii, la fântâna „Izvorul Tămăduirii”, la foişor şi lângă micul lac din apropierea trapezei, conducându-l pe părinte din chilia sa simplă, ticsită de cărţi în alfabetul Braille, de maşina sa de scris specială şi de casetele audio aranjate cu migală, spre locaţiile stabilite pentru filmări cu stareţul mănăstirii, arhimandritul Ilarion Urs.

Când am ieşit din chilia părintelui Teofil, conducându-l spre locul de filmare, zeci de credincioşi veneau să-l atingă, sărutându-i mâna, unele femeii aruncând pe jos pulovăre sau haine peste care părintele să păşescă. Pe drum i-am mărturisit, că citisem de curând cărţile sale „Lumini de gând” şi „Veniţi de luaţi bucurie” şi le folosisem la ora de filosofie în redactarea temei despre fericire dar aveam unele neclarităţi cu privire dacă fericirea nu este în mare parte voinţa de a fi fericit şi în viziunea părinţilor filocalici pornind de la aserţiunea lui Evagrie Ponticul care spune: „Fericit este monahul care se socoteşte pe sine gunoiul tuturor că tot cel ce se va smeri pe sine se va înălţa şi cel ce se va înălţa pe sine se va smeri”. Dacă rădăcinile credinţei sunt puternice atunci omul nu prezintă o slăbiciune sufletească la fiecare impas, iar conştiinţa personală –mi-a spus părintele Teofil Părăian –este „vocea lui Dumnezeu, în fiecare dintre noi”. Cu cât conştientizăm ca singura cale de împlinire sufletească, care e în fond fericirea, este contemplarea lui Dumnezeu, cu atât conştiinţa devine mai selectivă, filtrând binele şi răul din perspectiva divină.

 În ceea ce priveşte lucrarea materială –a continuat părintele - plăcerea pe care o văd filosofii nu cred că se mai poate numi plăcere din moment ce ne provoacă în final rău sau chiar dacă ne face bine, conştiinţa că acest fapt este trecător nu permite o bucurie deplină. Sfântul Calist Patriarhul afirma în această privinţă că „Plăcerea care nu e înţelegătoare şi a duhului, ci a trupului, e greşit să se numească plăcere”. Urmând calea fericirii prin voinţă şi ghidaţi de conştiinţa divină, indiferent de existenţa unor condiţii de nefericire, lipsuri mereu prezente în viaţa oricui, putem dobândi fericirea, pentru că „dragă, în esenţă dobândirea acesteia este un ideal identic cu dobândirea mântuirii”, mi-a răspuns energic părintele, în timp ce mă ţinea de braţ. Am continuat să-l iscodesc despre cele nouă fericiri rostite în predica de pe munte de Iisus Hristos, şi dacă decizia de a săvârşi faptele milei şi a ne situa şi noi în rândul celor fericiţi, ne aparţine complet mai ales atunci când încercăm să justificăm greşelile afirmând că nu am avut cum să spunem în acea situaţie adevărul, sau nu am avut cum în văzul lumii să-l ajutăm pe cel care poate ne cere ajutorul?

În momentul atâtor justificări, nu putem să fim cei fericiţi, datorită mândriei, rădăcina tuturor păcatelor, pentru că ea ne împiedică să spunem adevărul atunci când trebuie –mi-a spus părintele Teofil, dând pilda Mântuitorului, care putea să spună că nu i se cuvine a i se vorbi astfel, sau a fi batjocorit şu umilit pentru că este Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor, dar nu a făcut acest lucru pentru că era smerit. Această smerenie lipseşte de cele mai multe ori în fiecare dintre noi şi lipsa ei ne împiedică să regăsim calea fericirii, pentru că în Biblie se spune „Cei ce se vor smeri pe sine se vor înălţa”, adică cei care se vor smeri vor urma cu uşurinţă calea spre dumnezeire. După aceste pilde despre lupta dedicată  dobândirii fericirii divine, am ajuns la locul înregistrării, în apropierea lacului de sub munte din stânga mănăstirii. Colegul meu, Fane Câmpean şi-a montat trepiedul, a verificat camera de filmare Sony făcând reglările necesare iar eu am făcut o ultimă probă de sunet şi m-am aşezat cu microfonul lângă băncuţa pe care stătea părintele nevăzător dar luminat, „un om al bucuriei” cum s-a scris atât de mult despre el. Am discutat mai bine de o oră şi zece de minute cu părintele Teofil, în timp ce un vânt subţire îi zburătăcea pletele albe, iar interviul publicat pentru prima dată  mai jos, consemnează răspunsurile sale.

 Am convenit ca după efectuarea montajului la studioul zonal Nova TV şi difuzarea emisiunii de televiziune, să-i aduc un DVD cu înregistrarea audio a emisiunii noastre  şi să stabilim pentru anul 2008 o nouă întâlnire, dar nu a fost să fie. Când am revenit la mănăstire Sâmbăta de Sus, părintele era plecat într-o vizită duhovnicească, să conferenţieze în străinătate. Nu am dezarmat şi am reluat contactul cu cei de la mănăstirea „Brâncoveanu” anul următor, dar mi s-a spus cu regret că părintele Teofil avea sănătatea şubredă, fiind internat în spital la Braşov. Cu atât mai neaşteptată a fost peste câteva luni vestea dispariţiei sale. Eram acasă când postul de ştiri Realitatea TV, a anunţat că marele duhovnic creştin ortodox a murit în 29 octombrie 2009, la vârsta de 80 de ani, după o suferinţă grea, timp în care a fost internat în mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj –Napoca. Părintele Cătălin Cordoş, care i-a fost apropiat în ultimele zile, povestea că arhimandritul Teofil Părăian, era pregătit să treacă la cele veşnice, dar chiar şi aşa, pe patul de suferinţă, înfruntând boala şi durerea, dădea celor dragi încredinţarea că până la urmă ”şi viaţa asta a fost faină.”

Decesul s-a petrecut în noaptea de 29 octombrie 2009, la ora 1.45 la secţia de terapie intensivă a Spitalului Municipal din Cluj-Napoca, cunoscut şi sub numele de „Clujana” şi nu la Spitalul Militar aşa cum anunţaseră pentru prima dată canalele de ştiri. Directorul spitalului municipal, dr. Nicolae Constantea, a declarat presei că atunci „când a venit la noi, era deja  întubat şi asistat de aparatele de ventilaţie mecanică. Decesul a survenit în cursul nopţii de miercuri spre joi.” Corina Negrean, martoră la sfârşitul părintelui Teofil a descris pe blogul lui Claudiu Târziu, cum acesta mai avea puterea să glumească în ultimele sale ore, când a fost transferat de la Spitalul Militar la cel Municipal. În timp ce aştepta să fie dus spre acest spital, puţin îngrijorat, dar poate şi să detensioneze aşteptarea, a spus în glumă: „Da greu mai vine salvarea aici, parcă vine din altă ţară!”. Când s-a mutat din această viaţă părintele arhimandrit Teofil Părăian, împlinise 80 de ani în 3 martie 2009. A fost înmormântat, într-o zi de sâmbătă, 31 octombrie la mănăstirea Sâmbăta de Sus, la ora 12.00 după oficierea Sfintei Liturghii, în locul în care a vieţuit peste cincizeci şi cinci de ani şi care i-a plăcut atât de mult, încât l-a denumit „tinda raiului”. Dumnezeu să-l odihnească!

                                              

OMUL ESTE  ÎNGER AMESTECAT

 

În predica susţinută astăzi în faţa a mii de credincioşi la Mănăstirea Sâmbăta, vorbea-ţi de ceea ce este curăţenia sufletului şi de ce este atât de importantă Săptămâna Luminată. Ce înseamnă în acest context, părinte arhimandrit, să-ţi ceri iertare de la aproapele tău şi ce înseamnă să-ţi ierţi aproapele?

 

       Iertarea aproapelui este o chestiune care ţine de viaţa creştină. Domnul Hristos ne-a lăsat o rugaciune în care ne adresam Tatălui Ceresc şi între cererile din rugăciunea Tatălui Nostru, avem o cerere formulată de Domnul Hristos în felul următor: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Astfel Domnul Hristos ne obligă la iertarea păcatelor noastre prin iertarea pe care o dăm noi oamenilor care ne greşesc. Aşa cum e formulată cererea aceasta înseamnă că Dumnezeu ne iartă dacă iertăm, când iertăm şi cum iertăm, deci ne obligă la iertare. După ce a sfârşit rugăciunea Tatăl Nostru aşa cum ne este prezentată în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul VI, Domnul Hristos a reluat din cele şapte cereri ale rugăciunii Tatăl Nostru, doar cererea aceasta: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri” deci s-a referit doar la cererea aceasta şi a zis că dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl Vostru cel din Ceruri vă va ierta vouă greşelile voastre iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl Vostru cel din Cer nu vă va ierta vouă greşelile voastre. Iertarea trebuie să fie din inimă şi aceasta o înţelegem dintr-o pildă a Mântuitorului pe care o citim în Sfânta Evanghelie de la Matei, din capitolul XVIII, unde Domnul Hristos a răspuns la întrebarea Sfântului Apostol Petru: de câte ori voi ierta oamenilor greşelile lor? Şi Domnul Hristos a zis, „nu până la şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte ori” şi apoi spune o pildă cu doi datornici şi la urmă trage o concluzie din pildă şi zice aşa: „că iertarea trebuie făcută din inimă şi dacă noi nu iertăm din inimă, nici Dumnezeu nu ne iartă nouă greşelile noastre”.

       La începutul postului pascal, în duminica premergătoare Postului se citeşte din Sfânta Evanghelie de la Matei, din capitolul VI, cuvintele acestea: „Dacă veşi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl Vostru cel din Ceruri vă va ierta vouă greşelile voastre iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor nici Tatăl Vostru cel din Ceruri nu va ierta vouă greşelile voastre”, deci pornim la pregătirea pentru Sfintele Paşti cu datoria de a ierta. Şi în ziua de Paşti şi în toată Săptămâna Luminată, în biserică se spune o cântare cu următoarele cuvinte: În Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm şi să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru Înviere şi aşa în condiţia aceasta să strigăm „Hristos a Înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Cuvintele acestea sunt şi cuvinte de verificare deoarece am învăţat la începutul Postului să iertăm şi acum suntem verificaţi, ne verificăm pe noi înşine dacă am ţinut seama de datoria de a ierta şi vrem să ştim dacă am împlinit această datorie, dacă suntem în stare să iubim şi să iertăm pe cei care ne greşesc nouă, aşa că în Săptămâna Luminată trebuie să iertăm toate pentru Înviere. Problema iertării este o problemă pe care trebuie s-o avem în vedere nu numai la Paşti, nu numai în Săptămâna Luminată, nu numai în timpul postului, ci în toate zilele vieţii noastre.

 

Preacuvioase părinte, ştim că Dumnezeu este iubire! Cum se face că iubirea pe care o revărsăm asupra celor ce ne greşesc sau asupra duşmanilor noştri, lucrează în aceştia?

 

         Dragă, sunt oameni bătuciţi pe care nu-i cucereşte nici omul nici Dumnezeu! Însă e un avantaj din partea noastră, adică dacă noi iubim pe cei care  ne-au făcut rău, pe cei care ne greşesc, pe cei care ne duşmănesc, profitul este al nostru, nu atât al lor cât al nostru: noi ne bucurăm de iubirea care se revarsă şi cu cât iubim mai mult, cu atât eşti mai fericit! Domnul Hristos ne-a dat porunca aceasta a iubirii chiar şi faţă de vrăjmaşii noştri, în folosul nostru, pentru binele nostru, pentru satisfacţia noastră, pentru fericirea noastră care se realizează prin iubire.

 

Părinte Teofil, ce este şi cum se naşte dorul de Dumnezeu şi cum se face că omul se poate hrăni cu dorul de Dumnezeu?

 

         Dragă, dorul de Dumnezeu este o realitate a fiinţei umane: aşa la creat Dumnezeu pe om ca să aibă dor de Dumnezeu, nu-l realizează omul singur ci îl dă Dumnezeu. Omul se foloseşte de această calitate, îl caută pe Dumnezeu, urmăreşte apropierea de Dumnezeu, împlineşte voia lui Dumnezeu după a lui ştiinţă, după a lui putere şi din aceasta vine înaintarea şi în dorul de Dumnezeu şi în realizarea apropierii de Dumnezeu, prin dorul de Dumnezeu.

 

Cum ajungem la cunoştiinţa de Dumnezeu? Care este cea mai înaltă cale de cunoaştere duhovnicească?

 

           La cunoştiinţa de Dumnezeu putem ajunge prin inimă curată. Domnul Hristos a spus: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Ceea ce trebuie să urmărim ca să-l cunoaştem pe Dumnezeu este să avem inimă curată, să scoatem din inima noastră, din fiinţa noastră tot ce este negativ şi să încurajăm tot gândul cel bun.

 

  Părinte arhimandrit, cum se poate curăţa inima de patimi?

 

         Dragă, foarte simplu. Inima se curăţeşte de patimi prin supravegherea gândului, prin supravegherea minţii. Înseamnă că noi trebuie să avem în conştientul nostru gânduri bune, pentru gânduri bune, lumini de gând, să avem în sufletul nostru dorinţa de a-i sluji lui Dumnezeu. În „Filocalie”, cartea de învăţături duhovniceşti, se spune: „Aşa cum focul nu rămâne în apă, tot aşa nici gândul cel rău nu rămâne în inima iubitoare de osteneală”. Păi, dacă sufletul este angajat spre bine, răul nu are putere. Şi dacă nu-i angajat spre bine îl poate împresura pe om, orice fel de răutate.

 

Care este cel mai mare dar care se cuvine să-l dăm lui Dumnezeu?

 

        Fiinţa noastră.

 

În ierarhia faptelor bune, pe care o consideraţi părinte Teofil, cea mai mare?

 

      Dragă nu există o faptă „cea mai mare” şi nu se poate spune care este cea mai mare faptă bună, pentru că o faptă bună îi bună la locul ei şi la rostul ei. Unii zic că rugăciunea este o faptă bună, alţii zic că iubirea, alţii că smerenia. În realitate cea mai mare faptă bună e fapta pe care o poţi face şi pe care o faci în numele lui Dumnezeu.

 

Dar dragostea?

 

        Dragostea este o virtute teologică, este una din cele mai statornice virtuţi, aşa că ceea ce trebuie să facem noi este doar să orientăm dragostea: spre Dumnezeu, spre aproapele nostru, spre noi înşine. Şi trebuie să fie Dumnezeu, poate să fie omul de lângă noi şi poate să fie omul însuşi cel care are dragodtea.

 

Se poate mântui cineva fără smerenie?

 

         Nu se poate mântui pentru că nu se aseamănă cu Dumnezeu. Dacă Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, smerindu-se pe sine, nu se poate asemăna cineva cu Fiul lui Dumnezeu dacă nu se smereşte.

 

De ce unii din Sfinţi Părinţi numesc omul „înger amestecat”?

 

    Omul este înger amestecat pentru că are înclinare şi spre viaţa îngerească dar şi spre viaţa pământească.

 

 

Cum se poate izbăvi creştinul de iubirea de sine, de egoismul şi aroganţa zilelor noastre?

         

     Măi frate, nu se poate izbăvi de aceasta, nu se poate mântui decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin silinţă, prin înlăturarea negativelor din suflet şi prin dorinţa sinceră de a-i sluji lui Dumnezeu.

 

Care dintre călugări este mai aproape de Dumnezeu, părinte Teofil? Cel ce se linişteşte în pustie?

 

         Se poate spune lucrul acesta pentru că Simion Gură de Aur zice: Adam fiind în Rai a căzut iar Lot în Sodoma s-a mântuit. Saul nu s-a mântuit în palatul împărătesc, dar s-a mântuit Iov pe o grămadă de gunoi şi asta înseamnă că de va lăsa omul voile şi cugetele sale, se va face voia lui Dumnezeu, pentru acela nu se va găsi nici loc, nici lucru care să-i împiedice mântuirea.

 

Unde se aşează sufletele oamenilor după moarte?

 

         La locul pe care şi l-au pregătit în viaţă.

 

Poate ajuta Biserica sufletele credincioşilor după moarte?

 

         Prin rugăciune şi milostenie.

 

Ce trebuie să facem noi creştini ca să aflăm mila în ziua Judecăţii de Apoi?

 

         Să avem şi noi milă.

 

Ce învăţături daţi părinte credincioşilor pentru a-i întări în cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea?

 

         Dragă, chestiunea nu-i simplă, pentru că credinţa, nădejdea, şi dragostea sunt lucruri care nu se realizează într-un moment, ci se realizează în timp. Şi atunci tot ce întăreşte credinţa sunt faptele credinţei care înmulţesc credinţa. Fă faptele credinţei, ca să înaintezi în credinţă! Cine are credinţă, trebuie să arate credinţa în viaţa pe care o duce. Dacă merge la biserică îşi arată credinţa, dacă posteşte îşi arată credinţa, dacă-i binevoitor îşi arată credinţa, dacă este înţelegător faţă de neputinţă îşi arată credinţa şi prin aceasta creşte în credinţă. În ceea ce priveşte nădejdea, nădejdea e legată totdeauna cu credinţa, pentru că cel care crede şi nădăjduieşte iar rugăciunea după Sfântul Ioan Scărarul este „nimicirea deznădejdii şi arătarea nădejdii”. Nădejdea şi-o arată omul atunci când se roagă, când crede că Dumnezeu îi primeşte rugăciunea, când se angajează spre cele bune, iar iubirea e cea mai cuprinzătoare şi ea trebuie să se întărească prin faptele iubirii. Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, în capitolul XIII, descrie virtuţiile care se întemeiază pe dragoste şi anume zice: „Dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, nu se laudă, nu se trufeşte, dragostea nu se poate pune necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde din mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr, toate le îngăduieşte, toate le laudă, dragostea niciodată nu cade”, deci, oricare dintre virtuţiile acestea se cuprind în dragoste, întăresc dragostea! Aşa că îi îndemn pe credincioşi să le caute, să le câştige, să le aibă, să le trăiască în formele în care se manifestă.

 

 „CRUCEA ESTE FAŢA LUI DUMNEZEU ÎNDREPTATĂ CĂTRE OM”

 

Părinte Teofil ce este adevărul şi ce înseamnă să rosteşti adevărul? Cum să ne facem vrednici de rostirea adevărului?

 

            Adevărul este Domnul Hristos însuşi, care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Întrebarea ce este adevărul a pus-o Pilat, Mântuitorului, când Mântuitorul fiind la judecata lui Pilat a spus: „Eu pentru aceasta m-am născut, şi pentru aceasta am venit ca să mărturisesc Adevărul”. Şi atunci Pilat l-a întrebat: „Ce este adevărul?” dar nu a aşteptat răspuns, a ieşit şi le-a spus oamenilor că el nu află nici o vină în Iisus. Aşa că până la urmă Dumnezeu ştie ce este Adevărul, e greu de dat o definiţie a Adevărului. În orice caz Adevărul este prin Hristos şi este o calitate pe care o au aceia care mărturisesc Adevărul.

 

Care este semnificaţia pasajului biblic: „Adevărul vă va face pe voi liberi”?

 

            Dragă, este undeva în Sfânta Evanghelie a Sfântului Ioan un cuvânt care zice aşa: „A zis Domnul către iudei care crezuseră în El dacă împliniţi Cuvântul Meu, veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”: E vorba de adevărul credinţei noastre, adevărul pe care-l conţine credinţa noastră. Este vorba despre Adevărul pe care ni-l dă Domnul Hristos şi pe care-l înţelegem împlinind cele ale credinţei şi mai ales cuvintele Mântuitorului. A zis Domnul Hristos: „dacă păziţi cuvântul Meu”, deci dacă sunteţi angajaţi pentru binele vostru şi pentru bine în general, atunci veţi cunaşte adevărul cuprins în propovăduirea creştină şi Adevărul vă va face liberi, vă va elibera de tot ce se împotriveşte binelui.

 

Preacuvioase părinte există mulţi teologi ortodocşi care sunt adepţii desei împătăşanii nelegate de spovedanie. Aceşti teologi susţin ideea că în Biserica primară lumea nu se spovedea atât de des, că spovedania atât de frecventă nu e necesară, că liturghia se face pentru că toată lumea să se împătăşească. Cum să vedem acest raport dintre Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie?

 

            Dragă, în general se recomandă spovedania înainte de împărtăşirea cu trupul şi sângele Mântuitorului pentru ca omul care vrea să se împătăşească, să se poată cerceta pe sine şi cu ajutorul unei conştiinţe străine de el însuşi, unei conştiinţe superioare. În epistola I către Corinteni, capitolul XI, la sfârşitul capitolului, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „Să se cerceteze omul pe sine şi numai aşa să mănânce din această pâine să bea din acest pahar, căci cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, mănâncă şi bea cu osândă . De aceea între voi, mulţi sunt slabi şi bolnavi şi o nună parte mor”. În 1942, am fost aici la mănăstire pentru prima dată şi l-am auzit pe părintele Arsenie Boca vorbind despre cuvintele acestea ale Sf. Apostol Pavel, deci cercetarea de sine este un lucru care ni se cere în vederea împătăşirii cu dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile, de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos taine. Aşa că este necesară cercetarea numai că omul de obicei cercetându-se doar cu conştiinţa lui, nu întotdeauna este nepărtinitor şi atunci e necesară o intervenţie străină care să ne ajute la cercetarea de sine; iar conştiinţa străină este conştiinţa preotului duhovnic care poate să vadă felul cum ne cercetăm pe noi înşine şi să ne ajute la cercetarea de sine şi la o măturisire adevărată şi apoi să primim dezlegare de păcate, chiar în vederea împătăşirii. Binenţeles că sunt şi oameni care nu trebuie neapărat să se spovedească înainte de a se împărtăşi şi mai ales aceia care au o relaţie cu Domnul Hristos, au conştiinţa păcatului, îşi doresc înaitarea duhovnicească, sunt aceia care au o practică religioasă susţinută şi aceia se pot împărtăşi fără să se spovedească pentru că şi Sfânta Împărtăşanie are puteri iertătoare de păcate, ceva care se împătăşeşte, când se împărtăşeşte, se spune de către preotul care-l împărtăşeşte: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, i se spune numele , cu cinstitul trup şi scumpul sânge al Domnului Dumnezeului Nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Sunt păcate cere se iartă prin împătăşirea însăşi dar nu se poate cu asta, ci întâi se începe cu spovedania, cu direcţionarea omului spre bine şi apoi cu vremea pot să se împătăşească credincioşii şi fără să se spovedească, adică nu părăsind total spovedania, ci spovedindu-se mai rar şi nu de fiecare dată când se împărtăşesc. De altfel oamenii care se împărtăşesc mai des, aceia nici nu mai trebuie să se spovedească, pentru că nu au ce spoveda, spovedaniei. Aşa că eu sunt de părere că credincioşii noştri după ce s-au introdus în lucrarea aceasta de apropiere de Domnuol Hristos pot să se spovedească şi fără să se împărtăsească, sau dacă nu fac păcate care cer neapărat o spovedanie, pot să se împărtăşească fără spovedanie, spovedindu-se totuşi cam o dată pe lună aşa ca totuşi să aibă şi ajutorul spovedaniei şi în rest se pot împărtăşi chiar şi în fiecare zi, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică.

 

 Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om ca să se răstignească pentru noi din iubire faţă de Dumnezeu şi pentru binele oamenilor. Cum trebuie să înţelegem acest sacrificiu pe cruce?

 

             Noi ştim aceasta şi mărturisim dar nu înţelegem această taină a jertfei Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, şi n-avem putere ca să fim recunoscători. Crucea Domnului Hristos este altarul de jertfă pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, cel ce s-a făcut om şi cred că avem dreptate când spunem că Crucea este faţa lui Dumnezeu îndreptată către om. Iar noi la slujbele noastre, vorbim cu Domnul Hristos, zicem: „care pe cei drepţi iubeşte şi pe cei păcătoşi miluieşte”, deci din iubire Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit, pentru noi şi pentru a noastră mântuire şi de aceea s-a răstignit pentru că ne iubeşte. Părintele Arsenie Boca, a lăsat un cuvânt copleşitor în scrierile sale, unde a zis: ”Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Noi spunem că bun şi iubitor de oamen estei Dumnezeu, că milostiv de oameni este, că la slujbele noastre Dumnezeu ne este favorabil deoarece ştim că Dumnezeu este Tatăl Nostru, ştim că Domnul Hristos este fratele nostru fiind şi om şi mai ştim că Duhul sfânt este ocrotitorul nostru.  

 

Cum putem ajunge părinte Teofil la rugăciunea curată, la statornicia gândului în rugăciune?

 

            Foarte simplu. Rugăciunea e oglinda sufletului. Fiecare om se roagă la măsurile la care a ajuns. Dacă e înaintat în viaţa duhovnicească, se roagă cu rugăciune curată. Sfântul Ioan Scărarul are un cuvânt despre rugăciune, în care spune între altele şi aceia că „Rugăciune este pentru cel ce se rosgă, este judacată, judecătorie şi scaunul judecătorului înainte de Judecata viitoare” şi că „Cel ce se roagă poate să aibă rugăciune întinată şi dacă el este cu sufletul întinat, rugăciunea e spurcată” dar are o anumită valoare în înţelesul acesta că omul se angajează la ceva pentru depăşirea lui. După aceia există rugăciune furată şi rugăciune pierdută, iar pentru omul nepărtinitor, nepătimaş există şi rugăciunea curată, deci rugăciunea este la nivelul rugătorului.

 

Am ascultat cu atenţie predica şi mă gândesc la ceea ce spuneaţi preacuvioase de Sfântul Ioan Gură de Aur. Putem vorbi, apropo de valorile ortodoxismului, despre un ortodoxism românesc? Creează asta un specific credinţei noastre ortodoxe părinte Teofil şi acelaşi timp ne individualizează pe noi în Europa ortodoxă?

 

            Nu ştiu dacă se poate spune lucrul acesta. De ce? Pentru că nu ştiu dacă există un specific românesc al ortodoxiei. Fiecare trăieşte orotdoxia la nivelul lui şi în mediul în care îşi trăieşte viaţa. Sunt trei factori care contribuie la existenţa şi fizică şi spirituală a omului şi anume ereditatea, mediul şi destinul. În raport cu aceşti trei factori omul înaintează sau regresează în viaţa spirituală. Învăţăm cele ale credinţei de la oamenii din jurul nostru, prin limbajul nostru, prin influenţele pe care le avem asupra noastră, toate acestea contribiund la ce suntem şi la ce putem deveni. Şi atunci s-ar purtea vorbi şi despre o ortodoxie românească dar numai în înţelesul acesta că fiind români, trăim în specificul românesc şi atunci şi credinţa noastră e cumva influenţată de ceea ce suntem noi ca naţie, de ceea ce suntem noi ca oameni care am învăţat de la românii din jurul nostru să fim creştini şi să fim români.

 

Cum vedeţi raportul cu ortodoxismul rus care a creat un mare imperiu şi o mare cultură prin conceptul istoric de panslavism şi cel teologic de ortodoxism, mă gândesc la ideea celei „de-a treia Rome”?

 

            Nu ştiu dacă există un orotdoxism rus şi dacă există şi ruşii au specificul lor. Ruşii în general sunt sentimentali şi în general sunt structuraţi ca oameni cu specificul rusesc, oameni cu contraste. Contrastele din sufletul rusesc le-a descris foarte bine Dostoievski, deci fiecare dintre oamenii care trăiesc ortodoxia, o trăiesc în specificul lor. Pe noi ceea ce ne interesează este să trăim ortodoxia chiar în specificul nostru dar nu pentru specificul nostru. Adică, dacă suntem români sigur că nu putem să fim ruşi. Dacă suntem români n-o să putem fi greci. O să fim români pe mai departe. Şi atunci şi credinţa noastră şi viaţa noastră este sub semnul naţiei noastre române.

 

Evident există şi un raport în Europa între catolicism şi orotdoxism. Biserica Catolică are un anumit prestigiu părinte Teofil, mai ales în viaţa politică. Mă gândesc aici la cazl Poloniei unde totalitarismul a avut în Biserica Catolică un adversar ferm. A fost Biserica Ortodoxă mai maleabilă aşa cum este acuzată de unii? În ce măsură a întreţinut în anii comunismului, ortodoxismul sufletul românesc?

 

            Dragă, ce se întâmplă? Aici în România n-au fost confruntări vădite ca în Polonia. Au fost ortodocşi şi în vremea comunismului şi mai ales aceia au fost interesaţi de o viaţă ortodoxă. Însă în realitate nu a fost o luptă între materialism şi ortodoxie pentru că noi în general nu sun tem oameni angajaţi în chestiuni de felul acesta, la ultima posibilitate, la ultime limită. Adică noi ce am făcut? Noi ne-am menţinut specificul în condiţiile care au fost la vremea aceea. Am rămas ortodocşi, însă ortodocşi români care nu se angajează la luptă cu materialismul, care nu sunt exclusivişti, care-şi văd de calea lor în măsura în care au o cale a lor. Altfel nu se poate vorbi despre ortodoxie românească care se confruntă sau s-a confrutat cu materialismul dialectic.

 

Nu este ortodoxia prea laxă faţă de catolicismul care are o altfel de rigoare?

 

            Da, dar să ştii că şi catolicismul are insuficienţele sale şi nu înseamnă că trebuie să te orientezi după o anumită stare. Important este să te menţii în specificul tău ortodox şi faptul că ai o altă formaţie nu eşti cum sunt catolicii. Deşi şi unii şi alţii îl caută pe Domnul Hristos, unii şi alţii se silesc să se depăşească şi unii ţi alţii vor înaintarea la cele bune. Iezuitismul de exemplu, e pentru preamărirea lui Dumnezeu, deviza lui fiind: „pentru cât mai mare mărire a lui Dumnezeu”. Şi noi vrem acelaşi lucru numai că noi ca ortodocşi nu suntem angajaţi prin-o regulă, prin ceva precis. Noi suntem spontani şi cu asta înaintăm poate mai bine în ceea ce vrea Dumnezeu!

 

                     

„ÎMI PLACE SĂ SPUN CĂ SLUJBELE NOASTRE  SUNT VUIETUL DUHULUI!”

 

Părinte arhimandrit ce putere duhovnicească are rugăciunea vorbită, orală pe care o fac în general credincioşii. Numai rugăciunea propriu-zisă se poate socoti rugăciune sau şi alte lucrări duhovniceşti ale minţii?

 

Dragă se zice că rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. În „Filocalia” nu se spune că rugăciunea este vorbirea gurii cu Dumnezeu, nici că rugăciunea este simţirea în raportarea la Dumnezeu, ci vorbirea minţii cu Dumnezeu. De ce? Pentru că toate ale omului pornesc de la mintea omului. Rugăciunea orală poate să fie şi ea socotită o rugăciune şi se foloseşte de către începători în general. Domnul Hristos ne-a învăţat rugăciuni care pot fi şi mentale şi orale, iar rugăciunea „Tatăl Nostru” ne-a dat-o prin cuvânt şi se realizaeză prin cuvânt. Slujbele dumnezeieşti sunt rugăciuni care se realizează prin cuvânt. Înainte de rugăciunea „Tatăl Nostru” la Sfânte Liturghie este o rugăciune premergătoare care are următorul cuprins: „Şi ne învredniceşte pe noi Stăpâne, îndrăznire fără de osândă, să cutezăm a te chema pe tine Tatăl, Dumnezeul cel Ceresc şi a zice Tatăl Nostru”. Aşa că, rugăciunea orală are şi ea rostul ei, fără rugăciunea orală nu poate fi vorba de o rugăciune rostită sau de o rugăciune auzită, aşa că rugăciunea orală e un stadiu al rugăciunii. Numai că toate ale omului pornesc de la gândul omului. Rugăciunea gândită este mai subtilă decât rugăciunea vorbită. Sunt oameni care nu pot să se roage decât cu rugăciune vorbită, sunt alţii care se simt îndemnaţi la rugăciune gândită. Eu am venit pentru prima oară la mănăstire, în 1942, şi-am vorbit cu părintele Arsenie Boca şi părintele m-a învăţat rugăciunea cu care se mântuiesc călugării: „Doamne  Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” şi mi-a dat îndrumarea s-o fac cu cuvântul gândit nu cu cuvântul vorbit. Nu mi-a dat nici o explicaţie doar mi-a spus că e bine ca rugăciunea s-o fac în gând şi s-o lipesc de respiraţie în felul următor: între respiraţii, acolo unde nici nu tragi aerul în piept nici nu-l dai afară, în clipa aceea în care se trece de la o respiraţie la alta, să zică „Doamne” în gând, bineînţeles. Apoi, trăgând aerul în piept, o dată cu asta să zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” şi dând aer afară din piept, o dată cu asta să zic: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. La rugăciunea simţită, la rugăciunea totală se poate ajunge numai dacă eşti antrenat în rugăciunea orală sau prin rugăciunea orală la rugăciunea mentală.

 

Îndoiala în credinţă este păcat? Cum poate fi alungată părinte, îndoiala din inima omului?

 

            Păi prin puterea omului nu se poate face decât să ne angajă la rugăciune şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu ca să biruim împotrivirile. Pentru că cineva care se angajează la rugpciune, acela de la început are nişte împotriviri faţă de rugăciune. Şi atunci omul trebuie să tragă de el însuşi ca să dispară gândurile care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu. Cum zicem noi acum la Paşti: „Să Învie Dumnezeu şi să risipească vrăjmaşii lui, şi să fugă de la faţa Lui, toţi cei cel urăsc, precum se stinge focul să se stingă, cum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară păcătosul de la faţa lui Dumnezeu iar drepţii să se veselească”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că rugăciunea biruieţte împotrivirile cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu puterea omului nu se poate realiza prea mult, dar cu ajutorul lui Dumnezeu se realizează tot ce trebuie să se realizeze, deci rugăciunea noi o facem la măsurile noastre şi Dumnezeu ne ajută să o facem cu ajutorul lui.

 

Care sunt cele mai grele păcate părinte Teofil?

 

            Biblia are în vedere trei păcate esenţiale, cele mai mari păcate pe care le prezintă Mântuitorul şi anume: întăi necredinţa: „cel ce nu va crede se va osândi”, doi, sminteala, derutarea de la credinţă a celor ce cred: „vai celor prin care vine sminteala”, mai bine ar fi să-i lege cineva o piatră de moară şi să-l arunce în apă, înainte de a deruta pe cineva pentru credinţă şi apoi făţărnicia: „vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici”. Acetea sunt cele trei păcate pe care Domnul Hristos le-a pus în atenţia oamenilor ca păcate mari.

 

Dar mândria nu e un păcat capital?

 

            Dragă nu se pune problema aşa. Şi mândria îi mare dar în orice caz, cineva care are credinţă, nimiceşte mândria prin smerenie. Dacă nu ai credinţă nu te poţi angaja la o viaţă superioară. Aşa că întâi este necredinţa, apoi derutarea de la credinţă pentru că necredinţa îi păcat mare iar duplicitatea şi făţărnicia este al treilea păcat mare. În primele veacuri ale creştinismului au mai fost trei păcate pe care oamenii le-au socotit păcate mari, şi anume: uciderea de om, desfrâul, curvia şi apostazia, căderea de la credinţa ortodoxă. Acestea sunt cele mai mari. Bineînţeles că şi mândria e păcat mare, răutatea în orice chip ar fi e păcat mare şi lenea e un păcat mare şi totate cele opt gânduri ale răutăţii pe care le pomeneşte Sfântul Ioan Casian în volumul I din „Filocalia”. Şi apoi pe lângă acestea trebuie să mai avem în vedere şi păcatele personale.

 

Care este cel mai mare păcat personal al omului?

 

            Păcatul care-l are. Păcatul pe care-l face pentru că orice păcat pe care-l faci te depărtează de Dumnezeu. Că-i mare, că-i mic, dacă te depărtează de Dumnezeu e mare. Deci cel mai mare păcat e păcatul pe care-l faci!

 

Cum trebuie să înţegem cuvântul din Sfânta Scriptură care zice în Ieremia „blestemat este cel ce-şi pune nădejdea în om”?

 

            Adică acela care părăseşte pe Dumnezeu, în loc să-şi pună nădejdea în Dumnezeu îşi pune nădejdea în om, se leapădă de Dumnezeu.

 

Cum ar trebui să înţelegem părinte Teofil semnul apocaliptic „666” de care se vorbeşte în Apocalipsă, capitolul XIII, versetul 1?

 

            Dragă, nu-i vorba de o cifră cu semn arabe. Nu-i vorba de un număr cu cifre arabe. „666” puse unul lângă altul ci e vorba de un mune care se formează din litere care luate împreună ajung la numărul acesta care e de fapt un nume. Se crede că a fost vorba de împăratul Nero, sau de Nero Redivivus. Nu ştiu cum se calculează dar în orice caz cred că a fost vorba despre oameni din vremea celui care a scris Apocalipsa.

 

Care este marea responsabilitate a bisericii pentru oameni în general şi pentru creştini în special, spre a-i ajuta pe calea cea bună?

 

            Biserica e rânduită de Dumnezeu anume ca să continue lucrarea de mântuire a Domnului Hristos.

 

Cât de importante sunt slujbele ţinute de Biserica Ortodoxă?

 

            Slujbele noastre sunt comori de gândire, de simţire, comori de trăire de aceea este bine să le ascultăm, să participăm la ele, să aducem în conştiinţa noastră gândurile sfinte. Îmi place să spun că slujbele noastre sunt vuietul duhului. În Sfânta Scriptură sunt trei locuri, în care se vorbeşte despre vuietul Duhului şi anume în Evanghelia de la Ioan, în capitolul III, unde se cuprinde o convorbire a Domnului Hristos cu un fariseu pe nume Nicodim, care s-a dus noaptea la Domnul Hristos şi l-a mărturisit ca pe unul care a venit de la Dumnezeu şi Domnul Hristos a spus atunci: „Vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui şi nu şti de unde vine şi încotro se duce”, în înţelesul acesta că vântul are un vuiet al lui. Şi aşa cum vântul suflă şi are un vuiet al lui şi Duhul Sfânt are un vuiet al lui, deoarece în limba greacă, cuvântul „vânt” şi cuvântul „duh” au aceeaşi expresie, aşa că am putea zice foarte bine şi „vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui” şi putem zice „şi duhul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui”. Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul VII, citim, că a zis Domnul Hristos: „Cui este sete să vină la Mine să bea” şi „cel ce crede în Mine râuri de apă vie vor curge din fiinţa lui” şi aceasta explică Sfântul Evanghelist Ioan, a zis-o despre Duhul Sfânt, pe care aveau să-l primească cei ce cred în El. În Faptele Apostolilor, citim în legătură cu coborârea Duhului Sfânt, că mai înainte de toate s-a auzit un vuiet ca de vijelie care vine repede. Sunt trei locuri în Sfânta Scriptură care mărturisesc despre vuietul Duhului, şi mie-mi place să spun că de fapt, vuietul Duhului sunt slujbele noastre.

 

De ce?

 

            Dragă, pentru că şi cuvintele pe care le spunem sunt de la Duhul Sfânt şi participarea noastră e ca un fel de vuiet. Să luăm parte la Sfintele Slujbe nu numai aşa ca şi cum am fi nişte asistenţi, ci cu luare aminte şi cu participare. Aş vrea să reţineţi, că în Biserică slujim cu toţii! Nu slujesc numai episcopii, nu slujesc numai preoţii, nu slujesc numai diaconii, nu slujesc numai cei care cântă la strană, nu slujesc numai ce cântă în cor, ci slujim cu toţii. Ne ducem, nu să ascultăm o slujbă, ci să facem o slujbă! Când preotul  zice: „Domnului să ne rugăm”, nu zice mă rog eu şi voi ascultaţi! „Pentru cinstitele daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm”. Cine? Eu şi voi. Să ne gândim la importanţa pe care o au slujbele noastre, să învăţăm din ele, pentru că în slujbele noastre, ne rugăm învăţând şi învăţăm rugându-ne!

 

Ce părere aveţi prea cuvioase despre marii duhovnici ai ortodoxiei şi cât de mult v-a influenţat părintele Serafim de la mănăstirea Sâmbăta?

 

       

        Am păreri bune despre cei care sunt buni. Şi duhovnicii sunt tot oameni şi ei pot să şi greşească, să fie altfel decât îi dorim. Dacă ai norocul să găseşti in îndrumător bun, mergi pe calea bună. Cu părintele Serafim am fost coleg de mănăstire. L-am cunoscut în 1942 şi l-am reântâlnit şapte ani mai târziu în 1949, apoi din 1 aprilie ’53 până la moartea părintelui în 1990, am fost colegi de mănăstire, mi-a fost îndrumător sufletesc. A fost un om excepţional, nu prea ştiu oamenii despre el, iar eu am scris  în cartea „Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut” şi despre părintele Serafim. Am zis că părintele Serafim a fost un om de care s-au bucurat oamenii şi am scris despre el aşa, despre veselia lui, despre dragostea lui. Am de la părintele Serafim nişte îndrumări bune. L-am întrebat odată pe părinte : ”Ce voi putea face eu- simplu călugăr fiind- pentru binele altora, cum pot să-i ajut?” şi părintele Serafim mi-a zis: „Dragă, să ştii că nu noi îi ajutăm pe oameni, Dumnezeu îi ajută prin noi. Pregăteşte-te în aşa fel ca să poată Dumnezeu să lucreze prin credinţa ta”. Era în 1953 când am vorbit eu cu părintele Serafim despre asta...

 

V-aţi convins repede de acest adevăr?

 

       Mi-am dat seama că a avut dreptate, un an mai târziu. Atunci am avut un moment, din care am înţeles că eu am fost omul cel mai potrivit pentru o situaţie anume. Părintele Ştefan Slevoacă a avut o fată care la unsprezece ani şi-a pierdut vederea şi a fost foarte greu şi ei, le-a fost greu părinţilor. Şi asta a fost pentru mine, o descoperire, că părintele Serafim a avut dreptate.

 

         

Cât de mult a contat în formarea dumneavoastră, părintele Arsenie Boca?

 

            Dragă, părintele Arsenie Boca a fost un om de sinteză şi a fost un om de profunzime, de cercetare, de adâncire duhovnicească. Pe mine m-a ajutat cu îndrumarea aceasta de a folosi rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Asta a fost în 1942 iar în anul 1965 când l-am întâlnit după douăzeci şi trei de ani, a doua oară la Schitul Maicilor din Bucureşti, unde lucra atunci ca pictor, mi-a spus iarăşi nişte lucruri importante şi anume zicea că „conştiinţa de Dumnezeu, nu se realizează prin studiu, ci prin inimă curată”. El avea un cuvânt în „Cărarea Împărăţiei” şi anume că toate ale omului atârnă de mintea omului, de la cârma minţii atârnă şi cel ce are minte, să ia aminte! Părintele a analizat pentru mine anume, o alcătuire de la Slujba Înălţării Domnului Hristos, spunând că Moise ca să poată cunoaşte Legea lui Dumnezeu a trebuit să înlăture tina de pe ochii minţii şi că în felul acesta i s-a deschis cumva calea către cunoştiinţa de Dumnezeu, şi anume cunoştiinţa pe care o dă Dumnezeu nu pe care o descoperi tu despre Dumnezeu şi cunoştiinţa pe care o dă Duhul Sfânt şi care face să izvorească din suflet, dumnezeieşti cântări. Teologie pot face şi păgânii, nu-i important să ştii, ci important este să fii convins! Mă gândesc acum, la un cuvânt al Sfântului Simion Noul Teolog din „Imnurile dragostei” în care putem să ne dăm seama ce înseamnă să-ţi reverşi sufletul către Dumnezeu ca unul care ai ajuns la cunoştiinţa de Dumnezeu. Să ajungi la a te minuna de Dumnezeu şi anume zice el vorbim cu Domnul Hristos: „Cum de foc eşti ce ţâsneşte şi eşti val răcoritor? / Cum de arzi, şi-alini îndată, cum mă faci nemuritor? / Cum de faci din vameşi îngeri şi -ntunericul lumină? / Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină? / Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi? / Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi? / Cum te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci? / Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăşi îi împaci? / Cum de rabzi şi suferi Doamne, cum nu răsplăteşti îndată? / Cum de vezi cele ce-n taină numai ţie ţi se- arată? / Cum fiind aşa departe, vezi ce face fiecare? / Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare?”

 

Notele, prezentarea si interviul,  realizate de ION MIHAI IONESCU

 

 

Părintele arhimandrit TEOFIL PĂRĂIAN  

 

• Născut la 3 martie 1929 în satul Topârcea, judeţul Sibiu, într-o familie de plugari din părinţii Ioan şi Elisabeta • Primeşte la botez numele Ioan, fiind primul născut dintre cei patru fraţi şi de mic rămâne fără vedere • 1935-1940, urmează cursurile primelor cinci clase la Şcoala specială de nevăzători din Cluj.

• La 13 ani în luna august 1942 are o întâlnire care-i va marca destinul, prima cu părintele Arsenie Boca la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, de la care primeşte sfatul rostirii rugăciunii lui Iisus, rugăciunea minţii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune care continuă să o exerseze înainte de a intra în monahism.

• 1942-1943 continuă cursurile la o şcoală de nevăzători din Timişoara • În 1943 este înscris la Liceul Teoretic „ C. D. Loga ” din Timişoara, urmând cursurile până la absolvire în 1948  • Între 1948-1952 student la Institutul Teologic din Sibiu unde obţine licenţa la catedra Noul Testament cu teza „Soteriologia Noului Testament”.

• La 1 aprilie 1953 intră în obştea Mănăstirii „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov al cărui vieţuitor rămâne până la moarte .

• În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la hramul mănăstirii, în 15 august 1953 este tuns în monahism de către Mitropolitul Nicolae Bălan, primind numele de Teofil (cuvânt provenit din limba greacă: Teo + filos şi care se traduce prin „iubitor de Dumnezeu”) îndrumătorul său duhovnicesc fiind părintele Serafim Popescu supranumit de credincioşii ortodocşi „odihnitorul de oameni” .

• În ziua de 15 august 1960 de hramul mănăstirii, după şapte ani de ascultare ca monah, este hirotonit ierodiacon de către Mitropolitul Ardealului, Nicole Colan.

• La 13 mai 1983 de praznicul „Izvorul Tămăduirii”, după douzeci şi trei de ani de diaconie, va fi hirotonit preot ieromonah şi hirotesit duhovnic la Mănăstirea Sâmbăta de Sus de către Î.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei • În 1986 este hirotesit protosinghel iar la 8 septembrie 1988 arhimandrit.

• Din 1990, an de an, Părintele Teofil de la Sâmbăta ţine cicluri de conferinţe religioase în peste 80 de oraşe şi localităţi din ţară, ajungând cu precădere în centrele universitare a căror activitate este coordonată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România (A.S.C.O.R.).

• Deşi nevăzător, el s-a dovedit un conferenţiar de excepţie doar în Timişoara ţinând mai mult de 60 de conferinţe şi predici.

• În Mediaş ajunge pentru prima dată în 16 noiembrie 2006, unde în cadrul „Serilor Duhovniceşti”, conferenţiază la sala „Traube” în faţa unui public numeros, la invitaţia protopopului Bisericii Ortodoxe Grigorie Doru Gâdea, evenimentul fiind transmis în cadrul emisiunii „Miracolul Credinţei” de NOVA TV • Acelaşi post TV realizează un documentar şi un interviu inedit cu părintele Teofil la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, difuzat pentru prima dată în emisiunea „În linia Întâi” la 20 aprilie 2007 , al cărui subiect constituie materialul de faţă.

 • În cursul nopţii de miercuri spre joi, în 29 octombrie 2009, părintele Teofil trece la cele veşnice, la vârsta de 80 de ani, în secţia de terapie intensivă a Spitalului Municipal din Cluj- Napoca,  în urma unor afecţiuni cardiace şi pulmonare, după o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj- Napoca.

• Timp de 55  de ani părintele Teofil a fost călugăr la Mănăstirea „Brâncoveanu”- Sâmbăta de Sus, fiind unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici din România şi, de asemenea autor a peste 30 de cărţi pe tema credinţei.

Volume publicate:

• 1997,  Ne vorbeşte părintele Teofil, Editura Episcopiei Romanului, Roman,

• 1997, Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, Bucureşti,

• 1997, Lumini de gând, Editura Antim, Cluj- Napoca,

• 1997, Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, volum publicat cu ajutorul lui Gabriel Alexe,

• 1998, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timişoarei, volum publicat cu

Ajutorul lui Gabriel Alexe,

• 1998, Cuvinte pentru tineri, Editura Omniscop, Craiova, ediţie îngrijită de Aurelian Popescu,

• 2000, Din visteria inimii mele, Editura ASCOR- Craiova, ediţie îngrijită de Aurelian

Popescu,

• 2000, Întâmpinări- interviuri cu Părintele Teofil Părăian, realizate de Sabin Vodă, Editura

Sophia, Bucureşti,

• 2001, Pentru cealaltă vreme a vieţii noastre, Editura Deisis, Sibiu, ediţie îngrijită de Fabian Anton,

• 2001, Veniţi de luaţi bucurie - o sinteză a gândirii Părintelui Teofil în 750 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca,

• 2002, Darurile Învierii, Editura ASCOR- Craiova,

• 2002, Cuvinte lămuritoare- articole şi scrisori, Editura Teognost, Cluj Napoca,

• 2003, Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut: ÎPS Serafim, PS Vasile Someşanul, Părinţii: Arsenie Papacioc, Mina Dobzeu, Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Serafim Popescu, Editura Teognost, Cluj-Napoca,

•2003, Maica Domnului- raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, ediţie îngrijită de Fabian Anton,

• 2003, Fericirile tâlcuite, Editura Eikon, Cluj-Napoca,

• 2003, Să luăm aminte, Editura Reîntregirii, Alba Iulia,

• 2003, Lumini de gând, 31 de predici din perioada Penticostarului, ediţia a II-a, Editura Teognost, Cluj Napoca,

• 2003, Cine sunt eu, ce spun eu despre mine, Editura Deisis, Sibiu,

• 2003, Hristos în mijlocul nostru, Editura Eikon, Cluj-Napoca,

• 2004, Credinţa lucrătoare prin iubire: predici la duminicile de peste an, Editura Agaton, Făgăraş,

• 2004, Bucuriile credinţei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova,

• 2005, Gânduri senine. Cuvinte rostite cu ocazia taberelor de rugăciune şi de muncă organuzate la Mănăstirile Posoga în anii 1997,1998 şi 1999, Editura ASAB, Bucureşti,

• 2005, Sărbători fericite!- predici la praznice şi sărbători, Editura Agaton, Făgăraş,

• 2005, Punctele cardinale ale Ortodoxiei- îndrumar duhovnicesc, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti,

• 2005, Din ospăţul credinţei. Cuvântări duhovniceşti (21 de conferinţe), Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova,

• 2006, Gândiţi frumos, cuvântări la ocazii speciale, Editura Teognost, Cluj-Napoca,

• 2006, Veniţi de luaţi bucurie, ediţia a II-a, O sinteză a gândirii Părintelui Teofil în 1270 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca.

• 2006, Bucuriile credinţei, ediţia a II-a, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova,

• 2006, Gânduri bune pentru gânduri bune, ediţia a II-a, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,

• 2007, Cum putem deveni mai buni? Mijloace de îmbunătăţire sufletească. Îndrumător ortodox, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova,

• 2007, Revărsări de gând. Predici rostite la întâlnirile cu studenţii în taberele de rugăciune şi muncă organizate la Mănăstirea Oaşa în anii 2000 şi 2001. Editura ASAB, Bucureşti,

• 2008, Calea spre bunătate, Editura Sophia, Bucureşti,

• 2008, Gânduri senine, ediţia a II-a, Editura ASAB, Bucureşti,

• 2008, Gânduri care duc la cer. Predici rostite la întâlnirile cu studenţii în taberele de rugăciune şi muncă organizate la Mănăstirea Oaşa în anii 2002, 2003 şi 2004. Editura ASAB, Bucureşti,

• 2008, Părintele Teofil Părăian – fără lumină, luminat, traducere în lb. greacă de pr. prof. dr. Konstantin Karaisaridis, Editura Athos, Atena,

• 2008, Fereşte-te de rău şi fă bine, Editura Reântregirea a Arhiepiscopiei Ortodoxe din Alba Iulia, carte şi CD cu predicile Părintelui Teofil rostite la Alba Iulia,

• 2009, In memoriam Părintele Teofil. Întâlniri cu oameni iubitori de Dumnezeu, interviuri şi mărturii realizate de părintele Sabin Vodă, carte şi CD, Editura Reântregirea, Alba Iulia,

• 2010, Întâlniri cu oameni iubitori de Dumnezeu, Editura Reântregirea a Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com