HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

Interviu cu poeta şi eseista Camelia Tripon

despre rolul modelelor în păstrarea şi promovarea tradiţiilor româneşti

 

Octavian Curpaș, Phoenix - Arizona

 

În vara lui 2002, poeta şi eseista Camelia Tripon participă la Palatul Culturii din Târgu Mureş, la lansarea atlasului „Hărţile adevărului”. Într-o sală plină până la refuz, aceasta ia cuvântul şi se pronunţă plină de curaj, în apărarea valorilor trecutului neamului nostru. Mesajul ei profund şi spontan are atunci, puterea de a impresiona şi a inspira o  asistenţă numeroasă, care îi apreciază în mod pozitiv şi cu discernământ, intervenţia. Camelia Tripon s-a născut pe 4 august 1957, la Brăila - “Oraşul cu salcâmi” al lui Mihail Sebastian - într-o familie de intelectuali. Tatăl - doctor în agronomie, dar şi poet şi publicist, iar mama, o pasionată de beletristică, autoare, în anii ’80, a două romane – îi asigură Cameliei Tripon o educaţie solidă. Alături de dascălii minunaţi pe care îi are la gimnaziu şi liceu, părinţii îi insuflă viitoarei poete şi prozatoare, dragostea pentru istorie şi literatură. Printre eseurile şi poemele scrise de Camelia Tripon se numără „Să ne preţuim strămoşii”, „La izvoarele Milcovului”, „Îmbrăţişarea Basarabiei”, „O lacrimă pe cer”, „Prima ninsoare”, „Ce-i omul?”. De profesie inginer chimist, Camelia Tripon este căsătorită cu Conf. Dr. Ing. Avram Tripon şi locuieşte la Târgu Mureş.

 

 Primul eseu - „Reînvierea cuvintelor”

 

- Cum a apărat Camelia Tripon trecutul, în vara lui 2002?

 

- Vara lui 2002, mai precis 10 iulie, a fost momentul în care pentru prima dată, am luat cuvântul în Palatul Culturii din Târgu Mureş pentru a apăra valorile trecutului de orgoliul local. Există o percepţie, uneori, greşită: „noi, cei dintr-o zonă, suntem mai buni”, percepţie care poate denatura istoria. Aşa s-a întâmplat la lansarea atlasului „Hărţile adevărului”, când un profesor de istorie şi-a exprimat nemulţumirea faţă de faptul că „Bucureştiul nu apreciază descălecatul lui Radu din Făgăraş”. De fapt, el a fost explicat de Hasdeu, care-l consideră pe Radu ca fiind urmaşul unor boieri din Oltenia care au stăpânit Ţara Făgăraşului. Descălecatele, ca şi atestatele, sunt o formă de a elimina istoria veche şi chiar preistoria din mentalul colectiv şi a rezuma trecutul doar la câteva sute de ani, înscrise accidental pe un document. Am apărat trecutul, explicând că Radu Negru este păstrat prin denumiri de cartiere (de exemplu în Brăila), cât şi ca toponime (Negru Vodă, Neagra, Negreşti), când se manifestă drept origine a neamului din pământul negru al ţării (concept întâlnit şi la egipteni, dar şi în Biblie, unde „Adam” vine de la „adamah”, care înseamnă „pământ roşu”). Da, a fost un moment în care mesajul meu a impresionat o sală arhiplină.

 

- La scurt timp după aceea, a urmat debutul tău. Vorbeşte-ne despre acest moment.

 

- În acea perioadă mi se rupea inima de cuvintele grele scrise de A. I. într-o revistă, atât despre originea unor termeni, cât şi despre opera unor poeţi cum este George Coşbuc -despre a cărui poezie „El Zorab”, individul spusese că este o copie a uneia germane, paradoxal mai bună. Şi asta pentru a scoate în evidenţă că la noi, termenii „cal” şi „călăreţ” vin de la romani, iar nobleţea este confirmată şi de particula „von” din numele autorului german. Pare o forţare, deoarece A.I. ar fi trebuit să ştie că în România, calul era cunoscut încă din neolitic, aşa că poetul nostru nu avea nevoie de nobleţea şi lirica unui german, ca să scrie „El Zorab”. După multe încercări eşuate, scrisori şi conversaţii cu domnul Marian Oprea, directorul publicaţiei,  care nu a luat atitudine, am cerut sprijinul doamnei jurnaliste Mariana Cristescu. Speram să o conving să scrie, să facă o manifestare pentru apărarea valorilor noastre. Domnia sa a descoperit în scrisoarea adresată lui Marian Oprea şi în cele două eseuri ale mele ceva ce a făcut-o să ia decizia să mi le publice. Aşa se face că în 9 noiembrie 2002, a apărut în pagina de „Cultură şi artă” a ziarului „Cuvântul liber”, primul eseu - „Reînvierea cuvintelor”. Totuşi, adevăratul debut a fost în 2 mai 2002, în volumul de grup „Viitorul ne preocupă” cu eseul „Ne preocupă viitorul familiei şi al ţării”.

 

„Sunt uluită de cunoaşterea celor care au creat cuvintele indoeuropene”

 

- Pasiunea ta pentru istorie are rădăcini adânci. Cum şi de la ce a început ?

 

- Este dificil să spun că ea se datorează doar unor profesori minunaţi, cum au fost doamna Dumbravă Agata, în gimnaziu şi domnul Nicolae Oprescu, în liceu. Aş spune mai degrabă, că în sufletul nostru există o nelinişte de a ne cunoaşte originile; este motivul pentru care arheologii şi antropologii caută în sol relicve, iar astronomii, în Univers. Nu pot spune că sunt o pasionată de istorie, mai degrabă îmi place să caut răspunsuri la ceea ce  mă preocupă; unele sunt idei filozofice, religioase, uneori sunt de ordin biologic sau geologic, dar totul se întrepătrunde şi devine un fel de arheologie lingvistică, deci un fel de studiu interdisciplinar. Le sunt recunoscătoare dascălilor mei care m-au instruit cu pasiune şi exigenţă, dar şi tatălui meu - un iubitor de poezie şi literatură. În anii ’70, tata a venit cu informaţia că limba română se apropie mai mult de sanscrită decât de latină. Tata mi-a vorbit de „Ramayana” şi „Mahabharata”, înainte de a învăţa să scriu. Am scris în acest sens – şi vă invit să îl citiţi -  eseul „Gândul”. Însă ceea ce mă impresionează este acea cunoaştere superioară a înaintaşilor pe care aparent îi credem primitivi, în comparaţie  cu utilizatorii de tehnici moderne; sunt uluită de cunoaşterea celor care au creat cuvintele indoeuropene acum şase, zece mii de ani, cuvinte care s-au păstrat în sanscrită, ca un document de referinţă.

 

„Noi încă mai avem şansa de a exista”

 

- În eseul “Speranţe”, afirmi: „Atâta timp cât va mai exista o voce care să ne amintească de adevăratele noastre tradiţii încă mai existăm.” Cum crezi că se mai pot păstra tradiţiile în contextul transformărilor actuale care au loc în societatea românească?

 

- Vedeţi, ideea nu-mi aparţie, ea este darul făcut de Crăciun de o întâmplare fericită, când intrând într-o librărie, am cumpărat cartea „Limbile Paradisului” de Maurice Olender; în ea există un citat din J.M. Michaelis, care afirma în 1759: „Limbajul este deci, un fel de arhivă unde descoperirile omeneşti sunt la adăpost de cele mai supărătoare accidente; arhivă pe care flăcările n-ar putea s-o mistuie şi care nu ar putea să piară decît o dată cu năruirea totală a naţiunii.”  De aici vine şi ideea că atâta timp cât printre noi mai există o singură persoană care este conştientă de valoare limbii materne (această arhivă a neamului) şi ia atitudine, noi încă mai avem şansa de a exista şi de a nu ne dizolva în neantul vremurilor. Un rol deosebit îl joacă bunicii şi părinţii, care ar trebui să înveţe să le transmită urmaşilor din arhiva vieţii lor - de la obişnuinţele alimentare la respectul faţă de strămoşii apropiaţi, bunici, străbunici, apoi încet, se ajunge la trecutul ţării şi al neamului. Pentru mine, de exemplu, e importantă preţuirea cărţilor, să pară neatinse după ce le citesc - şi cred că acest respect îmi vine de la dicţionarele îmbrăcate ale tatălui meu şi de la cărţile dăruite de mama şi mamaia. Am observat că şi cărţile citite de fiul meu, unele de mai multe ori, par noi. Sunt convinsă că scrisul va deveni o tradiţie în familia noastră; dacă acum nu se manifestă, totuşi în gimnaziu, fiul meu a început să scrie şi să-şi impresioneze profesoara de limba română cu o compunere liberă la olimpiadă, aşa cum am făcut şi eu la vârsta lui. Sper să transmit mai departe şi cusutul artistic, ajurul, punctul românesc, punctul evreiesc (cusut de mama pe o jachetă din stofă albă cu mătase neagră). În acest periplu printre termeni din tradiţia noastră, se poate enumera şi macrameul, la care mama a fost pricepută încă din şcoala primară. Reînvierea tradiţiei nu înseamnă doar portul popular, ci ar însemna să învăţăm semnificaţia fiecărui motiv stilizat de pe ie. Ar fi momentul ca femeile să se mândrească şi cu zestrea familiei, aceea de a şti să coasă şi chiar să păstreze un obiect al copilăriei lor. Produsele din magazinele de lux nu le vor oferi rădăcini; vor fi doar nişte flori tăiate într-o vază de cristal, când ar putea fi o floare din grădina ţării care în final, rodeşte şi lasă în urma ei, seminţele trecutului.

 

„Există o direcţie, o evoluţie firească a lumii”

 

- „Cred în Eminescu. Trăiesc dorul lui de ţară binecuvântată de Dumnezeu.”, spui în eseul „Mai am un singur dor”. Ai scris de asemenea, „Eminescu şi Grădina Maicii Domnului”, în care te referi la poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Are sens să mai fim optimişti atunci când ne gândim la viitorul României,  ca ţară binecuvântată de Dumnezeu?

 

- Cred în viitorul ţării şi implicit, al întregului Glob Pământesc.

Am avut un vis prin care mi se oferea o alegere - „ca de pe un pod, să cobor prin întuneric şi noroi; am şovăit şi atunci, am descoperit că de pe pod se poate trece uşor pe un drum asfaltat.” Visul mi-a reamintit că trebuie să caut încrederea în lumină şi nu tenebrele pline de pesimism; soluţia a fost eseul „Fără frică spre lumină”. Există o direcţie, o evoluţie firească a lumii, prin care oamenii vor deveni mai buni, şi credinţa va avea o conotaţie firească, fără frică şi fără să mai fie folosită ca un troc: „Mă rog, sunt credincios, deci Dumnezeu trebuie să-mi dea ceva în schimbul efortului făcut”. Am înţeles că în viaţă este mai valoroasă ideea de a face bine (iar dacă nu poţi, nu face rău) decât a-mi etala credinţa în manifestări publice şi tot timpul să cer ceva. Eu cred că Dumnezeu ştie mai bine decât mine care ne este calea; de aceea eu doar mulţumesc şi îi sfătuiesc şi pe alţii să spună :”Facă-se Voia Ta!”

Asta însemnă ca în sufletul lor să fie mai multă dorinţă de cunoaştere, decât de îmbogăţire. Amintiţi-vă de sfatul lui Iisus, de a ne aduna comori în ceruri. Calea este alegerea noastră; dacă dorim să învăţăm să fim buni şi să trăim în armonie cu natura şi cu  Dumnezeu, calea va fi uşoară şi fără suferinţe mari.

 

„Oare noua epocă este antiromâneasă?”

 

- „Ştefan cel Mare şi Sfânt e în noi”, se intitulează un alt eseu semnat de tine. Pornind de aici, te invit să vorbim despre ideea de unitate şi armonie naţională. Mai pun preţ românii azi, pe aşa ceva?

 

- În contexul actual, în care sentimentul pozitiv faţă de locul şi poporul din care provii este condamnat ca un act de sacrilegiu, iubirea de ţară devine o taină a inimilor noastre, unde judecătorii neamului nu pot ajunge. Glia strămoşească este plină de sângele înaintaşilor noştri. În Brăila, este o vorbă - „cine bea apă din Dunăre nu mai pleacă”. Plecarea nu se leagă de loc, ci de stare; eu practic, de 20 de ani m-am rupt fizic de Brăila, dar spiritual, niciodată. Altfel spus, „sângele apă nu se face” şi cred că despre acest lucru pot vorbi mai bine, românii din diasporă; unii din ei au trăit situaţia când un copil, deşi născut departe de ţară, este atras de glia strămoşească. Chiar dacă aparent nu se manifestă, acel concept legat de umbra strămoşilor din „Muşatin şi codru” a lui Mihai Eminescu este mereu prezent. Ajungi să crezi în viitor, oricât de dezamăgit ai fi,  atunci când auzi de exemplu, că un copil a afirmat că „parcă n-am făcut agricultură până în sec. VI, dacă „plug” provine din slavă”, iar altul alege istoria la capacitate, spunând că-i mai importantă decât geografia, pe care o învaţă cu aceeaşi plăcere, din proprie iniţiativă. Bărbaţii adevăraţi există; ei sunt cei obişnuiţi de mii de ani să apere fruntaliile ţării (atunci erau perşii, azi sunt cei stăpâniţi de lăcomie şi setea de putere). Sentimentul unităţii se află în inimile tuturor, chiar dacă aparent, nu se manifestă; el a fost scris cu sângele strămoşilor.

 

-Cum crezi că s-ar putea educa la tânăra generaţie patriotismul şi dragostea pentru valorile naţionale?

 

- Afară de componenta interioară, un rol important îl joacă educaţia din familie şi vocaţia dascălilor; din păcate, ceea ce am observat în ultimii douăzeci de ani, mă întristează. Promovarea Halloween-ului în şcoli de către profesori, chiar obligându-i pe copii să participe şi ignorarea unor zile precum  24 ianuarie (Unirea din 1859, ziua formării naţiunii române), mi se pare gravă. Profesorii români ar trebui să înveţe din grija plină de responsabilitate a dascălilor maghiari pentru instruirea copiilor şi modul cum îi încurajează pe elevi să păstreze tradiţia: de la mândria purtării costumului popular, până la deprinderi practice, specifice tradiţiei lor. Este dureros să vezi în aceeaşi şcoală, copii care învaţă să-şi păstreze tradiţia şi învăţătoare românce care se rezumă doar la lipitul unor desene decupate. Pe vremea comuniştilor, învăţătoarea mea ne-a cerut să coasem, să ţesem, a organizat recitări succesive de versuri în ziua Unirii, ziua Mamei, ziua Eroilor, ne-a învăţat cântece patriotice, ne-a adus instructor de dansuri populare. Oare noua epocă este antiromâneasă? Dascălii de azi nu au avut modele, s-au născut orfani?... Dar şi orfanii găsesc exemple de urmat, în colegi şi vecini. Eu încă mai cred în valorile familiei şi în implicarea dascălilor şi sper că vor apare în societatea noastră oameni plini de vocaţie, care vor conştientiza că Dumnezeu ne-a dăruit o ţară minunată, pe care noi trebuie să o preţuim şi să o lăsăm urmaşilor noştri plină de gânduri şi fapte pozitive, să clădim o imagine frumoasă, aşa cum facem atunci când ne construim/aranjăm căminul/cuibul nostru. Şi poate cel mai important lucru ar fi ca unii români să devină creştini cu adevărat, adică să renunţe la invidie. Bunăstarea materială nu este un păcat; ea trebuie încurajată şi lăudată când este obţinută cinstit, şi  cei care o posedă manifestă  decenţă. Nu în ultimul rând, să ne gândim că Eminescu, prin versurile şi scrierile sale, este o dovadă vie de iubitor de neam şi ţară.

 

„Cred că pacea este dorinţa supremă a tuturor popoarelor”

 

- Ai primit şi critici pentru ceea ce susţii, ai întâmpinat rezistenţă?

 

- Am primit critici pentru un eseu publicat în martie 2003, iar răspunsul meu a fost un alt eseu - „E din ce în ce mai bine” - în care afirmam: „Cred că pacea este dorinţa supremă a tuturor popoarelor; ne vine uneori greu să credem că şi alţii, chiar de alte confesiuni şi din alte religii sunt animaţi de dorinţa de pace.” De asemenea, a deranjat mesajul din „Eminescu şi Grădina Maicii Domnului”, atrăgând vorbe grele la adresa poporului nostru, dar care a atras şi mai mult pe cei care cred în neamul nostru şi care speră în refacerea şi înălţarea lui. Din fericire, demersurile mele mai mult sau mai puţin modeste de a aduce din exilul etimologic unii termeni au fost înţelese şi eu sper că într-o zi, vor apărea adevăraţi lingvişti, care vor reuşi să demonstreze ceea ce eu doar am sugerat, generând noi ipoteze.

 

„Sper în unitatea tuturor celor care preţuiesc spaţiul românesc”

 

- Ştiu că ţi-ai dorit foarte mult să îi cunoşti pe românii din Diasporă. În ce s-a concretizat acest vis al tău?

 

- Încă din anii ’90, afirmaţiile domnului dr. Napoleon Săvescu mi-au trezit dorinţa de a contribui cu explicaţii legate de limba şi civilizaţia dezvoltată în spaţiul carpato-dunărean.

În 2004, am ajuns la Congresul Internaţional de Dacologie. Sper în unitatea tuturor celor care preţuiesc spaţiul românesc (prin limbă, indiferent de etnie). Mi s-a oferit şansa de a putea comunica virtual şi fizic cu românii din diasporă. La început, au fost cei din Consiliul Mondial Român, în 2004, la Vatra Dornei. Acolo, am luat atitudine în faţa discursului plin de venin şi dezbinator a unei persoane din Basarabia, încercând să readuc la armonie şi unitate - acţiune susţinută apoi de domnul general Mircea Chelaru şi de senatorul Vlăduţ Nisipeanu, preşedintele Ligii Internaţionale a Românilor. Astfel, prin intermediul Congreselor de Dacologie şi ulterior, prin eseurile publicate, limba română a devenit calea de comunicare cu români din Germania, Australia, Canada sau Statele Unite. Ea, limba, este cea care ne apropie şi ne uneşte; cu gândul putem fi mereu în România, chiar dacă fizic, unii sunt la mii de kilometri. De asemenea, sper ca unele informaţii din ceea ce scriu să ajungă prin intermediul românilor din diasporă la prietenii/cetăţenii din ţările în care aceştia trăiesc. Sunt convinsă de exemplu, că anglosaxonilor le-ar place ipoteza prin care tradiţia şi limba lor se apropie ca vechime de a noastră (şi de scrierea de la Tărtăria Prin asemănare, prin ceea ce ne leagă - limba indoeuropeană sau altfel spus, prin spaţiul eurasiatic în care vieţuim de milenii, ne putem afirma; nu prin ideea de a fi mai cu moţ decât alţii, ci alături de alţii. Am fost şi mai suntem nişte privilegiaţi, trăind într-o zonă cu temperaturi moderate şi cu un relief variat. Pentru acestea ar trebui să-i mulţumim lui Dumnezeu şi să nu uităm să păstrăm, chiar să refacem ecosistemul afectat şi, uneori, distrus de defrişări, exploatări miniere de suprafaţă, etc. Dacă nu învăţăm nimic  din greşelile făcute, atunci ne condamnăm viitorul neamului, iar românii din diasporă nu vor mai putea spune că „ acolo sunt rădăcinile mele.”

 

«Cititul este un leac minunat pentru suflet»

 

- Ce planuri de viitor ai?

 

- Să învăţ să înţeleg cât mai mult, iar din când în când, să pot dărui din ce am adunat.

 

- Cum îţi petreci timpul liber?

 

- Îmi place să urc, vara, pe crestele munţilor. Am fost în Retezat, Făgăraş, Piatra Craiului, Bucegi, Ciucaş, Căliman şi mi-aş dori să pot să ajung în Alpi. În rest, timpul liber îl petrec printre gânduri şi cărţi.

 

- Ce hobby-uri ai?

 

- Iubesc florile şi îmi place să le înmulţesc, să văd cum dintr-o frunză se formează o plantă care  înfloreşte.

 

- Ce mesaj ai dori sa le transmiţi cititorilor noştri?

 

- Aş îndrăzni să vă rog să aveţi încredere în voi, iar când aveţi probleme, vă sugerez să citiţi. Cititul este un leac minunat pentru suflet; dacă reuşeşti să te concentrezi asupra a ceea ce citeşti, timpul fuge uşor, sufletul încet-încet, se vindecă şi ochii se luminează. Iubiţi florile; sunt atât de minunate, doar sunt  “rupte din rai”. Gândiţi constructiv, alegeţi armonia şi astfel ajutaţi ţara, oriunde aţi trăi - prin gânduri pozitive şi prin  voi înşivă. Fiţi buni şi încercaţi să aveţi o viaţă normală/armonioasă.

 

Octavian Curpaș, Phoenix - Arizona

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com