Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

Poezia ca trăire tainică

Interviu cu poetul Peter Demenyi

 

Tudor Petcu 

 

Pentru inceput, as dori, in masura in care si dvs. sunteti de accord, ca discutia noastra sa porneasca stricto sensu de la ideea de poezie, luand, desigur, in considerare, si semnificatia ei semantica. Dar pe langa aceasta semnificatie, poezia ca atare este un orizont, poate chiar un ocean de nuante, o inflatie de muzicalitate care cuprinde eul dornic de a se lasa dominat de un misticism sentimental specific jocului cu destinul. Date fiind nenumarate valente pe care le are poezia, care este raportarea dvs. la ea, altfel spus, cum percepeti poezia in sine?

 

Pentru mine, poezia e ceea ce se scrie cu pixul. Un fel de creaţie foarte personală, foarte personalizată şi intimă. Dacă scriu mai toate scrierile mele cu ajutorul calculatorului, fiind la distanţă de mine însumi cumva (literele le bat cu degetele care „ştiu” tastatura, ceva ce este totuşi „departe” de mine, în orice caz în afara mea), salvez şi continui, poezia trebuie să ţâşnească din mine, pixul fiind un fel de paratrăsnet care mă ajută pe mine împotriva mea.

 

In istoria literaturii universale, exista o puternica incarcatura de creatiii poetice. De fapt, daca stam sa ne gandim mai bine, literatura a primit materie si viata poate chiar de la poezie, caci poezia este glasul creatiei, intrucat forma primordiala de comunicare este cea a sentimentelor, or sentimentul este cel care sta la baza unei creatii literare. Poezia a estetizat si cosmetizat felurite aspecte ale vietii, chiar si raul daca luam in considerare opera lui Baudelaire. In ce masura putem spune ca poezia reprezinta segmentul cultural care cuprinde si contureaza toate categoriile estetice?

 

„Niciodată nu suntem singuri.”, le spun studenţilor mei. „Literatura nu e un fel de cămară unde pe borcane stă scris Gem de caise, Gem de prune, Compot de piersici etc.”, le mai spun. Aş vrea să le fac să înţeleagă că toate epocile (romantism, realism, simbolism etc.) şi toate genurile nu sunt decât nişte cârje de care avem nevoie pentru analiză. Poetul nu e singur, dar nici nu creează gândindu-se la faptul că el e acum „simbolist”, „dadaist” sau ştiu eu ce. Poetul îşi dă formă melancoliei sale, bucuriei sale, ţâşnirii de care am amintit adineauri. Fără tradiţie nu exişti ca poet, dar e foarte sărac şi impersonal acela care creează numai din tradiţie.

 

Una din cele mai stranse relatii pe care poezia le-a avut in toata istoria creatiilor culturale, a fost cea cu credinta, dezvoltandu-se la un moment dat si o poetcica crestina, intrucat o data cu Evul Mediu crestinismul a devenit chiar o litera de aur pentru poezie. Nu mai vorbesc de spatiul romanesc, care mai ales in secolul XX, a cunoscut adevarate forme de poetica crestina, gandindu-ma la cateva nume representative precum Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Daniil Sandu Tudor. Poezia are intr-adevar un rol prin exclenta metafizic si transcendent dar considerati ca ea are puterea necesara, i-as spune paradisiaca, de a introduce intelegerea crestina a realitatii intr-un joc al metaforelor, fara a o distorsiona?

 

Dacă aş vrea să mă exprim excesiv, şi de ce n-aş vrea, excesul e deseori unica formă de sinceritate, eu am devenit creştin, aşa creştin cum sunt, datorită lui Blaga, Goga şi mai ales lui Arghezi. „Nu lua în seamă cântecele grele / cu care turbur liniştea de-apoi.” Pentru mine, nu există căutare mai adevărată şi mai credibilă. Pentru mine, a avut puterea necesară. Ce să mai adaug?

 

Dupa cum bine cunoasteti, de cel putin un secol si jumatate se considera ca literatura, implicit si poezia au intrat intr-un nou stadium sau intr-o noua etapa culturala, si anume cea a postmodernismului. Alti teoreticieni si critici literari vorbesc chiar de un asa-zis neomodernism sau post-postmodernism, de unde rezulta ca formele de indeterminare in poeticile contemporane se fundamenteaza pe un cu totul alt tip de stilistica ce nu mai are nicio legatura cu vechea traditie a modernitatii poetice, cand ratiunea juca un rol destul de important. Considerati ca miezul poetic trebuie sa cunoasca multiple schimbari stilistice care sa-l faca specific unei anumite etape culturale sau el nu poate fi caracterizat neaparat de o miscare culturala stilistica, intrucat temelia sa este intimitatea ca atare?

 

Da, intimitatea pentru care a luptat, pentru care a suferit, liniştea pe care a dobândit-o şi care nu tace nici o clipă.

 

Poate nimic nu este mai frumos si mai fascinant daca ne raportam la evolutia creatiilor poetice, decat rolul pe care l-a jucat dragostea si sacrificiul uneori suprem pentru persoana iubita. Oricat am discuta despre poezie, tind sa cred ca una din lectiile fundamentale pe care le putem invata intr-un orizont poetic este cea a dragostei atat ca forma de pasiune, cat si ca forma de iubire maxima inteleasa in sensul daruirii de sine. In ce masura sunteti de accord cu acest aspect si considerati ca poezia se desavarseste sub aspectul creatiei daca va cauta intotdeauna sa reprezinte si acea infuzie de romantism sentimental?

 

Romantism, dar nu sentimental, în tot cazul nu în sensul care i se dă acestui cuvânt. Romantic e şi Ceaikovski, dar şi Bartók din Mandarinul miraculos, şi Goya cu ale sale Caprichos, şi Kleist. Romantism pasional, aş zice, ăsta da, pe ăsta mi-l revendic şi urlu la el.

 

Avand in vedere ca mi-am propus ca tema discutiei noastre sa fie aceea a poeziei ca traire tainica, as indrazni, sa fac referire la doi poeti mai mult decat reprezentativi, unul pentru spatiul romanesc, altul pentru spatiul maghiar. Amndoi, in felul lor au fost niste insomniaci ai veacurilor in care au trait, caci unul a vietuit in secolul XIX, se celalalt in secolul XX. Amandoi s-au aflat poate in permanenta in cautarea omului pierdut pe care l-au facut totusi inteles si cunoscut prin jertfa lor pentru creatie. De asemenea, nici unul dintre ei nu s-a bucurat de o glorie culturl-comerciala propriu-zisa in timpul vietii, creatia lor fiind una a intimitatii personale si a luptelor interioare, aceasta din urma fiind descoperita la mult timp dupa trecerea lor in Nefiinta. Cei despre care vorbesc sunt Mihai Eminescu si József Attila, fiecare dintre ei o emblema nationala pentru spatiile culturale din care proveneau, dar si un punct de reper semnificativ pentru cultura universala. Suntem indreptatiti sa afirmam ca cele doua nume poetice pe care am dorit sa le subliniez constituie un model de abordare a creatiei poetice ca traire tainica?

 

Sunt mulţi Eminescu şi mulţi József Attila. Mie-mi place mai mult Eminescu din Odă decât Eminescu din Ce te legeni, deşi nu încape îndoială că ambii sunt foarte mari. Dar dacă e să fiu nedrept, Ce te legeni e mai mult o operă a epocii, în timp ce Odă, o operă a individului care se teme de moarte, o înţelege şi o doreşte chiar.

Tot aşa, sunt mulţi József Attila. Poetul Medalioanelor fantastice şi suprarealiste sau poetul ultimelor mari poezii, cele de dinainte de sinucidere, este într-adevăr, ca şi Eminescu din Odă, cel care a ascultat propria-i voce din străfundurile sufletului.

 

Date fiind diferitele stiluri pe care poezia le-a cunoscut de la o etapa la alta, care stilul ce resuseste sa infatisez cel mai bine si cel mai clar metafora trairilor tainice?

 

Nu cred că e un stil, cred că sunt mai mulţi poeţi. Bacovia, Ileana Mălăncioiu, Ioan Es. Pop, Vasile Voiculescu, Nichita Stănescu, Arghezi, Blaga (De proundis!) Eminescu, Shakespeare, Esenin, Apollinaire, Kavafis, Michelangelo, József Attila, Kosztolányi, Babits, Ady etc. Poezia e un gen foarte brutal, de aceea nu va muri niciodată.

 

Interviu cu poetul Peter Demeny realizat de Tudor Petcu 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)