HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Emilian Mirea

Interviu cu regretatul scriitor şi parapsiholog român ION ŢUGUI –

ION ŢUGUI: „În tot ceea ce facem, suntem guvernaţi de predestinare”

 

În acest început de mileniu trei se evidenţiază, pretutindeni în lume, un interes excepţional, manifestat, adeseori, ca o obsesie colectivă, focalizat asupra fenomenelor imateriale atestabile, dar şi asupra sensului Credinţei şi chiar legitimării ei în existenţa terestră, dar, mai ales, în existenţa de dincolo de existenţa în scopul material. Acestui interes a încercat, de-a lungul unei vieţi întregi, să-i răspundă regretatul scriitor şi parapsiholog român Ion ŢUGUI, plecat dintre noi, poate într-o lume mai bună, într-o seară de februarie 2002. Prin tot ceea ce a făcut, el a încercat să exprime, cât mai aproape de adevăr, un anume mod de receptare a Esenţialului Lumii, Universului, Credinţei, Creaţiei. Un interviu inedit, realizat cu scriitorul Ion ŢUGUI (autor a peste 50 de cărţi, cuprinzând poezie, proză, fenomenologie paranormală), vă vor revela câteva din (poate) adevărurile fundamentale în mijlocul cărora trăim şi murim.

 

Există două tipuri de Vid: Vidul Real şi Vidul Metastabil

 

Emilian MIREA: Pornim cu precizarea, dacă mai este necesară, că subiectele care vor fi discutate şi care ţin de aşa-numitul paranormal, erau considerate tabu înainte de decembrie 1989, mai ales pentru faptul că se dorea menţinerea populaţiei în ignoranţă; dacă oamenii ajungeau să-şi pună întrebări, deveneau periculoşi pentru regim. În acest context, al interzicerii comunicării şi popularizării fenomenelor de tip paranormal, care, oricum, erau prezente şi ne marcau viaţa, în mod incredibil, în revista săptămânală „magazin”, scriitorul Ion ŢUGUI deţinea o rubrică în care scria, săptămână de săptămână, despre „paranormal”.

 

Ion ŢUGUI: Parapsihologia, care, în toată lumea, este considerată o aşa-zisă „ştiinţă de graniţă”, m-a interesat de foarte devreme. Aşa se explică şi migrarea mea din perimetrul literaturii pure în cea a literaturii iscoditoare, de graniţă. Pentru că nu pot să trec peste precizarea că, în urmă, am volume de poezie şi proză şi o destul de intensă activitate pe aceste tărâmuri. Eu nu am mers pe terenul pe care merg, îndeobşte, iniţiaţii, eu am mers pe traseul cultural, pe care mergi, de fapt, şi tu acum. Adică, la un moment dat, trăind între cărţi, m-a interesat o proprie observaţie asupra acestor fenomene care mă înconjurau şi începuseră chiar să-mi marcheze existenţa. Ideea acestei proprii observaţii şi concluzionări asupra lumii îmi devenise obsesivă şi incitantă. Am descoperit astfel că, în evoluţia istorică a civilizaţiei umane, există anumite raporturi între ciclicitatea evenimenţială şi conţinutul acestei ciclicităţi. Mai simplu spus ar fi aşa: de ce imperiile se nasc într-un anumit mod şi dispar, de asemenea, într-un anumit mod?; de ce tiraniile, despotismul, împăraţii, regii, preşedinţii de state sunt foarte corect „ritmaţi” în cadrul timpului terestru? Apoi: de ce aceleaşi elemente, care „prepară” colapsul unei civilizaţii se regăsesc şi cu cinci mii de ani în urmă, şi cu o sută de ani în urmă, şi în prezent, şi se vor regăsi şi în viitor? Atunci am înţeles că există, în evoluţia istorică a lumii, acea „explicaţie” logică, dacă vrem să-i spunem aşa, a acestor evenimente, şi cum sună, poate vulgar, ar spune unii astfel: PREDESTINARE. Am înţeles că nimic din ceea ce pare în viaţa noastră istorică nu e întâmplător. Am înţeles că nu numai factorii politici, sociali sau culturali, răspund de această ciclicitate, ci există şi nişte forţe subtile, exterioare lumii fizice, care par să fie responsabile de aceste evenimente. În „Jurnalul” său, la un moment dat, Tolstoi face următoarea observaţie: „Bieţii oameni nu ştiu că forţele care guvernează Universul nu sunt vizibile!”… Şi acesta nu era un punct de vedere al lui Tolstoi din perspectiva pan-ortodoxismului slav (el, care se înfurie pe Ţar atunci când, cu neobrăzare, îşi exprimase intenţia de a conduce Biserica din Rusia şi chiar Credinţa în Dumnezeu!); nu era nici punctul de vedere al revoltatului pe motiv că Ortodoxia nu reuşise să pătrundă până în „punctele nevralgice” ale fiinţei poporului rus. Este vorba de o intuiţie a sa aproape cosmologică, sau cosmogonică. Nu era vorba, deci, de o simplă aversiune a marelui scriitor rus faţă de rânduielile administrative ale Bisericii Ortodoxe din Rusia acelor vremuri. Dar ce sunt aceste „forţe invizibile” pe care le-a intuit foarte bine Tolstoi? Geneza lumii, precum şi postulatele ştiinţifice existente până acum, ne relevă faptul că, înainte de Marea Creaţie Divină, a existat acea aşa-numită „radiaţie termică de fond”. Nu exista Spaţiu şi nici Timp, iar această radiaţie termică de fond era „plămada”, ogorul fertil, ceva mai mic decât o particulă, din care a fost creat Universul. Eu nu am putut să-i dau dreptate lui Tolstoi decât foarte curând, în ultimul deceniu, când sateliţii tereştri, lansaţi de pe Pământ cu misiuni ştiinţifice, au adus dovezi că Universul actual trebuie să fi apărut din ceva mai mic decât o particulă de materie, încărcată cu o energie inimaginabilă. De aici trebuie să înţelegem foarte clar că multe din evenimentele de tip paranormal care ne marchează existenţa fizică sunt legate de aceste „forţe invizibile”. De altfel, în Biblie se spune că pe Dumnezeu nu-l poţi vedea, iar o altă menţiune biblică se referă la o imagine a Focului şi la faptul că acela care-L va putea vedea pe Dumnezeu, va orbi!... Realitatea dezamăgitoare este aceea că, în mod sigur, vor mai trece încă foarte mulţi ani până când oamenii vor înţelege astfel de lucruri. Oamenii, pentru a reuşi să-şi ducă la îndeplinire cerinţele din destin, trebuie să înţeleagă că nu sunt dependenţi, exclusiv, de planul pământesc. Ei trebuie să înţeleagă că Omul, ca structură a materiei vii, face parte dintr-un circuit cosmic, pe care noi nu-l putem măsura. Trebuie să se mai ştie că viaţa inteligentă de pe Terra este un eveniment cosmic şi, apoi, că orice eveniment cosmic de acest gen trebuie să se repete, ca o necesitate ciclică de netăgăduit, în multe alte variante şi manifestări.

 

„A patra dimensiune este Profunzimea”

 

E.M.: Trebuie menţionat că omul dispune numai de cinci simţuri şi că tot ce depăşeşte aceste niveluri de percepţie îi este străin şi de neînţeles. În renumita carte „Vanga”, a bulgăroaicei Krasimira Stoianova, sunt descrise astfel de cazuri. Mă întreb dacă avem vreo soluţie pentru a ieşi din această „situaţie jenantă” în condiţiile în care ne vom afla, faţă în faţă, cu exponenţii unei civilizaţii care dispun de, să zicem, cincizeci de simţuri? Avem vreo şansă?

 

Ion ŢUGUI: Entităţile spirituale superioare de care vorbeşti uneori ne protejează, alteori ne abandonează. Ele sunt prezente, în spaţiul terestru, tot timpul, iar cei mai mulţi dintre noi habar nu au de asta. Apoi trebuie să ştim că aceste fiinţe, care fac parte din acest Univers, exceptând zonele cu vid (şi există două tipuri de vid – Vidul Real şi Vidul Metastabil, deşi nu ştim dacă nu cumva chiar aceste zone, cu vid bănuit, sunt izvoare de Fiinţă?), trăiesc, permanent, într-un Univers Vibratoriu. Tot ceea ce trăim noi, zi de zi, este, de fapt, un nesfârşit de vibraţii, de frecvenţe diferite, care sunt conectate la centrii noştri de sensibilitate, la vibraţiile fiinţei umane. Este greşit să se creadă că suntem singuri în Univers! Apoi, aceste energii sunt de foarte multe feluri, pentru că Universul a fost creat şi „amortizat” într-o structură duală, adică are, în mod obligatoriu, vibraţii superioare, înalte, şi vibraţii inferioare, joase. Acestea sunt legate de construcţia, aproape perfectă, a unui Univers la care noi nu avem acces. Revenind la simţurile noastre, vreau să spun că noi nu suntem structuraţi pentru condiţia noastră: avem percepţie tridimensională pentru că trăim într-un spaţiu tridimensional. În mod paradoxal, cel care face, pentru prima oară, în această lume în care trăim şi murim, menţiunea unei „a patra dimensiuni”, este Apostolul Pavel. Într-una din epistolele sale, Apostolul Pavel spune că a văzut cum au plecat la Cer cei „aleşi” de Mântuitor, dar nu ştia cum: fie în duh, fie în trup?!... El a avut, de fapt, o revelaţie. El spune aşa: „A patra dimensiune este Profunzimea”. Cel mai greu pentru noi, şi chiar întristător, este că, pentru a putea pătrunde în această „a patra dimensiune”, trebuie să abandonăm, mai întâi, cele trei dimensiuni, care ţin de lumea fizică în care trăim, şi, de altfel, asta ni se întâmplă prin moarte… Accesul la a patra dimensiune se face, deci, prin renunţarea la Materia din care suntem creaţi şi care formează, în viaţa fizică, Casa Spiritului, a Fiinţei tale. Iniţiaţii spun că acolo, în a patra dimensiune, luăm cu noi, din viaţa fizică, personalitatea, conştiinţa, şi devenim mult mai apţi pentru „o nouă evoluţie”, pornită de pe un alt plan (există şapte planuri de manifestare a Spiritului, în evoluţia sa), mereu superior celui precedent. Acesta este un aspect verificat deja de parapsihologi, pe mai multe căi, regresia hipnotică fiind una dintre ele. Însă, în situaţia nefericită în care, în existenţa terestră, nu reuşeşti să atingi o „maturitate permeabilă” sau compatibilă cu o viitoare evoluţie în Planul Astral, este obligatoriu ca, după moartea fizică, să revii, într-o nouă viaţă, pe Pământ. Pentru că Universul Subtil, care este cel mai aproape de Dumnezeu  şi care aparţine Imperiului Cosmic al Absolutului, nu tolerează şi nu îngăduie, cum numim noi, pe Pământ, „rebuturile”. Fiecărei Fiinţe inteligente, care a primit Duh de la Puterea Divină, i se cere să atingă un anumit nivel de evoluţie spirituală pentru a avea acces acolo, „SUS”. Se poate spune că Dumnezeu nu vrea să piardă Fiinţa Umană, pentru că Fiinţa Umană reprezintă Creaţia Supremă a Divinităţii şi, deci, cred, sau sper eu, Dumnezeu nu-şi poate permite să lase în viaţă „fiinţe de mâna a doua”, sau a treia, sau a şaptea… Fiecare om are, deci, datoria, şi nu facultatea, de a atinge un anumit grad superior de evoluţie. Partea proastă este că noi suntem legaţi de propriul nostru cod genetic, conform căruia, dacă ar exista condiţiile propice şi am respecta strict nişte reguli de viaţă, Omul Terestru ar fi „programat” să trăiască aproximativ 150 de ani!... Repet, aceasta este vârsta genetic-codată pentru existenţa noastră, ca oameni. Actualmente, ştiu vreo trei astfel de cazuri, de oameni care au reuşit această „performanţă”, independentă de ei, de a se apropia sau a atinge această vârstă: un caz în Venezuela, unul în Caucaz şi unul în China. Este descurajant să ştii că Planurile Cereşti nu operează cu Timpul aşa cum operăm noi. Pentru noi, distanţa dintre naştere şi moarte pare a fi destul de mare. Dar, din perspectiva Divinităţii, Fenomenul Reîncarnării, de altfel cunoscut în Biblie, în Noul Testament, dar exclus din dogmatica teologică ortodoxă, este un fenomen cât se poate de firesc, este, de fapt, o legitate. În anul 325 după Hristos, Noul Consiliu Religios a votat pentru ideea dacă se păstrează, în dogmatica religioasă, reîncarnarea, sau nu? Atunci, trei membri ai Consiliului Religios au votat împotriva menţinerii fenomenului reîncarnării , şi numai doi au votat pentru menţinerea conceptului în dogmatica religioasă. Dar chiar în Biblie există o menţiune care se referă la reîncarnare: o întâlnim, foarte limpede, în acel dialog între Iisus Hristos şi Nicodim. Nicodim era un fel de Toma Necredinciosul, şi el l-a întrebat pe Mântuitor: „Dar cum, oare, noi vom mai veni vreodată pe Pământ după ce murim?!”... Iisus îi spune, de vreo trei ori, dacă nu mă înşel, că „până ce cineva nu se va naşte din Duh şi din Apă, nu va vedea Împărăţia Cerurilor”… Ce înseamnă „să te naşti din Duh şi din Apă?” Multă vreme, oamenii de ştiinţă nu au avut o percepţie reală asupra spuselor Mântuitorului. Dar astăzi noi ştim că omul este format, în proporţie de 80%, din apă. Dar „din Duh” înseamnă a primi un Spirit care să te „ locuiască”, să te „înnoiască” şi să-ţi dea o nouă şansă pentru evoluţie. S-ar putea spune, sau crede, că aceste lucruri ţin de religiile sau filozofiile orientale, dar noi nu trebuie să le considerăm aşa. Noi putem să le privim prin prisma noastră europeană, adică prin raţiune şi prin logică. Viul nu-şi poate permite să piardă! Dumnezeu a creat Legi pe care Natura le respectă. Natura, la rândul ei, a creat Legităţi, care, în mod obligatoriu, sunt respectate. Există celebra butadă că s-au semănat mii de ghinde ca să răsară un stejar… Acest lucru este valabil şi în reproducerea speciilor, în actul propriu-zis al procreării. Este nevoie de această supraabundenţă de seminţe pentru ca transcrierea vieţii să fie asigurată. Ea nu are voie să piardă! Pare o risipă, dar nu este o risipă. Putem spune, aşadar, că „rezerva de spirite” a Universului, care urmează să se întrupeze, este colosală. Această rezervă, inimaginabilă, este cea care permite civilizaţiei noastre să existe, în continuare, şi să meargă, astăzi, pe drumul pe care se află.

 

„Problema civilizaţiei noastre este <<dezinstictualizarea>>”

 

E.M.: Se află, deci, civilizaţia umană în evoluţie sau în involuţie, având în vedere şi ciclicitatea de care vorbeam mai înainte? De multe ori m-am gândit că, dacă un eveniment sau altul din istoria lumii ar fi luat o altă întorsătură decât cea pe care a urmat-o, poate că altfel ar fi arătat lumea astăzi, poate că altul ar fi fost „itinerariul” nostru către Dumnezeu, către Absolut şi, implicit, destinul şi modul în care finalizăm evoluţia spirituală ar fi fost altele?

 

Ion ŢUGUI: Paradoxul este următorul: că, de fapt, orice civilizaţie care se află în evoluţie îşi „prepară”, mai întâi, „zonele crepusculare” care o vor duce la pierzanie, iar după aceea, prin intermediul fenomenelor antropice pe care le produce civilizaţia însăşi, ea se autodistruge. Ideea este că orice evoluţie are finalitatea în autodistrugere, ceea ce, fireşte, poate fi considerată o involuţie. Există butada că nu ne interesează cum murim, esenţial este să murim frumos!... Adică, până la urmă, să murim într-o civilizaţie extraordinară, plină de strălucire, de bunătăţi şi de plăceri de tot felul… Psihic, civilizaţia actuală este o civilizaţie a instinctelor. Dacă ne uităm în istorie, vedem că aceste fenomene au dus decât la prăpastie. Omul nu mai este interesat de valori, de o trăire spirituală înaltă, nu are devotament în Credinţă, el a devenit „nepermeabil”, de pildă, la mesajele dumnezeieşti, la preceptele biblice, care îndeamnă la o anumită disciplină fizică şi morală. Trăim în civilizaţia instinctelor pentru că, actualmente, vrem să consumăm cât mai multe lucruri de calitate superioară, vrem să ne satisfacem, cât mai complet, instinctele sexuale, vrem să trăim cât mai bine, să acumulăm cât mai multe valori materiale şi aspirăm mereu la valorile materiale şi nu la cele spirituale… Această „artificializare” a instinctelor este cumulativă şi, deopotrivă, ireversibilă. Orice criză de ceva anume produce revolte şi chiar lupte de stradă. În sexualitate, apoi, dorinţa este totdeauna situată la o scară superioară necesităţilor fiziologice. Necesitatea unei vieţi sexuale ar fi, de altfel, destul de modestă. Ea scade mereu cu înaintarea în vârstă. Aceasta este, deci, necesitatea programată biologic, pentru o bună funcţionare glandulară şi pentru procreare. Dar dorinţa, şi nu necesitatea, este cea care îi face pe bărbat şi pe femeie să depăşească necesitatea, transformând dorinţa în obsesie şi, apoi, în viciu. Lucrurile sunt foarte delicate în acest domeniu. Ce face Religia? Credinţa religioasă propune un om pe care l-am putea numi „omul bine temperat”, adică un om care se conduce, în viaţă, după raţiuni superioare, nu după instincte, şi care trăieşte, într-un mod armonios, cu Natura şi, mai ales, cu Divinitatea. Instinctul este furnizor de foarte multă nenorocire. El este responsabil de înfăptuirea majorităţii crimelor, violurilor, jafurilor etc. Problema civilizaţiei noastre este aceea a dezinstinctualizării, adică a renunţării la regalitatea instinctelor asupra noastră. Dezinstinctualizarea nu se poate face decât pe baza adoptării unor principii superioare de viaţă şi printr-o înţelegere superioară a sensului vieţii, a Creaţiei.

 

E.M.: Cât de adevărată este predicţia, tot mai des auzită azi, că România ar fi Noul Ierusalim?

 

Ion ŢUGUI: Este foarte greu să înţelegem că o perioadă de suferinţă a unui popor este, de fapt, o „bonificaţie” dată acestui popor, este calea spre o evoluţie superioară mai rapidă. Dacă este adevărat că România este „Tărâmul Binecuvântat” pe care se va petrece cea de-a doua venire pe Pământ al Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie să înţelegem că acest „drept” se câştigă numai prin suferinţă şi că românii, într-un fel, au soarta evreilor, a poporului lui Moise. Determinismul astral, pentru un popor întreg sau chiar şi numai pentru un singur individ, nu poate fi controlat de noi. Noi putem spune numai că nimic nu apare întâmplător în viaţa unui popor sau a unui individ, că totul este „programat astral” şi că evenimentul istoric, care este „materia primă” a Istoriei, nu este, în exclusivitate, construit de oameni. Dincolo de oameni şi dincolo de Istorie există „semnele astrale” care determină astfel de evoluţii. Aceste „semne astrale” sunt ADN-ul Istoriei Lumii. Dar singura noastră şansă este aceea de a ne întoarce la Dumnezeu, care este originea noastră incontestabilă şi atotputernică. Chiar şi cercetătorii de la NASA sunt mistici: la această întoarcere către Dumnezeu a lumii ştiinţifice au contribuit nişte studii care s-au făcut cam după Einstein încoace, deci după anii ´40, cu privire la Biblie. Ei au descoperit, astfel, că revelaţiile biblice sunt, de fapt, adevăruri pe care ştiinţa contemporană le poate demonstra. Este o legitate divină şi cosmică următoarea realitate: tot ce a fost creat în Univers şi în natura pământească trebuie, prin evoluţie, să dispară din formele actuale, pentru a lăsa loc civilizaţiilor viitoare, care vor apărea ca rezultat al evoluţiilor materiale, dar, mai ales, spirituale. Infinitul este compus dintr-un „ritm infinit de creaţii”. Credinţa este o chestiune de vocaţie. Există oameni care au vocaţia Credinţei şi există oameni pe care nu-i poţi îndruma, cu nici un chip, spre Credinţă, şi mai sunt oameni care, numai în urma unei traume existenţiale extraordinar de mare, ajung la Credinţă. Fiecăruia dintre noi nu ne rămâne decât să facem tot ce este posibil pentru a fi cu Dumnezeu, şi nu în afara Lui.

 

Interviu realizat de Emilian MIREA

Craiova, octombrie 1998

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com