Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

Salve, magister!

 

Dr. Ioan Ranca, o viață dăruită arhivelor

 Nicolae BALINT

 

A înfiinţat şi gestionat două sedii ale arhivelor statului. Timp de aproape 35 de ani a făcut aceeași muncă. Cu pasiune, cu râvnă, cu dăruire și cu acribie. O muncă grea, migăloasă, considerată de unii anostă. Pentru lucrătorii din arhive nu lipseşte nici chiar riscul contactării unor boli. Cu toate acestea, pentru împătimiţii cercetării documentelor din arhive, există şi satisfacţii. Finalitatea muncii lor se concretizează în studii, cercetări şi cărţi de valoare. Ioan Ranca, fost şef al Direcţiei Judeţene Mureş a Arhivelor Statului, este unul dintre aceştia. Bun cunoscător al  limbilor maghiară, latină, germană şi franceză, a publicat numeroase cărţi, studii şi cercetări, atât în ţară, cât şi în străinătate. Este recunoscut mai ales pentru faptul că este un specialist în istoria românilor din scaunele secuieşti. Lucrează în continuare, doar că acum - la pensie fiind - are mai mult timp să facă ceea ce ştie mai bine. La cei 80 de ani pe care i-a împlinit pe data de 19 februarie a.c., Ioan Ranca a rămas la fel de captivat, ca în tinereţe, de ceea ce numeşte “lumea de dincolo de arhive”. Despre ceea ce înseamnă o viaţă dedicată acestei munci, într-un scurt interviu acordat de Ioan Ranca “Ziarului de Mureş“.

 

Reporter: Aţi petrecut 35 de ani în arhive…Ce înseamnă de fapt această muncă? V-aş ruga să faceţi o scurtă apreciere a ceea ce înseamnă arhivele.  

Ioan Ranca: În toate timpurile, instituţiile statului au creat fonduri de documente. În Ţara Românească şi Moldova, o preocupare serioasă pentru crearea unui fond arhivistic naţional a apărut abia în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Altfel au stat însă lucrurile în Transilvania. Intrată sub dominaţie habsburgică la sfârşitul secolului al XVIII-lea, spiritul de organizare şi rigoarea tipic germană s-a făcut imediat simţită în provincie, inclusiv în ceea ce priveşte întocmirea şi eliberarea actelor. Din păcate însă, instituţiile creatoare de fonduri documentare erau şi cele care le depozitau. Iar uneori depozitarea acestor fonduri s-a făcut în condiţii cu totul improprii. Drept urmare, unele fonduri au fost distruse de intemperii, altele de incendii…Pe de altă parte, particulari bogaţi, dar cu interese obscure au cumpărat sau pur şi simplu şi-au însuşit în mod fraudulos întregi fonduri documentare. Abia mult mai târziu a apărut din partea statului preocuparea de a centraliza fondurile create de diversele instituţii, de a le selecta şi depozita în mod corespunzător, precum şi de a le exploata după reguli clare, precise, creându-se în acest scop o legislaţie specială. Iar aceste norme legislative privind accesul la fondurile arhivistice au fost când mai premisive, când mai restrictive, ele reprezentând în fapt o oglindă vie a gradului de democraţie atins de societatea respectivă.  

 

Reporter: V-aţi format ca istoric într-o perioadă dificilă din punct de vedere politic. Puteţi să ne rezumaţi în câteva cuvinte anii respectivi, mediul universitar şi câteva dintre figurile unor distinşi profesori pe care i-ați cunoscut la cursuri?

Ioan Ranca: Eu am absolvit Facultatea de istorie în 1955, la Cluj. Într-adevăr, a fost o perioadă dificilă.  Trăiam cu frică, ne feream unii de alţii şi eram foarte atenţi la ceea ce vorbeam şi mai ales cu cine vorbeam. Comunicam puţin pentru că era o permanentă stare de autocenzură. În numele “luptei de clasă” dusă de regimul comunist, se întâmpla de multe ori ca de la cursuri ”să dispară” câte un profesor sau asistent, care se întorceau după câteva zile sau luni, ori pur şi simplu dispăreau definitiv din peisajul universitar. În anii ’53-’54 am asistat la momente de mare tensiune. Spre exemplu, în semn de protest faţă de ceea ce se întâmpla în facultate, dar poate şi din alte motive personale, profesorul David Prodan a recurs la un gest foarte riscant pentru acele vremuri: şi-a depus carnetul de membru PCR. A avut mult de suferit pentru acel gest de frondă extremă. Ca element pozitiv, pot însă să spun că în acei ani am făcut carte foarte serioasă, cu profesori recunoscuţi, oameni de mare cuprindere intelectuală: David Prodan, Mihai Macrea, Ştefan Daicoviciu, Ştefan Pascu, Ioachim Crăciun…

 

Reporter: Cum aţi ajuns să optaţi de fapt pentru munca în arhive?

Ioan Ranca: La absolvirea facultăţii, colegii mei de generaţie au optat pentru cariera didactică, unii ajungând ulterior chiar cadre didactice universitare. Este şi cazul lui Hadrian Daicoviciu, care mi-a fost coleg de grupă şi de bancă în facultate. Am fost selecţionat pentru munca în arhive şi binenţeles că am acceptat. Arhivele se aflau - atunci ca și acum - în organica MI. Să vă mai spun ceva. Nu aveai cum să refuzi fără a te expune unor riscuri şi tracasări din partea regimului, dar în acelaşi timp, mărturisesc că într-un anume fel m-am simţit atras de această provocare intelectuală. Acceptarea mea a fost determinată şi de faptul că urma să lucrez în Aiud, oraşul meu natal. La Aiud, arhivele nu aveau un sediu şi după ce mi s-a repartizat unul - eliberat ca urmare a desfiinţării unei unităţi a armatei - a trebuit să încep cu inventarierea fondurilor de arhivă existente, să le adun, să le selectez şi apoi să le depozitez. Am făcut acest lucru cu un colectiv foarte mic. După şapte ani petrecuţi la Aiud, în 1962 am acceptat să vin la Târgu-Mureş. Aici am luat-o de la capăt. Arhivele erau depozitate în patru locaţii diferite. Le-am inventariat, dar abia în 1966 am primit un spaţiu corespunzător, pe strada Kogălniceanu, actualul local în care se află Poliţia. Era un spaţiu cu mari probleme pentru că acolo mai locuiau opt familii la data mutării noastre. În fine…în 1978 ne-am mutat din nou, în sediul în care se află şi acum arhivele, pe Crizantemelor. Ca fapt divers, vreau să vă spun că în arhivele mureşene se află fonduri documentare excepţionale atât prin conţinut, cât şi prin vechime.   

 

Reporter: După câte cunosc, la un moment dat, aţi primit o bursă de specializare la Arhivele Naţionale ale Franţei. Ce impresii v-au făcut acestea şi care a fost impactul omului venit de dincolo de “Cortina de Fier”, cu lumea liberă?

Ioan Ranca: Vreau să fac o corecţie. Nu am primit o bursă, ci am obţinut-o prin concurs. Unul chiar foarte serios. A fost vorba de o bursă de specializare la Arhivele Naţionale ale Franţei, experienţă pe care o consider foarte instructivă în evoluţia mea profesională. Aveam cursuri axate pe domeniul arhivelor, zilnic de la ora 10,00 la 12,00, iar după această oră mergeam la Biblioteca Naţională din Paris. Acolo am avut şansa să descopăr două fonduri arhivistice despre România, complet necunoscute. Creatorul lor a fost Emile Picott, un erudit om de cultură francez de la începutul sec. al XIX-lea. Tot în Franţa am avut ocazia să mai particip la 12 recepţii organizate de Ministerul de Externe şi de Ministerul Culturii din România, ocazie cu care l-am cunoscut pe Radu Câmpeanu un obişnuit al acelor recepţii. L-am reîntâlnit după 1990, dar în alt context. Am avut şi avem şi în prezent relaţii cordiale. Trebuie să vă mai spun că tot în Franţa, am avut şi prima - dar şi unica de altfel - ofertă de muncă. Mi s-a propus să plec şi să mă stabilesc în Nigeria, oferindu-mi-se postul de director al Arhivelor Naţionale din Nigeria. N-am acceptat, ce era să caut eu tocmai acolo?

 

Reporter: V-aţi pensionat imediat după 1990, dar continuaţi să fiţi la fel de activ, dacă mă gândesc la faptul că sunteţi nelipsit din peisajul publicistic. Privind în urmă, la anii petrecuţi în arhivele mureşene, ce ne puteţi spune?

Ioan Ranca: M-am pensionat din funcţia de director al filialei judeţene a Arhivelor Naţionale în 1990. Am avut parte de un colectiv foarte închegat, cu care am trecut prin foarte multe situaţii. Un colectiv de truditori anonimi, a căror muncă a fost şi poate că încă este insuficient recunoscută şi apreciată. Îmi aduc aminte cu multă plăcere de Alexandru Câmpeanu, Ioan Moldovan, Pal-Antal Sandor, Viorel Grama, Maria Bota, Viorica Biriş…Oameni pe care-i stimez şi apreciez în mod deosebit. După 1990 am făcut chiar şi puţină politică. La insistenţele lui Radu Câmpeanu am înfiinţat filiala Mureş a PNL împreună cu Emil Tămăşoiu şi Mircea Folea. Din 1992 şi până în 1996 am fost preşedinte al PNL, filiala Mureş. Congresul de la Braşov, desfăşurat la Hotelul “Astoria”, mi-a dezvălui însă o altă faţă a politicii, una pe care nu o cunoscusem…Am rămas liberal, dar am rămas şi cu un gust amar. Nu mai fac politică activă, de altfel nici vârsta nu-mi mai permite acest lucru. Continui însă să cercetez fonduri de arhivă şi să public. Lumea de dincolo de arhive, cea care ni se relevă treptat, prin muncă tenace şi perseverentă, vă asigur că este una extraordinar de fascinantă.  

 

A consemnat Nicolae BALINT

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)