Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

„Istoria românilor nu trebuie rescrisă”

- consideră academicianul Dan Berindei, cetăţean de onoare al municipiului Roşiorii de Vede -

 

Gabriel Argeşeanu

 

 

G.A. Domnule academician Dan Berindei, după 1990 s-a pus problema rescrierii istoriei  românilor. Adrian Cioroianu afirma la un moment dat că:„Într-un sistem politic bazat pe primatul autorităţii, procesul de rescriere a istoriei este, în mod firesc, deseori legat de mitul şi de cultul Conducătorului. În cazul istoriei româneşti, această evoluţie în tandem a politicii cu rescrierea istoriei poate fi, la rigoare, urmărită începând cu timpurile eroice ale dacilor şi românilor (adică transcrierea lor modernă, în funcţie de necesităţi politice) şi până la prezentul comunist, observându-se modul în care cultura română a înregistrat / modificat / investit cu roluri precise anumite personaje istorice”. S-a mistificat într-atât istoria românilor încât este nevoie de un demers atât de radical?

 

D.B. Rescrierea este o idee exagerată şi trebuie să fim prudenţi. Trebuie doar o revenire şi nu o rescriere. Vă dau un exemplu concret. Ultima mea lucrare de plan, în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, a fost despre prima etapă a domniei regelui Carol I, până în 1877. Reluând-o în 1991, am făcut o singură completare, pe o pagină, în care am făcut o caracterizare umană a lui Carol I. În redactarea anterioară, îl prezentasem pe domnitor în baza Constituţiei, adică drepturile şi îndatoririle. O treabă seacă, aşa cum permiteau vremurile acelea.

 

Evident că au fost şi unele exagerări şi răstălmăciri monstruoase. Acestea au fost făcute de anumite persoane şi nu de breasla istoricilor în ansamblu. După aprecierea mea, optzeci şi cinci la sută din ce s-a scris este valabil. Că se punea la început sau la sfârşit un citat, nu era ceva semnificativ, atâta timp cât  conţinutul era bun. Profesorul Constantin C. Giurescu avea o metodă mult mai bună. El punea un motto al cărţii, partinic, apoi scria aşa cum scrisese el Istoria românilor în anii treizeci ai secolului trecut. Nu vei găsi la Giurescu nici pe Marx, nici pe Engels, nu mai vorbesc de contemporanii săi. La 22 decembrie 1989 am avut două sentimente minunate. Primul a fost că voi avea paşaportul în buzunar şi că nu va mai fi o bătălie pentru fiecare călătorie, pentru că, după o ieşire în exteriorul ţării, timp de doi ani nu mai primeai viză. Al doilea sentiment a fost acela că voi putea scrie fără să-mi bat capul cum trebuie să exprim adevărul în aşa fel încât să fiu publicat. Acum sunt domenii asupra cărora se poate scrie cu deplină libertate de implicare în subiect. De aceea avem crezul că vom scrie o istorie mai completă, mai desăvârşită.

 

Însă, acum apar alte primejdii, mai ales dinspre această continuă politizare istorică care nu există în alte părţi. Ultima oară când am fost la Paris, am găsit într-o librărie cinci lucrări despre mareşalul Philippe Petan, nişte lucrări absolut normale, care prezentau detaşat, biografia, plusurile şi minusurile acestuia, într-un mod în care ar trebui şi noi să ajungem să scriem această istorie. Nu o istorie de invective, ci o istorie de analiză, obiectivă şi echilibrată.

 

G.A. Aveţi aceeaşi părere şi despre manualele alternative de istorie?

 

D.B.  Şi eu am avut în anii de şcoală manuale de istorie alternative. Era un manual al lui Giurescu, un manual al lui Oţetea, unul al lui Panaitescu, altul al lui Iorga, era şi cel al lui Pamfil Georgian, pe care eu îl preferam pentru că avea nişte scheme  interesante şi sugestive. Însă, toate aceste manuale aveau un numitor comun atunci când se prezentau persoane şi fapte istorice.

 

 Spre exemplu, în toate manualele,  Ştefan cel Mare era prezentat ca un mare domnitor, prezentându-se războaiele sale, construcţiile realizate în anii de domnie, cu copiii şi căsătoriile sale, povestite ca un fapt omenesc, şi nu aşa cum a apărut de curând într-un manual. Era o prezentare obiectivă, fără exagerări, pentru că nu era singurul din istoria omenirii care s-a însurat de mai multe ori sau care a avut copii din afara căsătoriei.

 

 Dacă aceste manuale respectă nişte linii de forţă comune, atunci modul de exprimare şi prezentare poate fi diferit, pentru că în ansamblu vor fi unitare. Spre exemplu, dacă eu îl citeam pe Oţetea şi pe Giurescu, chiar dacă ei erau precum câinele şi pisica în relaţiile lor personale, nu-mi zăpăcea mintea, punându-mă în postura de a nu şti cui să dau dreptate. Ei spuneau acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte, fiecare dând detalii pe care celălalt nu le dădea, dar fără ca ele să se bată cap în cap.

 

 Acest sistem de alternanţă, apărut cu zece ani în urmă, în loc să ducă la construcţie a dus la şi mai mari confuzii, datorită unor elemente de exces, care în timp au fost eliminate. Programa şcolară este cea care a generat această situaţie, pentru că nu a fost destul de fermă, pregătind  zăpăcirea capului elevului, care în loc să rămână, după învăţământul istoric, cu o schemă clară a evoluţiei poporului său, rămâne cu nişte lucruri nu tocmai certe pentru el. Ca să dau un exemplu plastic, este ca şi cum ar face istoria etajului opt, fără să fi vizitat anterior celelalte şapte etaje.

 

G. A.  Revenind la prima întrebare, totuşi, cu fiecare zi baza documentară creşte, şi atunci, istoria nu suferă modificări ?

 

D.B. Evident că baza de informare creşte, putând duce la modificări. Sigur, câte capete atâtea păreri, pentru că fiecare poate prezenta informaţia după propria părere. Totul este ca abordarea acesteia să fie tratată onest, să nu se îndepărteze de informaţie, fără a o parazita cu informaţii false şi să nu ignore lucruri care nu convin tezei lui.

 

G.A. Scrierea istoriei recente este o mare provocare pentru istorici. Poate fi scrisă cu acurateţe în condiţii de „continuă politizare istorică”, cum spuneţi dumneavoastră?

 

D.B. Scrierea istoriei recente este necesară, dar şi primejdioasă. Istoria dinainte implică nişte pasiuni politice, cu atât mai mult cea recentă. Ele trebuie să rămână ca izvoare pentru cercetători, pentru că în lucrările scrise acum apar aceste pasiuni politice. Când eram student, unul dintre învăţămintele transmise de profesori, era că istorie începe cam la cincizeci de ani după ce faptele s-au terminat. De aceea o anumită prudenţă este necesară. Principala preocupare trebuie să fie conservarea izvoarelor istoriei recente. Spun aceasta venind cu un exemplu: Ce bine ar fi dacă am avea filmul încoronării lui Napoleon? Ar fi ceva magnific. Atunci nu exista televiziune, dar astăzi există. Mai există presa scrisă, audio şi virtuală. Nu poţi vorbi de bine chiar toată presa, dar oricum, avem o bogăţie uriaşă de informaţie, care trebuie în primul rând conservată. Însă, mă îndoiesc că se conservă. Chiar şi jurnalele de actualităţi ar fi preţios să le avem pe toate. Dar nu le avem în această proporţie. Şi atunci, istoria recentă va fi handicapată mereu din cauza acestor lipsuri.

 

G. A. Ce vă leagă de Teleorman, de Roşiorii de Vede, oraşul unde derulăm dialogul nostru?

 

D. B.  De această zonă sunt legat prin intermediul familie mele care, la mijlocul veacului al XVIII-lea, a venit aici printr-o moştenire, ei venind de dincolo de Olt. Prin căsătoria Irinei Berindei cu boierul Merişanu, unul din marii boieri ai lui Brâncoveanu. Irina, care se stabilise la Merişani, a suferit o cumplită tragedie. I-a murit bărbatul şi toţi cei cinci copii. Ca urmare, şi-a chemat un frate, pe Radu, care s-a stabilit aici, dându-i o parte din avere, iar din el se trage ramura familiei mele. Cealaltă parte de avere a dat-o Mitropoliei, aici existând şi un schit. Şi am simţit această apartenenţă la acest spaţiu permanent. Altfel, eu sunt un Berindei dublu, mama şi tata fiind veri de-al doilea, străbunicii mei fiind fraţi, amândoi născuţi aici, la Roşiorii de Vede. Să ştiţi că în Teleorman nu mai venisem din 1947, dar m-au relegat aceste distincţii de cetăţean de onoare oferite de Roşiorii de Vede şi Alexandria. După cum ştiţi moştenirea mea de aici am donat-o Academiei Române, astfel că va exista un mic domeniu în Teleorman care va aminti despre familia Berindei.

 

Gabriel Argeşeanu

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)