Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Jurnal indian

Hanna BOTA

 

 

28 ian. 2008, Kolkata

Azi noapte am aterizat la Calcutta, atât la propriu cât și la figurat. O altă lume e de fapt o expresie eufemistică. Un oraş cu 17 milioane de locuitori înregistraţi, fără să fie puşi la socoteală milioanele fără domiciliu şi acte, naşteri neînregistrate, se apropie de numărul de locuitori din România, îngrămădiţi într-un singur oraş! Mizeria şi luxul sunt înfrăţite atât de natural încât nu pot fi despărţite. Iată câteva imagini: aglomeraţie pe străzi, haos în circulaţie, nimeni nu-şi păstrează banda, nu se folosesc semnalizatoarele la maşini, pentru depăşire se claxonează, astfel, oraşul e supus unei agresiuni sonore continue, un poliţist la colţ de stradă încearcă să dea din mâini dirijând cu un gest de parcă ar lovi copii peste ceafă, este îmbrăcat în alb, parcă ar fi ieşit în izmene pe stradă, o curea transversală şi o cască de hitlerist îi trădează poziţia oficială, albul uniformei e atât de murdar şi mototolit de pare că în ea doarme, mănâncă şi lucrează. Puţin mai încolo palate de marmură, casele albe ale colonialiştilor, grădini largi, şiruri de palmieri. Prima noapte în India am dormit într-o pensiune jegoasă, la 20 $ camera, când am tras pătura, pe faţa de pernă erau fire lungi şi ţepoase de păr negru, cerceaful era mototolit de parcă atunci s-ar fi sculat cineva din aşternut. Hotelierul, care ne-a întâmpinat somnors la ora 3 noaptea, a ieşit în stradă desculţ şi picioarele murdare, avea capul înfofolit în fulare de lână (atunci am aflat că indienilor le e frig la 20 grade C şi se acoperă, dar la picioare nu le e frig, sunt în sandale şi şlapi indiferent de vreme). Am găsit nişte aşternuturi pe hol într-o formă de mobilă ce s-ar fi numit dulap şi am schimbat totul. Nu am putut face duş, nu era apă caldă, nici prosoape, nici apă de băut decât de la robinet, iar nouă ne era frică să bem apa aceea, aşa că mi-am întrerupt tratamentul cu antibiotice, pneumonia e la un pas. Cu două zile înainte am aflat că la Calcutta a izbucnit un focar de gripă aviară, nu am spus nimic acasă, ca să nu-i speriem pe ai noştri, dar ne-am ferit încă din avion să mâncăm carne de pui şi ouă.

 

            Am dormit până spre amiază, ne-a trezit Ratna, una dintre secretarele consulului Onorific al României în Kolkata, pentru a ne face transferul la un hotel din centru. Luxos hotelul de altfel: marmură, gresie, design şi condiţii europene, doar apa caldă curge la anumite ore, lenjeria privită mai atent ascunde urme vagi de pete, trădând o spălare superficială; priveliştea din spate de la etajul 7 ne arată un lac înconjurat de palmieri, exotică privelişte dacă nu ne-ar izbi pungile de nylon, sticlele de plastic, mizeria răspândită peste tot. E aproape vară ca şi temperatură pentru un european, deşi e doar sfârşitul lui ianuarie, lume forfotind, unii şed pe trotuar în poziţie turcească, pur şi simplu şed într-o fără de grabă încât pare că aici timpul s-a oprit în loc. Chiar şi forfotirea, goana maşinilor, înaintarea ricşelor are o anumită lentoare, servirea chelnerului la fel, căruia deşi-i spui că eşti grăbit, zâmbeşte frumos şi întârzie nestingherit, de parcă totul ar funcţiona cu încetinitorul. Avantajul lor (apucă să trăiască) sau imposibilitatea europeanului de a înţelege pierderea de timp!? – deşi nu pot spune că românii sunt din cale afară de prompţi în servicii. Mirosul specific  (am să încerc să-l descriu mai încolo), plus sărăcia şi mizeria au ajuns o marcă înregistrată care dă brandul Indiei, în combinaţie cu marmura, grandoarea templelor şi culorile vii ale sariurilor fluturând ca niște cozi de rândunică ale indiencelor.

 

29 ian. 2008, Kolkata, suburbii

 

Azi am trăit cea mai şocantă zi din viaţa mea privind aglutinarea sărăciei în acest colţ de lume. Atât de multă suferinţă, concentrată într-un spaţiu relativ redus ca dimensiune, agresează, îţi dă buzna în simţuri, în minte, în trăire. Sunt atât de mulţi oameni, e atât de mare aglomeraţia, încât nu mai încap, au invadat spaţiul ocupându-l, punând stăpânire pe trotuare, sub şi pe poduri, pe acoperişurile plate ale clădirilor, pe balcoane şi terase, improvizând locuinţe. Abia treci de centrul oraşului, de zona civilizată şi parcă toţi au plonjat pe trotuare căutând supravieţuirea pentru încă o zi. Un copil doarme în faţa colibei, în jur alţii, în fundul gol se joacă sărind peste el, trecătorii calcă peste copilaş când nu au pe unde trece. Dughene lângă dughene murdare, insalubre, întunecoase, totul e cenuşiu: feţe, priviri, haine pătate care ar fi fost albe cândva, sariuri decolorate, dar mai ales resemnarea. O resemnare cenuşie în care fiecare aşteaptă să treacă această karma, să vină una mai bună, blestemată filozofie, ce greu îi înţeleg. Fiecare îşi etalează ceva de vânzare: cauciucuri şi piese vechi pentru biciclete, tejghele cu fructe colorate, banane, papaia, rodii, mere, lămâi şi altele pe care nu le cunosc, în dugheana de alături se stoarce trestie de zahăr la o presă pentru suc fresh, indianul are unghii murdare şi lungi, nu deranjează pe nimeni, dincolo, la un foc făcut sub un lighean de metal se fierbe orez, într-un ceaun mai mic nişte sosuri aromate, se serveşte totul pe frunze. Sunt de vânzare gogoşi, pâinici specifice numite naan, ca nişte lipii arăbeşti dar de dimensiuni reduse. Gătesc pe stradă, se spală, îşi fac nevoile (adesea îi vezi pe bărbaţi cu spatele întors spre mulţime şi cu faţa la zid în vacarmul străzii, apoi vezi jetul de urină udând peretele), dorm, îşi întind rufele, parcă toată viaţa începe şi se termină pe trotuar. Mirosul, mirosul agresează la fel de puternic ca imaginile: parcă ai fi într-o uriaşă bucătărie plasată în latrină, în care, aromele de curry, alune prăjite, caju, gogoşi, se amestecă nefericit cu cel de urină, transpiraţie, de fum şi nespălat, beţişoare parfumate, praf şi fecale. Dincolo de dughenele mizeriei, la numai câţiva metri sunt hoteluri cu scări de marmură, foste clădiri ale administraţiei britanice cu balcoane largi şi camere luminoase.

            Am trecut de suburbii şi am vizitat Templul Ramakrişna, azi a fost sărbătorită ziua lui de naştere. Un templu magnific construit dintr-o piatră cenuşie în combinaţie cu marmură, amplasat într-o grădină luxuriantă, printre ronduri de flori, ghirlande curgând din ghivece, iarba tunsă la milimetru, verde şi policromie florală în aranjamente de clasă. Cât gust bun, se vede ordinea lăsată în urmă de englezi, iubirea orientalilor pentru culoare şi hiperornamentaţie. Închinătorii de la templu, desculţi (ca şi noi de altfel) liniştiţi şi pătrunşi de sacrul locului, femeile în sariuri ţipătoare, pline de sclipiciuri (prima dată mi s-au părut kitchoase, apoi am înţeles că poate compensează culoarea închisă a pigmentului lor, o monocromie întunecată care trebuie colorată), toţi oamenii şi atmosfera, curăţenia şi frumuseţea contrasta atât de strident cu ceea ce văzusem înainte încât nu ştiam care e imaginea adevărată a Indiei. Cred că amândouă. Era oare bine că primele imagini cu care m-am întâlnit au fost cele ale mizeriei din Calcutta? Ce m-ar mai putea şoca după ziua de azi?

            Am intrat în templu, era interzisă fotografierea, oricum nu l-am putut vedea pe zeu, era ora mesei şi l-au închis în spatele unor uşi, ca să nu fie deranjat când serveşte masa. Hinduşii se închinau în faţa uşii, atingând cu mâna uşiorii, plecându-se pe genunchi. Afară, în partea stângă a templului curgea Gangele, credincioşii îşi îndeplineau purificarea rituală, bărbaţii se dezbrăcau până în slip, unii îşi lăsau costumele europene pe iarbă, cămaşă, cravată ca după baia în apa aceea murdară să le reia, alţii în îmbrăcăminte specifică, femeile îşi înmuiau doar mâinile, braţele, picioarele până la gleznă, îşi ungeau fruntea, ele nu aveau cum să se dezbrace. Dincolo de gazonul tuns, puţin ars de secetă, un şir nesfârşit de oameni aştepta masa gratuită compusă din orez şi nişte legume. Aceia erau flămânzii sărbătorii. Era o mare aglomeraţie peste tot, dar nu-mi dau seama dacă închinătorii erau mai mulţi sau flămânzii. Dincolo de porţile templului începea haosul. Am ieşit, ne era sete şi fetele au cumpărat o uriaşă nucă de cocos, am băut toate sucul dulceag şi fad, ne-am răcorit plăcut. De la magazinul de suveniruri mi-am cumpărat o bufniţă din rafie, lucrată manual, simbolul universal al înţelepciunii. Dă-mi, Doamne, înţelepciune când îmi lipseşte ca să ştiu ce e important în viaţă şi dă-mi puterea să urmez ce-mi descoperi.

 

30 ian. 2008, Calcutta

 

            Azi am vizitat Memorial Victoria, un palat din marmură după arhitectura Taj Mahalului, dacă e privit de sus, dar de dimensiuni mai reduse.  După masă shopping la City Mall, preţuri ca în Europa. Mi-am cumpărat prima rochie indiană, dintr-o mătase fluidă cu model negru-cyclam, am s-o îmbrac când îmi voi lansa romanul Indiei.

            Mirajul India, spun românii care au fost deja virusaţi de el, nu e o glumă. De exemplu, Dana Șugu e în India de 14 ani, n-a mai fost acasă de 9, nici nu pare că ar avea de gând, studiază sanscrita în cadrul doctoratului, Mihaela Gligor, clujeanca mea e pentru a doua oară în India şi e fascinată. Şi nu sunt singurii. Aici timpul se opreşte, spune Dana, nu, nu se opreşte, se suprimă, capătă o altă scurgere, nimic nu mai e legat de timp, nici program, nici vârstă, nici trecere, de fapt abia aici afli realitatea, că nu există trecere, e prima fază spre a ajunge la fără capăt, adică la lipsa capătului, care e nimic şi totul, iar nimicul şi totul e în Dumnezeu. Orice vrei să faci este deja hotărât şi vine spre tine, oricum, ceea ce nu e hotărât, nu vine, oricât te-ai strădui, aşa că de ce să te străduieşti în van? Aşa gândeşte indianul, completează ea. Eşti influenţată de filozofia de viaţă a acestei ţări, nu? o întreb. După o săptămână de tăcere, de un anume fel de mâncare, chiar  şi aceea în cantitate redusă, meditaţii şi izolare nu mai eşti ceea ce ai fost înainte, vei rămâne marcat pentru toată viaţa ta. Eu am vrut să experimentez totul, nu voiam să învăţ doar teoria acestei religii, am vrut să văd lucrurile dinăuntru. Mirajul Indiei nu mai poate fi scos din mine, nu-l poate anula nimeni, mi-a atins celulele cortexului definitiv. Ştii, lentoarea Indiei, interveni T., ritmul vieţii, nu e lene, nu duce la ineficienţă, dimpotrivă, eu văd că Occidentul, în continua goană conform unui program riguros, e obosit, e epuizat, India are resurse, deşi merge încet, merge mai departe. În aceeaşi unitate de timp realizează mai mult decât europeanul. Acela aleargă ca un nebun, apoi cade, are nevoie de odihnă, de refacere, de terapie uneori, aici merg în ritmul sănătos al vieţii ancestrale. Uneori îşi pierd sensul sau poate nu-l găsesc din start, împotriva acestui lucru ar trebui să lupte, nu sunt de acord cu resemnarea aceasta totală, concluzionă T.

            Prima ploaie indiană. Stăm în Mall şi privim, nu putem merge nici până la maşini, ploaia cade ca o peliculă, nu stropi, ci perdea. Atmosfera se umple de umiditate, mă gândesc la săracii aceia care acum înoată cu cârpe cu tot în apă şi noroi, un noroi roşiatic, vâscos, canale inexistente, apa şiroind pe drum şi mirosul acela! Mall-ul e curat, scări rulante, cafenele, magazine, am mâncat o delicioasă prăjitură cu ciocolată cu un sos tot de ciocolată, fierbinte, negru, greu, aromat. Mă gândesc la zei, consulul se închină lui Krişna, e zeul familiei, mi-a spus, loialitate faţă de strămoşi, Ratna o preferă pe Kali, are putere să alunge demonii, dar se închină şi lui Christos, când merge cu turiştii să viziteze casa Maicii Tereza, până la urmă nu poţi ştii care te ajută mai bine, aşa că dacă te închini la mai mulţi e mai sigur, spuse ea zâmbind condescendent ca să mă împace ştiind că-s creştină. Nu ştiu cât de politicos este, dar îi întreb adesea despre credinţa lor, trebuie să înţeleg nişte mecanisme, dincolo de teorie. Mi-au venit toate astea în minte acum, scriind, nici nu ştiu dacă notez lucrurile semnificative sau selecţia pe care o fac e doar una subiectivă.

 

1 feb. 2008, New Delhi

 

            Ieri am sosit la New Delhi, am călătorit aproape 3 ore cu avionul şi a fost cel mai agitat zbor din viaţa mea (şi cred că am mers de multe ori cu avionul), am avut centurile puse obligatoriu în tot timpul zborului. Avionul se bălăngănea ca un leagăn în lanţuri, ruta a fost deranjată de curenţii puternici dinspre Himalaya, un culoar cu turbulenţe.

            Delhi e capitală şi arată ca o capitală: oraşul nou a fost construit de britanici cu gândul de a-şi fixa aici capitala, după ce au abandonat Calcutta, dar nu s-au bucurat de ea decât câteva decenii pentru că au fost nevoiţi să părăsească India. Străzi largi, bulevarde cât vezi cu ochii, parcuri îngrijite la fir de iarbă, clădiri moderne, casele cu coloane albe ale britanicilor în cartiere rezidenţiale sunt o bijuterie. Am fost cazaţi la Ambasada României: un apartament uriaş de să joci cricket, jocul naţional al indienilor, reminiscenţe britanice. Am luat cina cu toţii la reşedinţa Excelenţei sale Vasile Sofineti, o casă într-o splendidă zonă, Calea Primăverii, în jur ambasadele majorităţii statelor, clădiri proprietate privată aşezate pe terenuri de câte 10 ha. La vremea aceea primise şi România oferta unui teren gratuit ca să-şi construiască ambasada şi reşedinţele diplomaţilor, dar Ceauşescu a refuzat, acum nu mai sunt terenuri libere, un tren plecat nu se mai întoarce. Astfel ambasada şi reşedinţa ambasadorului funcţionează în clădiri închiriate. Însă mi-a plăcut în mod deosebit gustul de artist al ambasadorului nostru, am fost mândră să-i văd casa aranjată ca un muzeu în miniatură: sculpturi, picturi, obiecte de artă din diferite culturi, dar mai ales orientale (domnia sa fiind specialist în orientalistică, cu studiile făcute în Iran, în spate cu o lungă carieră diplomatică), mobilă sculptată din lemn de abanos, vase muzicale din Nepal considerate sacre datorită puterilor de vindecare prin vibraţie şi sunet. Facem un tur al casei şi gazda ne povesteşte despre provenienţa obiectelor, despre pictori şi sculptori, ne spune povestea vaselor muzicale şi ne face demonstraţii de sunet şi vibraţie. Mâncăm o cină românească, în sfârşit mâncare comestibilă şi delicioasă papilelor noastre gustative, după toate condimentele al căror miros ne întorcea deja nasul în altă parte. Încheiem cu plăcintă cu mere şi un ceai indian, ce minunat e ceaiul indian! În apartamentul nostru, noaptea, numărăm avioanele care aterizează şi decolează la câţiva kilometri de noi, avem senzaţia că toate trec prin cameră, frecvenţa lor este unul la minut. Parcă sunt într-o continuă călătorie spre cine ştie ce colţ de lume, când decolând, când aterizând. Trăiesc puternic senzaţia de viaţă între paranteze, de parcă nu eu îmi trăiesc timpul, ci alături de mine, cineva se bucură, se entuziasmează, gustă, râde, iubeşte, atinge, ascultă, iar eu doar privesc, doar înregistrez trăirile ei, atât îmi este de străină senzaţia, atât de tare îmi doresc să nu uit nimic.

            Azi am făcut un tur al oraşului, prima dată în oraşul vechi, acolo am căutat cea mai vizitată moschee din capitală, Jama Masjid. Măreţia construcţiei, armonia şi echilibrul sunt elemente care atrag. Ajungem sus pe un şir de scări de parcă am urca spre altarul unui templu aztec. La baza scărilor un număr impresionant de soldaţi înarmaţi păzesc locul, nicăieri nu am văzut aşa mulţi. Sus ne aşteaptă cerşetori, scăpăm de ei, plătim biletele, ne cumpărăm la suprapreţ şosete ca să nu intrăm chiar desculţi, un musulman îmi înveleşte picioarele într-un fel de sac-fustă pentru că poate i s-a părut că mi-s prea mulaţi pantalonii, nu ştiu, dar tot arată spre picioarele mele şi nu vrea nicicum să mă lase să intru. Accept, mă distrează indignarea lui, toate eram în pantaloni, dar pare că doar picioarele mele l-ar pune pe Allah pe jar şi intrăm. Fac poze într-un loc nepermis fără să fi plătit taxa de fotografiere, sare la mine un indian şi ca să nu plătesc amendă accept să plătesc contravaloarea taxei, 200 rupii. N-a meritat pentru că moscheea (n-a fost permisă intrarea în corpul propriu zis, doar în curte) nu m-a impresionat atât de mult pe cât era de faimoasă. Nişte coloane printre care se vedea soarele a fost singurul loc care m-a atras.

            După ce ieşim, cocoţaţi pe ricşe, facem un tur al celei mai vechi străzi din Delhi, numită Chandni Chowk (Pătrat Luminat de Lună, în traducere), o străduţă îngustă, extrem de pitorească. Într-o înghesuială de nedescris (uneori se agaţă roţile ricşelor cu cele din contrasens, driver-ii lor le împing cu mâna să putem merge mai departe) facem un slalom printre pietoni, vânzători care te îmbie la cumpărături, mărfuri, cărăuşi (bagajele se cară pe cap, indiferent cât de mari, când sunt prea grele cărăuşul merge într-un pas alternant-alergat, săltând puţin greutatea, ca să reziste, e un mers pe care nu l-am mai văzut nicăieri). Mizerie cât nu poţi să îţi închipui, dar acoperită de strălucirea pitorescului: parfumuri, pietre preţioase şi semipreţioase, beţişoare fumegând în arome de te doare capul, ca să acopere mirosurile neplăcute (mai mult ele se amestecă decât să se acopere), mătăsuri, caşmiruri, eşarfe şi fulare cum numai India are, salbe din flori naturale sau artificiale, seminţe crude şi prăjite, tot felul de plăcinţele, gogoşi cu nume greu de reţinut pentru un latin, naan (pâinica lor specifică asemănătoare unei lipii de dimensiuni mai mici), mărgele colorate, paiete şi sariuri strălucitoare, costume punjabi pentru femei şi bărbaţi, cutiuţe din lemn sculptat, zei mari şi zei mici, cum ţi-ar încăpea mai bine în locuinţă şi în suflet, covoare, ceaiuri, dulciuri preparate pe loc, saci cu orez, cafea, făină, fructe cunoscute şi necunoscute ochilor noştri aranjate în piramide, bijuterii în spatele vitrinelor, oare ce n-am enumerat? Era un vacarm de nedescris, toţi te îmbiau să le cumperi marfa, unii târguiau cu voce tare, ricşele claxonau, se auzea muzică, toate culorile şi miresmele îţi atingeau simţurile, oamenii asistau mai mult la spectacol decât să cumpere, mai ales cei din ricşe. Ei nu puteau cumpăra pentru că nu putea aştepta ricşa după ei, nu ar fi avut pe unde trece celelalte şi întreaga coloană ar fi stat în nemişcare. În ochii vânzătorilor am descoperit o undă de ură, de nemulţumire pentru atitudinea turiştilor, poate erau nemulţumiţi pentru că împreună cu mărfurile lor ofereau o scenă, un spectacol, ori ei aveau nevoie să-şi vândă marfa, nu să coloreze şederea noastră în exotism, spectacolul nu hrănea gurile rămase acasă. Majoritatea turiştilor, cei care aveau banul în buzunar, spre necazul lor, treceau mai departe fotografiind, filmând şi savurând show-ul. Dughenele mici şi înghesuite (în majoritatea se intra desculţ, dacă nu-ţi convenea gestul de a te descălţa negociai din stradă) susţineau la etajele superioare camere înguste cu tencuiala scorojită, spălată în cenuşiu de musoni, balcoane pline cu rufe la uscat, chiar locuinţe improvizate pe terase, mărfuri, obiecte de uz casnic într-o alandala specifică dezordinii. Maimuţele se plimbau pe balcoane şi acoperişuri privind curioase du-te-vino-ul străzii, pofticioase lângă dulciuri, furând în zarvă din fructe, certându-se uneori ca să fie băgate în seamă; în astfel de momente turiştii descopereau existenţa lor şi imediat aparatele foto se îndreptau spre ele satisfăcându-le vanitatea, iar ele pozau ca nişte vedete plictisite, parcă ne-ar fi sictirizat cu o remarcă: hai las-o, nimic nu e nou, în fiecare zi e la fel; doar pentru noi, europenii, era al naibii de nou totul.

            Templul Lotus, o clădire uriaşă cu arhitectură modernă imitând petalele deschise ale florii de lotus (floarea naţională a Indiei, simbolul lui Brahma, zeul creator, i se atribuie şi florii puteri creatoare), nu este un templu hindus cum era de aşteptat datorită simbolismului florii, ci e un templu bahai, religie care nu are ca dogmă reîncarnarea, credinţa în Brahma şi triada hindusă. De ce să-şi aleagă un simbol hindus, de ce nu unul bahai? Să fie doar o încercare de  a intra în atmosfera Indiei sau o problemă de marketing?

            Intrăm desculţi, ca în orice lăcaş de cult din India, interiorul e foarte spaţios, simplu, fără designul încărcat al stilului oriental, lipsesc desene, sculpturi, fresce, lipseşte orice reprezentare a vreunei divinităţi sau persoane mijlocitoare de mântuire, undeva deasupra noastră, la mulţi metri înălţime se închid petalele lotusului într-un joc de lumini ale unei ferestre stilizate. Parcă sunt închisă într-o floare, îmi amintesc cum Eliade, în copilărie, intrând în sufrageria verde, loc interzis pentru copii, a avut senzaţia că se află într-un bob de strugure. Floarea mea e imensă şi albă, un soare roz-lăptos trece prin geam, iar înăuntru e linişte. Se tace! Nu e permis nici un cuvânt, e un spaţiu al meditaţiilor, al rugăciunii, doar eu îmi plimb ochii printre petale, pe feţele oamenilor, privesc curioasă detalii, chipuri, picioarele desculţe lipăind pe marmură. Un copil plânge, e singurul zgomot în imensitatea florii, o slujitoare de la templu încearcă să-l liniştească pentru a nu conturba legătura metafizică a unora cu transcendentul, dar micul indian nu are treabă cu divinităţile, indiferent care ar fi fost invocate şi continuă să sfâşie în ritmul expiraţiilor prelungite tăcerea, vocea i se loveşte stridentă de petalele curbe ale lotusului şi se întoarce mai ascuţită în încercarea ruşinată a mamei de-al linişti. Nu contează, oricum nu cred că l-aş fi văzut pe Dumnezeu în floare, ce poţi să vezi în două minute, timpul expiră şi suntem conduşi spre ieşire, pentru a face loc unui alt grup aşteptând la coadă întâlnirea visată. Pe dalele de marmură şosetele mele alunecă fără zgomot. La templul Lotus nu am plătit taxă de intrare, aşa cum se plăteşte la toate obiectivele vizitate, într-o diferenţă covârşitoare: 10 rupii pentru indieni, 250 pentru străini (aprox. 8 $)

            Memorialul Mahatma Gandhi e simplu şi emoţionant: într-un mare parc, în aer liber, e aşezată o urnă care ar trebui să conţină cenuşa uriaşului om al libertăţii, dar e goală, pentru că cenuşa a fost aruncată în sfântul Gange; un felinar cu foc continuu, soldaţi de pază la cele patru colţuri, un grup floral, alei care conduc la locul sacru unde se merge, bineînţeles, tot desculţ, indienii se închină urnei ca la mormântul unui guru.

            Seara, după ce am luat masa din nou la reşedinţa ambasadorului, după ce s-a întunecat, am participat la o nuntă indiană. Mirilor, din casta negustorilor, dintr-o familie de oameni bogaţi, li s-a organizat o nuntă tradiţională amestecată cu elemente moderne, într-o mixtură pitorească şi adesea de neînţeles pentru noi, europenii, dar savurată din plin. Ţinute în aer liber, nunţile adevărate încep de la câteva mii de invitaţi. La poartă, ca semn de fală, ne aşteptau elefanţi, nu ştiu dacă mirele a venit călare pe unul din ei, cum era normal, dar pe când am ajuns noi, el deja sosise. Într-un convoi de fete îmbrăcate în sariuri foarte elegante, bogat ornamentate, toate cu bijuterii puse cu grămada şi brăţări până la cot, a sosit mireasa îmbrăcată în roşu – culoarea vieţii şi a dragostei – şi a început ritualul nunţii, cu momente necunoscute nouă. Pe o scenă, sub lumina reflectoarelor, a început împodobirea miresei: prietenii, rudele au adus daruri constând bineînţeles din bijuterii. Toate au fost atârnate pe trupul fetei: lanţuri la gat, brăţări pe mâini, cercei, până la urmă au pus pe ea, de-a valma, câteva kilograme de aur. Cele mai multe căsătorii erau aranjate de către părinţi, fără ca tinerii să se cunoască. Virginitatea fetei e importantă, nu atât pentru orgoliul bărbatului de a fi primul sau pentru ruşinea familiei fetei de a oferi o fată necinstită, cât pentru însemnătatea ritual-religioasă, legată de credinţa în binecuvântarea ce ar trebui să însoţească noua căsnicie. Aceasta era o nuntă hindusă, după felicitări şi daruri a avut loc o scurtă ceremonie, se spune că ar fi fost un preot, l-au numit guru, care ar fi oferit nişte sfaturi din textele sacre, în sanscrită – nimeni nu înţelegea cuvintele – dar ar fi însemnat ritualul de unire. Apoi a urmat un program de dansuri, dansuri tradiţionale, fetele în sariuri, pe muzică de dragoste dulceagă, specific indiană, au dansat răsucindu-şi mâinile, un dans din şolduri, înaintând cu paşi mărunţi. Au fost şi trupe de dans modern, pe muzică hip-hop americană, musafirii nu au dansat, ei au fost doar spectatori. În tot acest timp, vreo 40 de ospătari îmbrăcaţi cu cămăşi indiene, lungi, albe, cu bonetă scrobită şi mănuşi tot albe, au servit, plimbându-se printre musafiri, tot felul de bunătăţi, fripturi, aperitive, legume gratinate, toate greu de gustat pentru europeni din cauza condimentelor extrem de iuţi, apoi băuturi începând de la răcoritoare până la şampanii, vinuri, vodca şi orice şi-ar fi dorit cineva.

Din vase uriaşe de inox se servea în boluri mici supe, ciorbe, la alegere, orez şi fripturi, apoi prăjituri şi torturi, dulciuri, îngheţată, ca la dineuri demne de ambasadori. Ce-i drept, printre invitaţi, erau foarte mulţi ambasadori  cu soţiile lor şi alţi diplomaţi, pentru că tatăl mirelui era fotograful oficial al manifestărilor diplomatice din Delhi. Am înţeles că pentru indieni nunta este un moment de etalare a bogăţiilor, poziţiei sociale, a influenţei, aceste elemente fiind foarte importante pentru imaginea în societate, aşa că o mare parte din ceea ce se întâmpla acolo era regizat pentru a servi acestui scop, chiar dacă însemna mulţi bani cheltuiţi. Banii se vor întoarce mai târziu prin urcarea în ierarhia socială. Am privit-o îndelung pe mireasă, părea că asistă la eveniment dinafara ei, era tare retrasă, nu atât sfioasă, cât resemnată, aşa mi s-a părut. Zâmbetul ei părea forţat, abia dacă a ridicat privirea spre mire, privea tot spectacolul absentă şi îngândurată. Ea părea cea mai puţin prezentă acolo.

            Nu am stat până la sfârşit. Undeva, pe la miezul nopţii, ne-am retras, abia urma servirea mesei, aşezaţi pe scaune, ceea ce a fost înainte a fost doar aperitivul, nunta continua până dimineaţa. La poartă elefanţii ne-au salutat legănându-şi trompele.

            Mâine vom merge la Taj Mahal, voi vedea în sfârşit tributul iubirii în moarte, va fi ziua mea aleasă.

             

2 feb. 2008, Agra

 

            Taj Mahal – va fi cel mai frumos mausoleu construit vreunei soţii, aşa suna promisiunea împăratului în braţele căruia murea femeia născându-i pe cel de-al 14-lea copil. Un monument sub forma unui palat, loc de îngropare a unei iubiri, acesta este Taj Mahal (în traducere Coroana Palatelor). S-a muncit 22 de ani zi şi noapte cu un număr 22 000 de oameni pentru a se realiza minunea. Reprezintă simbolul perfecţiunii atât în arhitectură cât şi în finisaje, în materialele folosite, pietrele încrustate: lapislazuli şi turcoaze din Tibet, agate din Yemen, safire din Ceylon, ametiste din Persia, coral din Arabia, jad din China, malachit din Rusia, perle din Oceanul Indian. Întreaga planetă a contribuit prin culorile şi maeştri săi ca iubirea lui Shan Jahan pentru Mumtaz să se exprime desăvârşit şi în întreaga sa complexitate. O floare de iris conţine circa 20 de fragmente de diferite pietre semipreţioase, iar una de mac conţine aproximativ 30. Cine să-şi permită o muncă atât de migăloasă pentru miile de flori care acoperă palatul? Maeştri florentini îşi permiteau să lucreze intarsiile de pietre semipreţioase ca să decoreze platourile sau cutiile de mici dimensiuni, dar un palat cât un munte alb, această perlă a planetei? Taj Mahalul este considerat o apoteoză a feminităţii indiene. Costurile au ruinat poporul, iar încântarea împăratului care-şi privea realizarea a născut în el dorinţa orgolioasă de a construi replica în marmură neagră pentru adăpostirea propriului sarcofag. Pentru a-l împiedica, fiul său, Aurangzeb, l-a arestat şi exilat într-o aripă a palatului ca să aibă timp să-ţi plângă iubirea pierdută; i-a furat puterea ca să înţeleagă ce e simplitatea, i-a oferit din turnul palatului – închisoare de marmură cu intarsii de lapislazuli şi plafon de aur – priveliştea Taj Mahalului, ca să se bucure de perla produsă în suferinţă, însă fără a mai putea-o atinge vreodată. După 13 ani a murit ajungând în sarcofagul alăturat iubirii sale, ce-l aştepta dincolo de moarte. Orice cost are un contracost, iar împăratul a plătit cu libertatea, cu tronul şi cu viaţa tuturor fiilor săi ucişi de Aurangzeb, nu doar copiii lui Mumtaz, ci copiii tuturor nevestelor lui, pentru ca noul înscăunat să nu aibă pretendenţi la tron. Astfel Red Fort şi Taj Mahal au fost legate de puntea privirii unui rege cu sprâncenele albite, cu trupul mărunţit în aşteptare, plimbându-se de pe o terasă pe alta în şuşotirile servitorilor desculţi, în susurul fântânii arteziene din odaia unde seara dansau cadâne pentru care el n-avea ochi. Cândva, marele rege Akbar aşezase prima piatră roşie în Red Fort, construindu-şi un bastion folosit şi azi de armata indiană datorită securităţii din incintă (doar un sfert din fort este deschis circuitului turistic), iar ultima pietricică ce încrusta marmura a lipit-o crudul Aurangzeb, căci Agra, cetatea puternicilor moguli a ajuns în mâna sa, ce mai conta iubirea frântă a unui tată obsedat de mausolee?

 

3 feb. 2008, Amritsar

 

            Am călătorit cu trenul dela Delhi până la Amritsar, aproximativ 6 ore. Am ajuns în gară cu o oră mai devreme, ca să nu ne împiedice aglomeraţia, nenumăratele pasarele împletite în zig-zag, încălecându-se şi prelungindu-se una pe alta într-o ţesătură de pasaje pe care nici un navigator prin satelit nu l-ar fi descifrat, singur şoferul ambasadei a urcat, coborât, glisat, iar coborât de nu ştiu câte ori, iar noi în spatele lui îl urmam în şir indian printre călătorii cu boccele pe cap, călători negricioşi înfăşuraţi în şaluri, cu şlapii lipăind, cenuşii, grăbiţi în lentoarea lor, dar atât de mulţi, încât uneori ne ţineam de mână ca să nu ne pierdem. Când am văzut primul tren trecând prin gară m-am şocat: cu aşa ceva vom călători? Arătau ca trenurile spre Auschwitz (nu e metaforă, am fost anul trecut în lagărul de concentrare şi ştiu ce spun), cu ferestruici de 2 palme şi gratii la geam. Din spatele gratiilor se zgâiau spre peron feţe înghesuite, tăcute, obosite, tuciurii. Trenul nostru diferea puţin, avea ferestre mai mari, iar vagonul nostru, unul de lux, aducea cu cele europene din secolul trecut, fără compartimentare, stăteam aşezaţi în spatele celor din faţă, ca în autobuz, dar noutatea a reprezentat-o băiatul-chelner cu mănuşi albe care tot drumul i-a servit pe călători cu ceai, cafea, mâncare în caserole, dulciuri, iar ceai, apă minerală, etc, toate cuprinse în costul biletului. Puţine mâncăruri am putut consuma, dar ceaiul, cafeaua, biscuiţii cu gem erau comestibili. Dacă aveai grijă la plombe chiar şi bomboanele puteau fi mâncate.

            Am ajuns la Amritsar, ne-au primit la hotelul Ritz Platza, luxos, cu piscină, curat, vopsindu-ne pe frunte punctul roşu de binecuvântare. Au apărut şi body-guardzii care urmau să ne păzească toată perioada şederii noastre acolo, fiind delegaţii României prin intervenţia ambasadorului, nu puteau să rişte să ni se întâmple ceva, mai ales că zona era una periculoasă. Oraşul era la 30 km de graniţa Pakistanului, seara am participat la serbarea deschiderii porţilor dintre cele două ţări, a încrucişării steagurilor, ca semn al înfrăţirii.  Este un spectacol iniţiat imediat după despărţirea Pakistanului de India în 47, dar, chiar dacă se mimează prietenia, încă se simt tensiunile dintre cele două ţări.

 

4 feb. 2008, Amritsar

 

            Templul de Aur din Amritsar este ca o perlă pe o tipsie nespălată, în care degetele umblă nu ca să recupereze punând în valoare frumuseţea perlei curăţind tipsia, ci spălând, ştergând continuu perla şi-ngrămădind mai multă mizerie în jur. Amritsar: evul mediu în combinaţie cu duruitul motocicletelor, reclamele luminoase de Vodafone şi alte occidentalisme, fanatismul unei închinări rezultate din sincretismul a trei religii: hindusă, budistă şi islamică, din care  a rezultat un pseudo monoteism, de fapt un politeism camuflat în panteism. O închinare prelungită cu fruntea bătând podeaua, desculţi şi capul acoperit în faţa omului-guru, considerat dumnezeu reîncarnat, creator, mai mult decât reprezentantul divinităţii, dumnezeirea însăşi. Închinare în faţa cărţii sfinte care se citeşte non-stop, 24 de ore din 24, nu are voie să fie închisă niciodată, preoţii se perindă pentru a o citi cu voce tare; apoi închinare în faţa copacilor sfinţi care au fost plantaţi sau atinşi de vreun guru anterior, în faţa apei sfinte, al izvorului sfânt. Vaticanul religiei sikh, Golden Temple e o clădire placată în aur (doar cupola centrală conţine 750 kg de aur), construit în mijlocul unui lac natural, un bazin alimentat de izvoare sfinte, descoperite de primul guru al religiei, în jurul anilor 1500, fiind considerat bazinul nectarului sfânt (de aici şi denumirea oraşului, Amrit însemnând nectar sfânt). Ritualurile de spălare, turbanele înfăşurate în jurul capului peste părul lung, niciodată tuns la bărbaţi, picioarele goale, ofrandele aduse guru-ului, cozile interminabile pentru o clipă de închinare învăluită în muzica nazală a 12 bărbaţi ce interpretau la microfoane cu mulţi decibeli melodii sacre aducătoare de nelinişte care pătrundeau până în măduva spinării, miresmele ameţitoare ale beţişoarelor aromate, covorul de flori din faţa sfântului, atitudinea sa ce părea în transă şi mulţimile de credincioşi plini de evlavie plecaţi cu fruntea la pământ, toate acestea te umpleau de fiori. L-am privit îndelung pe guru (atât cât am putut rămâne în faţa lui, cei din spate ne împingeau să înaintăm, am intrat în acel loc sacru doar prin intervenţii deosebite, nu eram închinători, ci doar privitorii unui spectacol), mi se părea că joacă un rol, un rol pe care şi l-a asumat, poate dificil şi incomod (să stai nemişcat în poziţie de lotus pentru 8-10 ore ca să serveşti ca obiect de închinare mulţimilor evlavioase, nu e un lucru simplu) dar necesar pentru că o poziţie, cu cât e mai sus, cere sacrificii mai mari, dar oferă beneficii la fel de mari, ori a fi dumnezeu însuşi e chiar un lucru deosebit. Poţi să-ţi iei rolul în serios şi să crezi că e chiar adevărat!

            Înainte de intrarea în Templul de Aur am fost invitaţi să gustăm ceaiul tradiţional de bun venit, un ceai cu lapte, îndulcit ca un sirop şi o pâinică rotundă, tot dulce, ca un biscuite. Aşezaţi pe nişte covoare verzi şi roşii, în poziţie turcească, printre turbănoşii cu barbă lungă încercam să înghiţim semnele de bineţe, dar nu am reuşit în totalitate, poate şi pentru că privind mâinile care ne-au întins pâinica, arătau murdare, negreala de sub unghii era evidentă, măcar de ne-ar fi lăsat să ne servim singuri, dar am observat că ospitalitatea înseamnă să ţi se pună cu mâna în mână, greu de acceptat pentru un european simandicos. Nici ceaiul nu l-am băut în întregime, cănuţa de metal părea spălată insuficient. Erau şiruri de bărbaţi bând ceaiul; în primul moment, deşi am observat că suntem priviţi cu insistenţă, nu am dat importanţă, în definitiv, peste tot eram priviţi insistent, ni se cerea să facem poze cu ei, eram adesea urmăriţi, am pus pe seama diferenţei de culoare, a îmbrăcămintei diferite, eram în blugi, ori acolo femeile se îmbrăcau în punjabi, o cămaşă lungă peste pantaloni bufanţi, plus nelipsita eşarfă lungă până la genunchi, dar de data asta am observat că insistenţa privirilor e diferită, atunci am văzut că pe covoarele roşii de bun venit erau aşezaţi doar bărbaţi, nici o femeie, iar noi eram cinci domnişoare-domniţe care nu prea se încadrau imaginii generale. Cred că am fost invitaţi să servim semnele respective doar pentru că eram oaspeţi trataţi diferit. Am fost fotografiaţi şi am apărut în presa locală (cu un articol despre cât de mult ne-a plăcut în oraşul gazdă şi fascinaţia privind minunatul templu, deşi nici unuia dintre noi nu i s-a luat nici o declaraţie – ce mai, muncă de indian!), am intrat în locuri care nu erau deschise circuitului turistic, etc. La gară, la plecare, am fost salutaţi cu salba de flori, gazdele ni le-au atârnat de gât, le numeau garling, semnele preţuirii.

            Am vizitat în Amritsar şi Memorial Park, unde au pierit mii de indieni în lupta pentru independenţă în 1919, o răzvrătire înăbuşită în sânge. La o vizită a reginei Elisabeta a fost donat un monument de aducere aminte şi anume un glonţ uriaş, mi se părea că arăta ca un falus sfidător, un gest de prost gust, adică, după ce britanicii au omorât mii de oameni dezarmaţi, adunaţi la o sărbătoare, fără să-i someze, doar ca să-i ţină violent sub control, să vii şi să le faci cadou un glonte tronând în faţa unui lac artificial, e grotesc (aici o mare parte dintre temple şi locurile sfinte sunt în combinaţie cu bazine de apă, se pare că e un tandem de susţinere reciprocă, având conotaţii religioase). Nu mi-a plăcut parcul, şi nu mă refer la design şi curăţenie, la flori şi gazonul tuns, ci la semnificaţie.

            Această faţă a Indiei de nord mi-a lăsat multe întrebări care caută răspuns, la care mă voi gândi, pentru a le armoniza cu celelalte informaţii. Ne-am întors alte 6 ore cu trenul, cu meniul asemănător servit de boy, cu pasarelele din gara New Delhi întreţesute ca o pânză de păianjen construită de un antropod începător.

 

5 feb. 2008, Jaipur

 

Azi am parcurs 250 km cu maşina pe autostradă în cinci ore. Deşi limita de viteză e de 90 km pe oră, noi am parcurs în medie 50 km, deşi maşina era foarte bună. Cum aşa? Problema e că pe autostradă e permis orice mijloc de locomoţie: biciclete, motociclete, maşini de tonaj, maşini mici, tractoare, cămile, elefanţi, motoricşe, în definitiv orice mişcă. Şi pentru că nu există selecţie pe benzi, fiecare circulă pe care bandă îi cade bine sau chiar între benzi, iar dacă vrei să depăşeşti claxonezi prelungit sau faci slalom, arta şofatului indian stă în abilitatea de a te strecura printre celelalte mijloace de transport. Între state e o vamă unde se plătesc taxe de trecere, pe marginea autostrăzii sunt înşirate moteluri pentru gusturi occidentale la preţuri pe măsură, dar şi „hoteluri” pentru şoferii indieni, în special pentru camionagii. Acestea din urmă arătau ca nişte garaje de tablă, cu puţin mai mari, în care erau suprapuse nişte paturi pentru odihna clienţilor. Toaletele sunt turceşti, adică un orificiu, lângă care se află nelipsita găleată cu apă şi cană. Nici vorbă de hârtie igienică, indienii se spală în loc să se şteargă, mă gândesc că datorită alimentaţiei prea condimentate nici n-ar putea altfel, s-ar irita, ar face răni. În faţa barăcilor de hotel, pe nişte platouri de cărămidă sau tablă, în oale sau vase tip lighean, se fierbe orez, sosuri, ceaiuri, se prăjesc gogoşi, pâinici naan, se serveşte mâncare. N-am avut curajul să mănânc într-un astfel de „restaurant”. În motelurile pentru pretenţioşi sunt condiţii asemănătoare celor de la noi, dar dacă nu eşti atent preţurile pot fi exorbitante. Am băut o Fanta la preţ dublu faţă de cel mai luxos hotel din Delhi datorită neatenţiei, adică nu am întrebat înainte pe ospătar cât costă, iar după ce am băut a trebuit să plătesc cât mi-a cerut, astfel două sucuri şi o pungă de chipsuri au costat cât o masă la restaurantul hotelului nostru. Negocierile trebuie să aibă loc obligatoriu înainte. De exemplu, una dintre poete a dorit să facă poze cu un şarpe (încolăcit în jurul gâtului, mor de frica şerpilor, am stat la 10m distanţă!), dar pentru că nu a negociat înaintea fotografierii (deşi făcut cu propriul aparat), i s-au cerut 200 rupii, ceea ce ar fi putut scoate la 20, indianul, decât să-i piardă şi pe aceştia ar fi lăsat la cât i se oferea. Prea târziu, a plătit banii, erau foarte incisivi, chiar obraznici dacă nu veneai în întâmpinarea acestei insistenţe, uneori doar răstindu-te la ei reuşeai să scapi neagresat, dacă simţeau o cât de mică slăbiciune, poate datorită politeţii, asalturile lor puteau fi neplăcute, astfel, dacă riscai să opreşti la un astfel de motel săreau la tine cerşetorii, handicapaţii, vânzătorii de te miri ce: de la gablonţuri, fructe, şaluri, până la obiecte artizanale şi zei; apăreau dresorii de şerpi, maimuţe, aruncătorii de bumeranguri, paraşute-jucării, etc, orice ar fi putut să-ţi scoată câţiva rupii din buzunar. I-am înţeles în cele din urmă, lupta pentru supravieţuire e atât de strânsă încât scopul este mai important decât teama de a deveni ridicol, respins sau chiar brutalizat.

 

6 feb. 2008 Jaipur (Rajasthan)

 

Oraşul Roz, cu 3 milioane de locuitori, e unul dintre oraşele medii ca populaţie, dar printre cele mai importante ca universităţi, fiind un puternic centru universitar. Ghidul, un doctor în istorie localnic, vorbea cu atâta însufleţire şi duioşie despre oraşul său încât trebuia să credem că este locul unic de pe planetă de o certă valoare, cine nu locuia în Jaipur, cine nu se închina zeilor hinduşi, cine nu iubea democraţia indiană a pierdut valorile vieţii.

            Oraşul vechi având toate clădirile vopsite în roz, dar absolut toate, a fost fondat în jurul anilor 1650 de către împăratul Jan Singh, iar City Palace aparţinând azi familiei regale Maharaja Sawai Bhawani Singh este muzeu în marea ei parte deschis circuitului turistic, cu galerii de artă, arme, textile şi costume regale de o deosebită frumuseţe şi bogăţie. Palatul, numit Palatul Lunii, prin arhitectura clădirii, curţile interioare, zidurile împrejmuitoare, semăna cu un mic Luvru, dar bogăţia ornamentală, culorile şi sculpturile încărcate în exces demascau gustul hindus în combinaţie cu cel islamic. La fel era ornamentat şi palatul din Amirpur unde am ajuns călare pe elefanţi. Înainte de fondarea oraşului, maharajahul a locuit pe munte, în Fortul şi palatul de la Amirpur, un palat construit lângă zidurile unuia mai vechi datând din secolul XV, azi doar ruine. Palatul, terminat în 1633, în competiţie cu Taj Mahal este ornamentat centimetru cu centimetru cu bucăţele de oglindă şlefuită, atât de scumpe în vremea aceea încât, importate din China, au fost plătite cu preţul greutăţii lor în aur. Fiind construit de un împărat al imperiului mogul, elementele de arhitectură şi ornamentaţie sunt de influenţă islamică, în combinaţie cu cea hindusă, deoarece una dintre soţiile împăratului, cea care i-a născut în sfârşit un fiu, era hindusă.

            Îmi dau seama că oricum aş descrie ceea ce văd, tot străin şi rece rămâne, cum aş putea transmite tresărirea inimii când, trecând prin curtea interioară, pare că auzi muzica lascivă şi dansul femeilor în sariuri transparente, privirile hulpave ale împăratului care cheltuieşte averea imperiului pentru a întreţine un harem de 300 de femei pentru propria plăcere, cu sute de servitori pentru hrană şi întreţinere, cu eunuci grămadă care le păzesc, le ung cu alifii mirositoare, le fac masaj, le pregătesc pentru noaptea plăcerii împăratului, care nu se ştie pe care dintre ele o va alege, toate trebuie să spere şi să se pregătească, poate, cine ştie, cea aleasă azi va rămâne în sfârşit însărcinată, că nu se mai ştie când îi va veni poftă împăratului pentru trupul ei, că de suflet şi comunicare nu se pune problema nici în vise; dar dacă va rămâne însărcinată va avea un suflet lângă ea, va fi mamă şi i se va împlini sensul vieţii de femeie, că de iubită, de aleasă a inimii, nu poate fi vorba, aleasa inimii împăratului se schimbă tare des, în funcţie de cum trece timpul o va alege pe cea tot mai tânără, tot mai fragedă, aproape fetiţă. Cum să faci concurenţă timpului? Dar, oh, Rama, dacă se va naşte un băiat, ea, cea aleasă în seara aceasta, va deveni una dintre soţiile oficiale ale împăratului, statutul acesta e foarte măreţ, va fi respectată şi servită ca o zeiţă, nu va mai fi obligată să danseze şi să stea pregătită zi de zi. Nu va deveni niciodată rami, soţia numărul unu, nici parami, soţia favorită, aceea tinerică şi proaspătă, dar e totuşi mai mult decât o femeie anonimă din harem căreia îi vine rândul în patul lui din când în când sau niciodată. Fetele din satul de unde a fost aleasă, cu forţa, o invidiază, dar ea se simte închisă aici în palat, printre ziduri şi catifele, grija eunucilor şi servirea bucătăreselor, plăcerile împăratului şi dansurile de noapte, nici iarba nu o mai vede, nici curgerea Fluviului, doar soarele trecând peste ziduri şi uneori păsările.

            În curtea servitorilor, incintă despărţită prin ziduri înalte de restul palatului, ca nici o privire de băieţandru focos să nu maculeze trupul femeilor, odăile sunt mici şi tare înghesuite, dar tot mai bine aici decât pe câmpul arid de pe care marea parte a recoltei, după ce munceai luptându-te cu seceta şi cu musonul, o dădeai pentru taxele de întreţinere a sistemului opresiv. Imperiul cere bani, luxul unora la fel, dar dacă împăratul ar fi redus sau anulat vieţuirea între aceste coordonate, ar fi demascat slăbiciune, generalii şi demnitarii l-ar fi dispreţuit, cine ar mai fi crezut că zeii îl susţin? Unul trăieşte, toţi restul muncesc pentru plăcerea aceluia, dar acel unul îi conduce în războaie, le dirijează viaţa şi aplică legile, este ca un dumnezeu, iar împăratul ştia că nu are de ales!

            Cum e să mergi călare pe elefant? Se bălăngăne de pe un picior pe altul aşa de tare că tot timpul ai senzaţia că vei cădea, că trebuie să te ţii bine în coşul acela legat cu curele roată pe sub burta elefantului, pe sub coadă. Elefăntiţa pe care urc muntele are nume de zeiţă, o cheamă Laxmi, nu are colţi de fildeş, i-au fost rupţi, ca să nu fie periculoasă, când, din cine ştie ce motive, s-ar enerva. Anul trecut, ne povesteşte elefant-diver-ul, un băiat musulman pe nume Tamil, un turist a supărat un elefant, i-a tot făcut poze cu blitzul în ochi, a răbdat o vreme animalul, apoi i-a dat un picior trântindu-l şi nu s-a lăsat până nu l-a călcat, să fie sigur că nu se mai ridică. A murit pe loc, bineînţeles, răspunde râzând Tamil când îmi vede stupoarea pe faţă. Dar să fiu liniştită, Laxmi e dresată şi e foarte blândă, aici toți băieții sunt musulmani, arată cu mândrie spre colegii lui. Toți poartă costume albe, pantaloni și cămăși lungi de indieni, iar pe cap au un turban portocaliu, dintr-o pânză de bumbac moale și plăcută la privit. Îmi spune cu atâta mândrie că toți sunt musulmani, încât insist asupra temei pentru a-i înțelege orgoliul, el ridică mâinile și strângând pumnii repetă de câteva ori scandând cu voce tare: Bin Laden, Bin Laden, Bin Laden. De parcă asta ne-ar fi asigurat nouă mai multă siguranță! Cât despre el (şi îmi arată cu mândrie permisul de conducere) face parte dintr-o familie de elefant-driveri, bunicul, tatăl, fratele lui, toţi au practicat meseria aceasta, au elefantul lor, proprietate personală. Nu, Laxmi nu e a lor, e vorba despre un altul. În timp ce povesteşte şi ne face poze, se tot întoarce spre noi, se tot bâţâie pe gâtul elefantului stând în poziţie turcească, mă gândesc că, teribilist cum e, ar putea să cadă. Privesc jos spre caldarâmul pietruit, sunt mai bine de trei metri până acolo. Urcarea şi coborârea de pe spatele elefantului are loc la o rampă, iar în timp ce ne continuăm panta, văd în mâna lui Tamil o vergea de fier, elefantul are un punct foarte dureros, undeva pe sub ureche, acolo o atinge din când în când şi-i dă comenzi verbale, scurte, care sunt ascultate imediat, de oprire, de grăbire, de întoarcere, de a se lipi de rampă, chiar şi de a saluta cu trompa încolăcită când i se fac poze. Mi-a fost tare dragă elefăntiţa asta cu păr ţepos şi ochi foarte mici, blajini, cu gene lungi. Am tot mângâiat-o şi i-am spus cuvinte tandre, în limba română, bineînţeles, nu m-o fi înţeles, dar tonul vocii tot i-a dat încredere că e iubită, sunt sigură!

 

7 feb. 2008, New Delhi: Qutub Minar

 

            Qutub Minar este de fapt minaretul dorit a fi cel mai înalt din India, „cel mai glorios turn al victoriei din lume”, care va deveni prototipul tuturor minaretelor. Înalt de 73 m și având 5 etaje, turnul era construit în centrul comunității cucerite spre sfârșitul secolului al XII-lea de către Qutub-ud-din-Aikak, sclavul și generalul lui Muhammad Ghauri. În procesul de cucerire au fost dărâmate multe temple hinduse, jaine, budiste, iar călugării au fost uciși. Pietrele sculptate, coloanele, stâlpii ornamentali ale templeor distruse au fost folosite pentru construcția Complexului Qutub Minar, astfel se observă o mixtură de stiluri și ornamentații care fascinează încărcând fiecare centimetru pătrat al construcției. Înaltul minaret, cel mai înalt pe care mi s-a dat să-l văd, stă încă în picioare, iar dinastiile mogule, deși de mult și-au aflat sfârșitul, numele lor a rămas legat de ceea ce au durat pentru gloria lor. Oare amintinu-i nu facem decât să confirmăm ceea ce și-au dorit?

 

8 feb. 2008, New Delhi: Nehru Memorial, INDIRA Gandhi memorial, palatul prezidenţial, Poarta Indiei

 

9 feb. 2008, Calcutta

 

            E ca un cerc pe care l-am închis. Am aterizat în Calcutta, apoi am mers la Delhi – Agra – Delhi – Amritsar – Delhi – Jaipur – Delhi şi iarăşi Calcutta. Da, un cerc cu trei coarne sau o floare cu trei petale. Ne jucam în copilărie cu flori de margarete rupându-le petalele: mă iubeşte - nu mă iubeşte, aşa e floarea mea şi nu mai risc să-i rup petalele. Era normal să revenim aici pentru a pleca spre casă? Aşa a fost organizată călătoria și nu e normal din punctul de vedere al distanţelor, al oboselii în plus, dar poate că înţelesul lucrurilor iese la suprafaţă în momente şi locuri pe care şi le caută singur, urmărindu-le dincolo de aranjamentele noastre.

            Azi sunt tristă. Am mai fost tristă şi în zilele trecute, câteodată. Uneori prea multă oboseală, trezirile cu noaptea în cap, călătoriile lungi, distanţele uriaşe de parcurs dintre un oraş şi altul m-au vlăguit peste măsură. Dar numărul mare de stimuli de la prima aterizare, începând cu cei olfactivi până la toată invazia celor optici, tactili, gustativi, apoi unele lucruri greu de înţeles la prima vedere fără ajutor, furnicarul de oameni care curge pe străzi precum Gangele în revărsare, oraşele cu maşini bară la bară claxonând continuu, marea de motociclete pârâind, culorile, limbile neînţelese, lipsa de căpătâi pe care o simţi prin mutările din hotel în hotel cu bagajele niciodată făcute de tot, niciodată desfăcute de tot, controalele în aeroporturi, la intrările în palate, toate acestea sunt copleşitoare până la epuizare. Epuizarea mă întristează, mi se învârt în cap tot felul de probleme existenţiale, iar azi, acestea, sau nerăspunsul la ele, respectiv teama pentru răspunsurile greşite, mă întristează în mod aparte. E nevoie de continuă înnoire în viaţă (în a mea în mod special) ca să pot înainta, altfel mă împotmolesc (mă refer în special la primenirea sufletului, tare repede se mai umple de praf).

            Zilele trecute tristeţea a alternat cu momente de entuziasm. Mi s-a şi reproşat prea evidenta exuberanţă, care, pare-se, era manifestată şi faţă de lucruri banale, oferte mediocre, mâncăruri ciudate servite cu mâini murdare, etc., deşi recunosc fascinaţia pe care o trăiam oră de oră. Şi nu mă entuziasmam doar faţă de frumos, ci de asemenea la grotesc, la sordid, la murdar, mă entuziasmau de fapt feţele noi ale Indiei, descoperirea lor. Voiam s-o văd toată, s-o miros toată, s-o gust, s-o înghit, deşi e atât de mare...

            Plouă! Când am aterizat, azi dimineaţă, era o pâclă cenuşie în atmosferă, fierbinte, umedă, încât am avut senzaţia că m-a murdărit, că mi-e pielea, părul, hainele năclăite în mizeria ei. Poate reîntâlnirea cu mirosul fetid de canal amestecat cu mirodenii m-au făcut să simt mizeria până în celulele scoarţei cenuşii. În unele zone ale Calcuttei mirosurile sunt atât de grele încât respiri doar cu jumătate de plămân.

 

10 feb. 2008

 

Ultima seară în Calcutta, ultima seară în India. Tocmai am revenit de la Press Club Kolkata, unde ni s-au lansat cărţile. Locaţia arăta ca o Casă de Cultură de la ţară din România. La masa de prezentare au fost, alături noi patru, domnul B. K. Poddar, Consulul Onorific al României şi Dr. K. S. Das, Prorector la Univ. Rabindra Bharati, Kolkata, cel care a prezentat cărţile. În sală au fost prezent nepotul maharajahului din Calcutta, domnul S. C. Nanar, apoi, oameni ai presei, alţi invitaţi. Când mi-a venit rândul să vorbesc n-am spus nimic despre volumul de poezii, era pe masă, putea oricine să-l răsfoiască, timpul fiind limitat, am preferat să vorbesc despre ce a însemnat pentru mine perioada aceasta de două săptămâni. Cum să scrii despre India de la distanţa de 7000 km fără să-i fi simţit aromele şi miasmele, fără să-i fi văzut templele, palatele, sariurile, cocioabele, fără să fi atins un elefant, o cămilă, o eşarfă de caşmir, fără să fi gustat naan şi masala, fără să-i asculţi muzica în ritmul dansatoarelor? O lume civilizată de la care avem de învăţat forţa de a construi, de a se impune, nu ostentativ, ci cu politeţea englezească rămasă ca o lecţie bine învăţată, dar şi căldura indiană care face să nu simţi distanţa, combinată cu o lume a tradiţiilor în care cămaşa indiană, lungă, e purtată cu demnitate chiar şi de universitari, sariurile nu sunt schimbate cu haine occidentale, chiar dacă laptopul şi telefonul mobil sunt instrumente nelipsite din activitatea cotidiană. Mi s-a promis astă seară, deşi recunosc că sunt sceptică după ce-am văzut cum s-au comportat cu ceilalţi scriitori, că mi se va edita romanul imediat ce va fi tradus în engleză, urmează să semnăm un contract privind condiţiile, dreptul de autor, tirajul, etc. Mi se pare că aceasta ar însemna că mi-am atins scopul călătoriei, dincolo de toată încărcătura trăirilor pe care nimeni nu mi le poate lua vreodată.

            Astă seară, cu un avion Lufthansa, voi părăsi aglomeraţia Calcuttei. Ea nu îmi va simţi lipsa nicidecum, dar eu mă voi vindeca oare de melancolia ce-mi dă târcoale? Voi revedea India? Cine poate să-mi răspundă?

 

Hanna BOTA

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)