Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

„M-am simţit ca după Judecata de Apoi”

Scriitorul Nicolae Băciuţ în dialog cu Daniela  Cecilia Bogdan

 

 

R.- Spuneţi-mi, vă rog, cu ce sentimente respingeţi o carte de versuri şi de ce o faceţi atât de elegant, fără ca autorul ei să ştie?

NB (foto)- Nu prea înţeleg întrebarea şi contextul în care ea m-ar putea viza!? O carte gata tipărită nu văd cum ar putea fi respinsă de mine. Nu sunt critic literar, nu scriu cronică literară, nu sunt preocupat de „monitorizarea” producţiei editoriale. Eu nu pot respinge cărţi, nici de poezie, nici de altfel. Pot face exerciţii de promovare sau de susţinere a unui autor sau altul, a unei cărţi sau alta, pot face exerciţii de admiraţie, mă pot entuziasma de apariţia unei cărţi, pot să-mi exprim rezerve faţă de o apariţie editorială sau alta. Am şi făcut-o, de altfel, nu cu cele mai bune rezultate, fiindcă fiind foarte ferm în exprimarea unor astfel de opinii, lipsit de exerciţiul diplomaţiei critice, am reuşit să-mi atrag chiar duşmănii. Autorii, în general, nu suportă să li se facă observaţii critice, aşteaptă să se vorbească despre jumătatea plină a paharului creaţiei lor.

Având posibilitatea să scriu despre ce vreau, pot să am judecăţi critice prin omisiune. Un autor despre care n-am scris deşi mi-a oferit cărţile sale, înseamnă că n-a reuşit să mă convingă în aşa manieră încât să mă facă să… depun mărturie pentru isprava sa, „fapta” sa editorială.

În general, însă, n-am fost un cititor „rău”, n-am „desfiinţat” cărţi şi autori, fiindcă nu intră în angajamentele pe care să mi le fi asumat faţă de literatura română.

Cât priveşte „eleganţa” cu care aş putea respinge o carte, într-o fază preeditorială, cred că e vorba de altceva. Nu-mi place să mint pe nimeni, nu-mi place să întreţin iluzii fără a avea un minim suport al judecăţii mele. De regulă, atunci când constat devieri flagrante de la normele literare, încerc să sugerez autorului, dacă mi-o cere, înainte de trimiterea la tipar a unui volum, ce „merge” sau ce nu „merge”, ce sună fals sau se situează dincolo de graniţele literaturii. Dar am preferat să greşesc prin generozitate, nu prin „respingere”. Trebuie să-i dai fiecărei cărţi şansa pe care o merită, fără a face prin aceasta şi compromisuri care să nu ducă până la urmă nicăieri, nici pentru autor, nici pentru tine şi cu atât mai puţin pentru literatură.

Nu sunt o instanţă critică. Atunci când sunt consultat, sigur, am un punct de vedere. Unul care „suferă” de inevitabilă subiectivitate. „Consultarea” o fac, cel mult, autorii la primele cărţi, pe urmă devin suverani, nu mai acceptă dădăceli, ceea ce e, până la urmă, firesc. Scrisul nu e un produs colectiv. Editorii nu mai „lucrează” pe manuscrise înainte de a le trimite la tipar. Şi, în fond, de ce ar face-o? Să-i ceară autorului să-şi rescrie textele, să renunţe la vreo metaforă neinspirată? Autorii îşi asumă riscul pe cont propriu. El dă seamă despre ce a scris, cu cărţile pe masă. Respinsă cu eleganţă sau tranşant, o carte proastă tot proastă rămâne, la fel cum, primită cu entuziasm şi fără frână la superlative, o carte ratată nu o poate salva nimeni. Se respinge singură. Se exclude, trece pe linie moartă, într-o gară părăsită.

Moralitatea criticii exclude şi eleganţă şi subtilitatea.

Dacă aş fi fost critic literar…

 

R- De care poet român, după 1989, vă simţiţi mai apropiat?

NB- Anul 1989, nu reprezintă o vamă literară, aşa cum ar putea crede unii. Pentru operele de valoare. Pentru acele cărţi şi acei autori care n-au fost judecaţi pe criterii ideologice. Dar cine poate fi ataşat de autori contrafăcuţi, cine îşi poate face cărţi de căpătâi din maculatura literară ţinută în viaţă cu perfuzii din roşul de partid de mai ieri sau din portocaliul de azi?

Eu am rămas ataşat, după 1989, de aceiaşi autori de care am fost ataşat şi înainte.

Dar, dacă aş fi răutăcios, aş întreba, ce înseamnă a fi ataşat de un scriitor, de un poet? Eu citesc şi recitesc cărţi, descopăr şi redescopăr cărţi, trăiesc drama neputinţei de a citi cât simt nevoia să citesc, şi nu mă ataşez de nimeni. Mă detaşez cu respect de autori, pentru că vreau să fiu eu însumi. Nu poţi funcţiona pe principiul vaselor comunicante împreună cu un autor. Nu poţi câştiga dacă pierde el, nu poţi pierde dacă câştigă el.

Am rămas însă acelaşi scriitor care crede în amiciţia literară, bazată pe cultul sincerităţii, se spune că am vocaţia prieteniei. Din acest punct de vedere sunt un pătimaş. Uneori merg cu devoţiunea dincolo de orice limite. Am reuşit, astfel ca duşmanii prietenilor mei să devină şi duşmanii mei. Nu pentru că aş fi dorit eu, dar n-am acceptat să joc la două capete. Cine-mi atacă un prieten mă atacă până la urmă şi pe mine. Cine-mi laudă un prieten scriitor mă laudă şi pe mine. Pentru că „spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti” nu e vorbă-n vânt.

După 1989 însă, e tot mai greu să te ţii de prietenii. Nu mai e timp, suspiciunile, neîncrederea au luat locul unor atribute care ne ţineau pe mulţi în jurul aceleiaşi mese, şi la propriu şi la figurat.

 

R- Ce vă preocupă cel mai mult când nu sunteţi la masa de lucru?

NB- Să vă răspund şcolăreşte: atunci când nu sunt la masa de scris, cel mai mult mă preocupă cum să fac să mă întorc cât mai repede la masa de scris. Pentru că sensul meu de a fi este scrisul. Cel mai în largul meu, în lumea mea, sunt la masa de scris. Dar, mai în glumă, mai în serios, masa mea de lucru e ţara. Scriu oriunde m-aş duce, în cele mai nonconvenţionale circumstanţe. Am scris, în criză de hârtie şi pe verso-ul unor cărţi de vizită, pentru că nu puteam rata clipa. Eu cred în inspiraţie, cred în acele stări în care  totul parcă vine de la sine, în care eşti scris, mai mult decât scrii.

 

R- Ce aţi simţit după ce aţi vizitat Rohia, după 18 ani de la moartea lui Steinhardt?

NB- Să spun acum ce am simţit acum trei ani după optsprezece ani? Nu e o întrebare ciudată?

N. Steinhardt a murit în 1989, fără să apuce să mai respire o dată aerul libertăţii în libertate, pentru că N. Steinhardt a fost mereu un om liber, chiar şi atunci când a fost între zidurile de închisoare. El mi-a întreţinut şi mie gustul libertăţii. El se simţea liber şi la mănăstire, deşi n-a abuzat de renumele lui pentru a ieşi din canoanele mănăstireşti. Acolo, în chilia lui, în Casa Poetului, N. Steinhardt era un punct de sprijin al libertăţii, o libertate dispusă mai mult pe verticală decât pe orizontală. Căci N. Steinhardt şi-a luat „libertatea” credinţei ortodoxe atunci când singura dimensiune la care se putea raporta era verticalitatea, înălţimea.

Nu mi-am imaginat niciodată cum aş fi putut să trăiesc într-o chilie eu, care nu suport zidurile, pereţii, tavanul! Am văzut chilii la Muntele Athos, încărcate de sfinţenie şi rugăciune. Nicăieri nu m-am simţit însă ca în chilia monahului de la Rohia! Pentru mine era chilia unui sfânt. A Sfântului Nicolae. Cu care am avut nu doar şansa de a fi contemporan, ci şi privilegiul de a-i putea pune întrebări, de a-i asculta poveţe. Iar el era un mare sfetnic. „Scrisoare către un poet”, pe care mi-a adresat-o, mă urmăreşte şi acum, o reprimesc în fiecare zi.

 

R-Cu ce sentimente poţi să te întâlneşti, în aceste circumstanţe, prima oară, singura dată, cu Rohia?

NB- Mi-ar plăcea să mă întorc la Rohia, în chilia părintelui Nicolae, dar nu aşa cum am făcut-o, ca turist, ci ca vieţuitor. Măcar pentru o zi. Cred că ar fi locul în care n-aş simţi nici un fel de ziduri. Aş mai putea sta de vorbă, astfel, dând ceasul înapoi, cu acel Patriarh al simplităţii, părintele N. Steinhardt.

Mănăstirea Rohia a fost o alegere inspirată pentru N. Steinhardt. Un loc în care am simţit ceea ce am simţit pe Muntele Athos, cerul de pe pământ. A fost şansa lui N. Steinhardt, a fost şansa Rohiei, care a crescut în sfinţenie prin rugăciunile părintelui Nicolae.

Prin N. Steinhardt, o bibliotecă a devenit altar. Ca bibliotecar al mănăstirii, părintele Nicolae a încărcat cu sfinţenie cărţile pe care le-a atins, pe care le-a citit, le-a fişat, le-a găsit un loc în Babilonul literar. Am găsit acolo şi „Muzeul (meu) de iarnă”, citit şi comentat de N. Steinhardt.

Vă imaginaţi ce-am simţit eu atunci, acolo, acasă la N. Steinhardt? Ce-am simţit după ce am avut bucuria, după aproape 18 ani de la moartea lui N. Steinhardt?

N. Steinhardt era, pentru mine, acolo, era viu, prin tot ceea ce a fost, ca monah, ca om de cultură. M-am simţit ca după Judecata de Apoi.

 

Din volumul, in curs de apariţie,- " Ferestre fără zid"

Editura Nico, Tg.Mureş

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)