Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

„Mai multă unitate, mai puţină invidie, mai multă colaborare!”

 

Prof. I. C. HIRU,  scriitor, editorul revistei  Pietrele Doamnei

Dialoguri privilegiate

 

Maria Diana Popescu, Agero

 

 

MDP: Stimate domnule Ion C. Hiru, după 1989, guvernele şi-au îndreptat sporadic atenţia spre învăţămîntul românesc şi asta, numai sub presiunea străzii. Ce este de făcut?

 

Ion C. Hiru: Greve să facă cei care îşi cunosc adevărata lor menire, cei care învaţă şi educă bine tânăra generaţie. N-au ce căuta în stradă „spoiţii”, cei care îşi găsesc un loc călduţ în plapuma învăţământului românesc, cei care la examenele de suplinire sau titularizare obţin note de 1, 2, 3, 4, nici chiar cei cu 5, 6, 7, 8. Un profesor adevărat este cel de 9 şi 10. Câţi elevi n-am auzit spunând: „ăsta e cel care a apărut în ziar cu nota 2 la examenul de titularizare!”

 

MDP: Ce acuză crizele repetate din învăţămîntul românesc? Schimbările repetate de substanţă, încotro conduc?

 

Ion C. Hiru: Ar fi multe de spus. În primul rând, dascălii scoşi peste noapte în universităţi şi facultăţi, te miri în ce oraşe, cu examene plătite în valută, diplome false, cu restanţe din anul I, date în anul III, studenţi care se „trag de brăcinare” cu profesorii, negociază preţurile pe coridoare, soţii care se prezintă la examene în locul soţilor, care nici nu ştiu unde este facultatea. Aceştia sunt dascălii – sau o parte din dascălii – din învăţământul românesc al anului 2009.  Manualele alternative defectuoase. Trei clase dintr-o şcoală învaţă după trei manuale diferite, licitate acolo, sus, cu mari preţuri şi comisioane. Manualele de istorie ciuntite, lipsite de iluştrii, de măreţii făuritori ai adevăratei istorii, manuale supraîncărcate cu balast, ore puţine de educaţie fizică, lipsa orelor de educaţie sanitară. Ca să nu mai vorbim de acei dascăli, fii buni ai lui Bachus, care vin ameţiţi în clasă, adormind pe catedră, sau bătându-se în parte cu elevii, profesoare îndrăgostite de elevi, unele făcând striptis, arătându-şi ce au mai „bun”, din păcate nu capul. Şi să nu mai vorbim despre aceste teze unice, în urma cărora se intră la liceu – pe calculator – adunând, împărţind note ce nu ilustrează cunoştinţele elevilor. Subiecte transmise chiar de profesori, prin telefon, după ce le rezolvă şi ei, cu greu. Indulgenţă din partea supraveghetorilor, pentru a se număra şcoala lor în rândul şcolilor fruntaşe din judeţ, incompetenţa evaluatorilor, care ajung la diferenţe de punctaj de peste trei puncte, şi câte altele. Cei ce obţin note bune pe aceste căi, obţin şi locuri la marile licee, iar acolo unde este corectitudine şi conştiinţă şi notele sunt cele adevărate, calculatorul îi aruncă pe elevi la Şcoli de arte şi meserii. Acesta este învăţământul românesc. Păcat! Se zvârcolesc în morminte cei ce ştiau carte, erau exigenţi, noi, ca elevi, îi uram atunci, dar acum îi stimăm, îi iubim. Poate doamnei ministru Andronescu îi va da Dumnezeu mintea românului a de pe urmă, să se întoarcă la zilele bune ale învăţământului şi educaţiei.

 

MDP: În mod sigur, cititorii ar vrea să ştie cîte ceva din biografia dumneavoastră.

 

Ion C. Hiru: Biografia mea este simplă, deşi labirinturile vieţii nu m-au ocolit. Sunt sigur că m-am născut în ziua de Pantelimon, 1942, în glia basarabă Domneşti, în plin război, când părinţii mei se refugiaseră în pădurea Tudoranului, ferindu-se de bombardamente, urcând în Pakard toată familia, protejata fiind mama, însărcinată în „ultimul grad” şi care, datorită emoţiilor, a născut. Am crescut în „de toate”, îmbuibat cu bunătăţi, chiar în timpul ucigătoarei secete din 1947. Am învăţat – nu excepţional – primele clase în şcoala satului, sfinţită, în 1904, de Spiru Haret. Liceul, în două oraşe, datorită spiritului meu expansiv: „Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeş şi „Zinca Golescu” din Piteşti, fiind prima promoţie mixtă a liceului, fost de fete. După liceu, în 1960, bursa de regiune mi-a fost suspendată, datorită „binevoitorilor” care au sesizat poziţia de fost chiabur, comerciant, posesor de autocamioane, a tatălui meu. Trei ani în producţie – învăţământ – la Ciomăgeşti, Ştefăneşti, Moldova Nouă, unde am fost exclus din partid, mai ales pentru că m-am abătut de la „morala proletară”. Facultatea de limba şi literatura română, terminată în 1966, m-a scos profesor, pe la Nucşoara, Făgeţel, Domneşti. Am fost director de Cămin cultural, chiar viceprimar al Domneştiului. Căsătorit, o dată şi pentru ultima oară, cu învăţătoarea Mariana Toma, pe care, de ce să nu fiu sincer, o cam plăceam din copilărie. Am doi copii, un băiat şi o fată, copii deosebiţi, pe care îi iubesc mult. Acum, pensionar, mângâind cu drag nepoţii, simt, uneori, melancolia anilor trecuţi ca o părere, care îmi provoacă nostalgii. Cam atât!...

 

MDP: Cum era învăţămîntul de altădată?

 

Ion C. Hiru: Cum să fie, un învăţământ adevărat, cu verificări anuale, examen de la ciclul primar la gimnaziu, examen adevărat la admiterea în liceu, examen veritabil de maturitate, examen drastic la admiterea în facultate, ca să nu mai vorbim de examenul de licenţă. Toate examenele erau adevărate sărbători, cu ghirlande împletite din frunze de stejar şi cu multe flori. Dascăli adevăraţi, iubitori ai meseriei, pregătiţi până în plăsele, pedagogie cât cuprinde, seriozitate, uniforme şcolare, disciplină impusă de sobrietatea oamenilor de la catedră, fără palme şi beldii, carte cât cuprinde, chiar dacă studiam  „Bazele darwinismului”, economie politică socialistă sau socialism ştiinţific. Şi acum, când îmi apar în minte dascălii I. Bărboiu, Gh. Chirvasiu, Mihail Ionescu, Ion Răvescu, Elisei Avram, I. Spinei, Peligrad, Morţun, Şerban Cioculescu, Ovidiu Râureanu, Augustin Z. N. Pop, Gh. N. Dragomirescu, Gabriel Ţepelea şi, nu în ultimul rând, M. Z. Mocanu, duc mâna spre cap pentru a-mi ridica pălăria.

Învăţământ adevărat, adevăraţi dascăli...

 

MDP: Despre şcoala din Domneşti, despre evoluţia ei în timp, ce ne puteţi spune?

 

Ion C. Hiru: Învăţământul din Domneşti a început cu aproape două secole în urmă, după 1830, primii învăţători fiind Nicolae şi Bucur Domnescu – fraţi -  apoi preoţii, excelând  Duhovnicul Ion Sân Pavel, care învăţa copiii pe prispa casei sale, unde se găsea lada cu nisip fin, pe care şcolarii trasau primele cifre şi litere. Tot ei au făcut şcoli, biserici, educaţie şi chiar un cor, la început bisericesc. În timpul revoluţiei de la 1848, când şcolile din ţară şi-au întrerupt activitatea, la Domneşti nu s-a pierdut nici măcar o oră. Au urmat apoi corifeii învăţământului domneştean: Luca Paul, Ion Stăncioiu, N. Hănescu şi Moise Moisescu, fost senator. Ei au înfiinţat prima bibliotecă din ţară în mediul rural, pe la 1883. Primul bibliotecar, Luca Paul, era un apropiat al marelui Haret, mulţi ani Inspector general al băncilor din România. Şcoala nouă a fost inaugurată în 1904, chiar de ministrul reformator Spiru Haret, care a fost încântat de tradiţiile şi obiceiurile domnişanilor, mai ales de pastramă şi bulzul ciobănesc, stropit cu „spânzuratul” plin de licoarea din prună a Tudoranului, servit la masa din grădina învăţătorului Luca Paul, la umbra părului pepenesc, după cum îmi povestea fiica învăţătorului, frumoasa Aurelia Şuţa. Şcoală cu tradiţie, cu mari dascăli. În 1962 răsare Liceul teoretic, unde se făcea carte la nivelul celor mai bune licee din regiune, argumentul fiind rezultatele excepţionale obţinute. Dintr-o clasă de 30 de elevi, poate cinci, şase nu intrau la facultate.

 

MDP: Ce personalităţi a dat ţării şcoala domnişană?   

 

Ion C. Hiru: Ce personalităţi? Este greu să-i numesc şi, la urma urmei, pentru mine sunt personalităţi şi cei care au rămas acasă, oameni cinstiţi, demni, buni pomicultori, crescători de animale, muncitori forestieri, agricultori etc. După cum sunt personalităţi mari profesori, militari, slujitori ai tuturor armelor, ingineri, jurişti, medici, oameni politici, ziarişti, profesori universitari ca, de exemplu, prof. univ. dr. Petre Ionescu Muscel, Iosif Ionescu Muscel, Gh. Mencinicopschi, Ion I. Petrică, Corneliu Hianu, Vasile Răvescu, Ion Şuşală, Moise Mitulescu, Ion Gegiu, Ion Rizescu, generalii Gh. Toma, I. Nicuţ şi Nelu Samoilă, I. Felea, I. Sorescu, N. Tomescu şi multe alte nume. Tare mi-e teamă că supăr pe cei neamintiţi, deci îi rog să mă ierte.

 

MDP: Profesorii sunt recompensaţi suficient pentru dăruirea de sine, pentru conştiinţa cu care pun pe primul plan educaţia copilului şi nu condiţia lor?

 

Ion C. Hiru: Vreţi părerea mea sinceră? Dacă da, am s-o spun deschis, în câteva vorbe. Să fie recompensaţi dascălii care îşi fac datoria, să primească bani mulţi şi meritaţi. Criteriile de departajare să vină de la Ministerul Învăţământului, în aşa fel încât calificativele să fie reale, bine cântărite, fără rabat. Cel ce nu-şi face datoria – începător sau cu multă vechime – să simtă lipsa banilor. Trebuie să ştiţi că învăţământul este, totuşi, un loc sigur de muncă, în această societate a capitalismului sălbatic românesc. Să se ajungă până acolo încât cel incapabil să fie scos fără milă din sistem. Fiindcă dascălii formează societatea de mâine.

 

MDP: Aţi putea face, vă rog, o pledoarie pentru Domneşti, ca loc de cultură şi de istorie naţională?

Ion C. Hiru: Pentru a pleda pentru Domneşti, ca loc de cultură şi de istorie naţională, mi-ar trebui timp cât pentru a scrie o carte. Domneştiul a fost, şi încă mai este vatră de cultură şi educaţie. La noi, aici, în ocina Basarabilor e cu totul altceva, bate un alt vânt, chiar dacă, pe ici, pe colo, buzunarul a luat-o înaintea capului, ca peste tot. La Domneşti – leagăn al culturii  văii Râului Doamnei – mai bântuie încă spiritele înaintaşilor: Duhovnicului Pavel, corifeilor învăţământului, Petre Ionescu Muscel, Iosif Ionescu Muscel, marilor teologi N. Ionescu, Gh. Ionescu, Radomirescu, Venescu, ale învăţătorilor martiri Gh. N. Şuşală şi Gh. Petrică, care au cunoscut răcoarea lagărelor comuniste. Avem chiar exemplul celor care azi sunt pensionari: N. Samoilescu, I. Hirică, M. Mecu, I. Şuţa. I. Nistorescu, El. Buceloiu şi alţii, care nu-şi mai găsesc locul în mijlocul mai tinerilor lor colegi, cel puţin din condescendenţă. Se simte, de departe, o uşoară punere la zid, o nepăsare. „Cine a descoperit ghilotina, de ghilotină a murit”. Atenţie!

 

MDP: Cine sunt cei care încearcă să desfiinţeze reperele morale şi culturale, şi chiar modelele?

 

Ion C. Hiru: Mi-e greu să încerc a aminti pe cei care caută să desfiinţeze reperele morale şi culturale, şi chiar modelele, aici, la Domneşti, cu toate că aş avea multe de spus. În primul rând consider că ar trebui mai mult liant între intelectualii acestei aşezări, care sunt destul de numeroşi. Nu mi-a venit să cred că dascăli ai Domneştiului n-au auzit de revista Pietrele Doamnei a Fundaţiei „Petre Ionescu Muscel”, revistă cu o vechime de trei ani şi atât de apreciată, chiar şi de Academia Română. Nu-mi vine să cred faptul real că dascălii domnişani nu participă la lansările de cărţi organizate de fundaţie sau de bibliotecă, lansări destul de multe, autorii fiind tot dascăli, colegii lor. Nu-mi vine a crede încă multe lucruri, dar asta este realitatea şi de aceea îl invoc mereu pe Ţepeş...Mai multă unitate, mai puţină invidie, mai multă colaborare, mai puţină răutate, mai multă animaţie intelectuală şi mai puţină indiferenţă. Cancerul este mic copil pe lângă aceste boli ale sufletului.

 

MDP: Ştiu că aţi semnat mai multe cărţi şi că gestionaţi, împreună cu profesorul George Baciu „fenomenul cultural Domneşti”, precum şi o revistă culturală de mare impact.

 

Ion C. Hiru: Eu zic că răspunsul la această întrebare ar fi o lipsă de modestie din partea mea, a noastră. E drept că nu am stat degeaba, morfolindu-mi pensia, în cuibul meu şi ţinându-mă de poalele nevestei, sau aşezându-mă la bârfa satului, pe banca din faţa casei. Cu toate că, mărturisesc, îmi place, din când în când, să aud, să aflu cine cu cine mai trăieşte, cine şi-a prins bărbatul cu alta, cine a mai murit, ce spargeri s-au dat, aşa, ca într-o „poiană a lui Iocan”...Am şi scris – şapte cărţi, fie ca autor, sau coautor (trei coautor, patru autor). Ultima este cea despre medicul Teja Papahagi. Am scris cărţi de specialitate, un roman autobiografic şi cărţi monografice. Revista Pietrele Doamnei ne ia mult timp, dar nu ne văităm. Profesorul George Baciu a publicat cartea „Agresiuni, bătălii, campanii din istoria lumii (mileniul al III-lea î.Hr. – 2 septembrie 1945)” şi romanul „Tristeţea unei iubiri”. Nu stăm chiar cu braţele încrucişate, la poartă. Şi, la urma urmei, nu este uşor să ridici pe soclul istoriei busturile de bronz ale personalităţilor Petre Ionescu Muscel şi Alfons Popescu. Concursul naţional de literatură „Pe aripi de dor Domnesc” a fost răsplătit de fundaţie cu premii de 100 de milioane lei. Premianţii şcolilor au primit şapte zile de linişte la mare. 25 de elevi au primit 8 calculatoare Pentium IV, iar 20 de elevi au primit calculatoare Pentium III. Au fost şi multe alte acţiuni ale fundaţiei ai cărei preşedinţi suntem. Nu pot să trec cu vederea numele doamnei avocat Catia Rădulescu care, preşedinte de onoare al fundaţiei fiind, s-a aflat mereu aproape de noi, atât material, cât şi sufleteşte. Împreună cu profesorul George Rotaru, director la „Rotarexim” – Vâlcea, am reuşit să acţionăm din punct de vedere cultural şi chiar edilitar, făurind un mic parc în faţa Casei de cultură, aici având tot sprijinul din partea domnului Stănică, prof. univ. dr., prorector al Institutului Agronomic Bucureşti şi al ing. Cr. Lemnaru, fiu al comunei.

MDP: Ce anume mai pregătiţi Domneştiului cultural, pentru că ştim că la Domneşti cultura este acasă la ea?

 

Ion C. Hiru: Ce pregătim? Înălţarea pe soclul istoriei Domneştiului basarab a bustului din bronz al marelui cărturar, dascăl şi colaborator al marelui reformator Spiru Haret, al domnişanului, fost controlor al băncilor din România, Inspector general Luca Paul, pentru înnobilarea grupului statuar existent cu încă o personalitate. Va urma ediţia a II-a a Concursului naţional „Pe aripi de dor Domnesc” şi lansarea cărţii „De la străbunic, la nepoţi. Duhovnicul Sân Pavel – vârf de lance al culturi domneştene”, semnată de I. C. Hiru şi George Baciu. Şi vor mai fi şi multe altele, dar mă opresc aici, că şi aşa ne-am lăudat destul! 

 

Diana Popescu în dialog cu prof. Ion. C. Hiru, 9 ale lui aprilie, 2009 

 

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com