Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

GHEORGHE PĂUN, MEMBRU AL ACADEMIEI EUROPENE

 

„Matematica e un spaţiu al libertăţii, un spaţiu al modestiei”

 

Dialoguri privilegiate

Maria Diana Popescu, Agero

 

 

 „Nu mă hazardez decât în a menţiona posibila limită – pe care o intuiesc uneori – impusă de Marele Arhitect al Universului (folosesc o sintagmă citită, nu auzită), pentru a stopa curiozitatea poate prea agresivă a unui homo sapiens care probabil nu are voie să atingă unele niveluri ale cunoaşterii pentru a nu face cine ştie ce boroboaţe cu urmări nepotrivite. Îmi vine în minte un roman, publicat în 2001, de doi autori germani, Jens Johler şi Olaf-Axel Burow, intitulat Gottes Gehirn (Creierul lui Dumnezeu). Un thriller, nu ştiu multe amănunte, dar ceva despre posibilitatea de a crea ceva (o colecţie de creiere) care să se apropie de puterea creierului absolut al lui Dumnezeu. Şi-mi imaginez în vremea asta un Domn cu barbă albă, omnipotent, omniscient, infinit în toate, dar nu neapărat şi în răbdare, zâmbind îngăduitor, dar mişcând ritmic o nuieluşă subţire pe care o ţine între degete în timp ce priveşte cum Johler şi Burow tocmai scriu romanul cu pricina... sau, mai ales, atunci când specialiştii în neuroteologie – există şi o asemenea ştiinţă! – comentează cartea cu pricina...”

 

MDP: Nu mi-a plăcut matematica, m-am bucurat cînd la facultate am scăpat de ea, dar mă bucură enorm privilegiul de a sta de vorbă acum cu un matematician, cercetător de talie internaţională, membru al Academiei Europene, scriitor, publicit.  De unde a plecat dragostea pentru exact ?

 

Acad. GHEORGHE PAUN: Greu de spus. Probabil că am fost născut aşa, cu emisfera stângă a creierului, cea care se ocupă de matematică, bine dezvoltată. Mai pe-o parte adică... şi, ca să nu se vadă, încerc s-o ţin funcţională şi pe cea dreaptă, cea intuitivă, lingvistică, artistică, scriind... Sau jucând GO, despre care se spune că solicită, deci antrenează, în mod egal ambele emisfere ale creierului. La modul serios, datorez cariera matematică părinţilor care m-au convins de mic că sunt bun pentru aşa ceva, unei memorii perfecte pentru câteva decenii (mi-a fost tare utilă la vremea şcolii...), inimoşilor profesori din Liceul Vlaicu-Vodă şi, desigur, întâlnirii cu profesorul Solomon Marcus cel contagios şi altruist, în jurul căruia nu se poate să nu-ţi placă matematica.

 

MDP: Am ajuns la concluzia – nu ştiu cum –, aşa, dintr-o dată, că dacă matematica nu ar exista, omenirea ar stagna şi nu ar fi cu nimic mai interesantă decît materia minerală. Ştiinţa are scopul său propriu şi anume de a permite omului, cum spunea Descartes, „să devină stăpînul şi posesorul naturii”. Ce se poate şi ce nu se poate fără matematică?

 

Acad. GHEORGHE PAUN: Sună frumos, este şi adevărat într-o anume măsură. Nu neapărat în felul în care o spunea Descartes: povestea cu „stăpânul şi posesorul naturii” cred că e de mult desuetă – sau ar trebui să fie, dacă nu dorim să ne mutăm în sere de plastic sau direct pe alte planete... „Cucerirea naturii” a dus la găuri în stratul de ozon, încălzirea globală, deşertificare, dispariţia a nu-ştiu-câte specii de animale, atâtea boli noi… Dar să revenim la matematică. S-a spus şi tot spus că tot ce e gândire riguroasă este matematică/ matematizabil (Moisil), că o disciplină devine ştiinţă în măsura în care foloseşte matematică (evident, se exagerează puţin aici, de dragul formulării), că numerele sunt lucruri sigure (Galilei), că numai matematica demonstrează, orice altceva rămâne la nivelul părerilor, intuiţiilor, iluminării, empiricului. Nimic rău în toate acestea din urmă, n-am avea artă, religie, politică, medicină (într-o mare măsură) fără ele, dar pentru a proiecta poduri şi case şi zboruri peste ocean, ca să nu spun spre Lună, pentru a avea calculatoare şi siguranţa comunicării pe internet şi câte altele, ne trebuie matematică. N-ar trebui să pierdem din vedere rolul matematicii ca teren de antrenament al „micilor soldăţei cenuşii”, cum numea cineva neuronii. Dincolo de utilitatea ei, matematica ar trebui privită şi ca un scop în sine, pretext pentru raţionamente riguroase, corecte logic. Nu e puţin lucru. Imaginaţi-vă un om care nu a făcut matematică la şcoală! Sigur, mă gândesc aici la matematica de bază, bine agrementată cu jocul – lasă că nici nu există o graniţă între matematică şi joc, nici la nivel şcolar şi nici la nivelul cercetării de performanţă. Discuţia poate fi foarte lungă, nu e aici locul pentru adâncirea ei.

 

MDP: Inteligenţa omului are şi ea limitele ei, şi trebuie să accepte un incognoscibil relativ. Pentru academicianul Gheorghe Păun ce reprezintă, cine este necunoscutul?

 

Acad. GHEORGHE PAUN: Iarăşi o întrebare care merită o carte întreagă... Spuneam mai devreme – un cercetător trăieşte tot timpul în preajma necunoscutului, pe care încearcă să-l „ronţăie” cât de cât, să-i mute graniţele cu un pas mai încolo. Adesea, necunoscutul e formulat deja în literatura domeniului, dar şi mai apreciaţi sunt acei cercetători care mai şi descoperă ceea ce nu se ştie, dându-şi sie şi altor cercetători de lucru. Este ceea ce mie mi-a reuşit foarte bine de mulţi ani, de pildă, în zona calculabilităţii inspirate din biologie. Nu intru în amănunte. Vine apoi palierul mai înalt al incognoscibilului de care vorbiţi. Pe teritoriul matematicii, îl pot ilustra cu multele teoreme de imposibilitate (dau două exemple: (1) teorema lui Godel, care spune că nici un sistem formal care acoperă aritmetica nu poate fi complet şi consistent – cu consecinţe filosofice profunde, amintite adesea, niciodată explorate suficient, şi (2) teorema lui Arrow, care spune că nu există nici o metodă de agregare a deciziei de grup care să fie raţională – „raţionalitatea” are aici o definiţie precisă, constând din cinci condiţii pe care orice metodă de vot ne-ar plăcea să le îndeplinească; la fel ca mai devreme, consecinţele acestei teoreme sunt departe de a fi complet explorate de ştiinţele socio-politice), de independenţă (matematica poate fi construită cu sau fără axioma alegerii, cu sau fără axioma continuului, acceptând sau nu postulatul al V-lea al lui Euclid),  prin teza Turing-Church (tot ce putem calcula algoritmic, se poate calcula cu aşa-numita maşină Turing, deci cu un calculator aşa cum îl ştim), chiar prin rezultatele din teoria complexităţii (imposibilitatea de a rezolva în timp rezonabil anumite probleme, ceea ce impune limite supărător de apropiate performanţei minunatelor „creiere electronice” care ne-au pătruns deja atât de mult în viaţa curentă). Nu mă hazardez decât în a menţiona posibila limită – pe care o intuiesc uneori – impusă de Marele Arhitect al Universului (folosesc o sintagmă citită, nu auzită), pentru a stopa curiozitatea poate prea agresivă a unui homo sapiens care probabil nu are voie să atingă unele niveluri ale cunoaşterii pentru a nu face cine ştie ce boroboaţe cu urmări nepotrivite. Îmi vine în minte un roman, publicat în 2001, de doi autori germani, Jens Johler şi Olaf-Axel Burow, intitulat Gottes Gehirn (Creierul lui Dumnezeu). Un thriller, nu ştiu multe amănunte, dar ceva despre posibilitatea de a crea ceva (o colecţie de creiere) care să se apropie de puterea creierului absolut al lui Dumnezeu. Şi-mi imaginez în vremea asta un Domn cu barbă albă, omnipotent, omniscient, infinit în toate, dar nu neapărat şi în răbdare, zâmbind îngăduitor, dar mişcând ritmic o nuieluşă subţire pe care o ţine între degete în timp ce priveşte cum Johler şi Burow tocmai scriu romanul cu pricina... sau, mai ales, atunci când specialiştii în neuroteologie – există şi o asemenea ştiinţă! – comentează cartea cu pricina...

 

MDP: Fizicienii secolului XIX –  Marceline Berthland de exemplu – afirmau că în lume există două realităţi: materia şi energia, fără ca vreodată energia să devină materie şi materia energie. Or, se ştie astăzi materia nu este decît o aparenţă a energiei. Mă puteţi dumeri?

 

Acad. GHEORGHE PAUN: Ei, dacă aş şti eu cum e cu materia asta... Dar pot să-mi aduc aminte că am scris SF pe vremuri şi pot invoca o idee pe care nu ştiu de unde am auzit-o prima dată şi care-mi place, despre structura triadică a materiei. Pe scurt, materie = substanţă + energie + informaţie. Un triplet care (din punct de vedere matematic/fizic) nu este încă un triunghi: doar latura substanţă – energia a fost stabilită, prin celebra formulă a lui Einstein, E = mc2. Ce-ar fi să existe o formulă asemănătoare, de trecere între informaţie şi oricare dintre celelalte două ipostaze ale materiei? Să putem adică transforma biţii în grame, sau în waţi-calorii-jouli. Să putem adică transforma cuvintele bine potrivite, teoremele de pildă, că doar conţin informaţie, în „bunuri de larg consum”... Să nu uităm că „la început a fost Cuvântul”, că ADN-ul este informaţie (reprezentată substanţial, pe nucleotide, dar şi în poziţionarea acestora, în modul de „împachetare” a moleculelor, etc.). Şi Big Bang-ul e pe aproape, cu concentrarea într-un punct a întregului univers de mai târziu, de acum şi de acum până la Big Crash-ul simetric, pe care teoria îl prezice. Şi Frank Tipler, cu a sa mult discutată şi tot atât de mult contestată „Fizică a nemuririi”, ne sprijină speculaţia: universul converge spre nu-ştiu-ce punct omega din fizică, în care totul va exista pentru totdeauna în formă informaţională, inclusiv noi, cei care suntem – dar şi cei care am fi putut fi!, resuscitaţi informaţional, pachete de biţi trăind (sau, mă rog, cum s-o numi existenţa aceea) pentru eternitate, într-un fel de calculator cosmic, fără molecule, fără celule. Să revenim însă azi, pe pământ...

       

 MDP: Literatură şi matematică. Avem o cazuistică în speţă, dacă amintesc numai pe Dan Barbilian. Unde intervine calculul mai întîi?

 

Acad. GHEORGHE PAUN: Când scriu proză nu „calculez”, când fac matematică uit complet de ipostaza literară. Sau măcar, aşa cred/pretind eu că se întâmplă la nivelul conştientului, că despre cum lucrează creierul nu prea am habar. Sigur, există o osmoză de mult atestată între matematică şi poezie, muzică, pictură – artă în general, şi se ştie că matematica încorporează o considerabilă doză de estetic (modelele „frumoase” au mai mari şanse să fie „adevărate” decât cele „urâte”), şi aşa mai departe, deci nici eu nu mă pot sustrage acestei osmoze. Plus, desigur, experienţa de viaţă, mult marcată de viaţa de matematician şi, explicit, dar mai ales implicit, trecând şi în literatura pe care am comis-o.

    

 

MDP: Ca instrument capabil de a atrage atenţia, arta a fost utilizată în diferite epoci de către diferiţi stăpînitori. Astăzi, care mai este aspectul ei intenţional?

 

Acad. GHEORGHE PAUN: Arta poate fi – şi este şi azi, ca de multă vreme – orice, de la sursă de emoţii, de frumos, de idei, la marfă  şi acumulator de valoare mercantilă, de la vector şi instrument de propagandă (politică, religioasă, etc.) la spaţiu de exprimare, ca să nu spun defulare (sunt cinic?), pentru pământeni cu prea-plin de simţăminte, de la sublim, creaţie, dumnezeire materializată, la decoraţie ostentativă a bogăţiei parveniţilor. Se schimbă, desigur, arta cu vremea şi cu vremurile, apar chiar arte noi (vezi fotografia, cinematograful, cine ştie ce holo-cyber-arte vor mai veni), dar menirea primară, aceea de a face oamenii mai oameni (= umani) va rămâne, şi la fel utilizarea artei în toate scopurile posibile.

 

MDP: Înainte de a fi intelecte rigide, sîntem oameni, trebuie să izbutim a uni cele două dimensiuni, cea sufletească şi cea ştiinţifică. Reuşim? Reuşiţi?

 

Acad. GHEORGHE PAUN: Şi oamenii de ştiinţă sunt oameni – din toate punctele de vedere. Uneori chiar mai „umani” decât mulţi dintre contemporanii lor, de exemplu, pentru că ştiinţa (matematica cu precădere) e un spaţiu al libertăţii, deci nu produce frustrare, şi un spaţiu al modestiei (tocmai prin conştienţa – chiar dacă nu există cuvântul – limitelor de care vorbeam mai devreme). Pe de altă parte, este adevărat că „prea multa ştiinţa” duce la oarece alienare, cel puţin în raport cu aprecierea comună, dar asta cred că e adevărat pentru orice activitate făcută cu pasiune şi efort pentru o lungă perioadă de timp. Am exemplul cel mai convingător: artiştii plastici. Mulţi dintre ei pozează în rebeli, reformatori, super-independenţi, dar umblă pur şi simplu în uniformă (de pildă, cu şepci uriaşe de catifea, căzute pe-o ureche) sau se poartă ca nişte soldaţi în faţa sergentului, predictibili de la decibeli la înjurături. Nu e asta alienare-robotizare, deci dezumanizare? Nu ştiu dacă eu am găsit dreapta cale între „cele două dimensiuni”, nimeni nu spune altfel despre sine însuşi, dar, cum spune poetul, „vom muri şi vom vedea”...

 

MDP:  Unii sînt tentaţi să creadă în gratuitatea culturii moderne şi a căutărilor sale. Realitatea însă răspunde unor necesităţi profunde, cum s-a întîmplat şi cu acest Club al iubitorilor de cultură pe care îl conduceţi…

       

Acad. GHEORGHE PAUN: Nu ştiu cum e cu gratuitatea, nu ştiu cum e cu cultura modernă. Paranteză: mi-e dragă sintagma „nu ştiu”, pentru că din asta trăieşte un cercetător – din ceea ce nu ştie şi promite să afle... Iar eu am fost toată viaţa cercetător. Paranteză în paranteză: un reporter m-a întrebat odată „care e fraza mea preferată” şi am răspuns imediat „Păi, nu ştiu...” „Perfect”, a spus el, „pe asta o consemnez!...”

Revin, direct la Club. Totul a plecat de la constatarea că la Curtea de Argeş există o concentraţie de oameni de cultură care depăşeşte concentraţia medie pe ţară. Folosesc termeni chimici, pentru a nu se crede că fraza trebuie luată la propriu – dar asta e convingerea mea. Apoi: mulţi dintre aceştia sunt mai bine cunoscuţi în lume decât de vecinii de bloc. De aici ideea de a organiza nişte întâlniri periodice (iar periodicitatea este deja un cuvânt-cheie aici, care face o mare diferenţă între această iniţiativă şi multele activităţi culturale care au loc la Curtea de Argeş), centrate pe persoane, nu pe teme sau comemorări de evenimente sau pe sărbători/sărbătoriri. Fără planificare de lungă durată, fără scenarii prea riguros stabilite, improvizând cât se poate, un fel de boemă culturală. Fix la ora 16 în fiecare a doua zi de miercuri din fiecare lună (uneori mai schimbăm ziua, dacă apar motive), în diverse locuri ale oraşului: Casa de Cultură, Sala Manole de la Palatul Episcopal, la Colegiul Naţional Vlaicu-Vodă, la biblioteca municipală, la şcoli, la primărie, la Centrul de Afaceri Lazadi. O manifestare a oraşului, fără un „patron” anume, la care vine cine doreşte, din oraş şi de oriunde. Nu se fac invitaţii, se anunţă doar întâlnirile în ziarul local, Argeş Expres. Mulţi concitadini au fost sceptici la început, dar fiinţăm de mai mult de 3 ani şi nu văd de ce ne-am opri. Există un număr mare de oameni inimoşi care participă constant la întâlniri, avem prieteni în Piteşti, am avut oaspeţi din diverse locuri. Cred că o mare realizare a clubului a fost publicarea Cronicii 2006, 2007, 2008,  un fel de carte-jurnal, cu manifestarea fiecărei luni descrisă cu amănunte, începând cu o bio-bibliografie a personalităţii care a constituit subiectul reuniunii din luna respectivă. În acest fel, cartea se constituie într-un fel de who’s who cultural al Curţii de Argeş, evident, unul parţial, referitor la anul care a trecut. Bineînţeles, avem de gând editarea unui volum asemănător şi în anii care vin, spre completarea în timp a who’s who-ului.

 

MDP: Mă îndrăgostesc uşor de ceea ce ţîşneşte şi profilează în spirit. M-am îndrăgostit de Ultima saună şi am citit-o de două ori. La ce mai lucraţi pe furiş?

 

Acad. GHEORGHE PAUN: La ora formulării întrebării, Inscripţii pe un bilet de tren, cu subtitlul Jurnal de peregrin, era „sub tipar” (îmi imaginez mereu un „tipar” sub forma unei maşinării monstruoase, kafkiene, pufăind din toate mădularele, cu manuscrisul cărţii mele undeva „sub”, strivit de fierătanie...), între timp, ea a apărut (la Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident, cea condusă de cei doi adevăraţi eroi ai culturii argeşene – prin efortul  incredibil pus în organizarea anuală a festivalului „Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş” – Carolina Ilica şi Dumitru M. Ion), iar până la publicarea interviului cartea va fi probabil şi prezentată la Clubul Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş, împreună cu o expoziţie a ilustraţiilor, semnate de Cucu Ureche, un tip cu totul special al oraşului, ceramist, caricaturist, grafician, în toate făcând performanţă. După aceea, mai vedem. Dacă e pe furiş, atunci pe furiş să fie...

 

Maria Diana Popescu, Agero

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com