HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Un ultim omagiu Omului, Actorului, Profesorului...

Cornel Popescu (06.09.1944 – 10.03.2011)

Daniela Gîfu

 

            Pe Cornel Popescu l-am cunoscut în anul 2001 la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, pe când avea 57 de ani. Era o seară geroasă de febrar, în 16 a lunii şi aveam să-l văd interpretând unul din cele mai bune roluri ale sale, Regele din Amorphe de Ottenburg, personaj tragic şi grotesc în acelaşi timp, realizat de Cornel Popescu cu o uimitoare bogăţie şi varietate a mijloacelor de expresie. O adevărată încununare a disponibilităţilor sale artistice. Însuşi autorul piesei, Jean-Claude Grumberg, unul dintre cei mai apreciaţi dramaturgi francezi contemporani, afirmase că spectacolul târgumureşean (nn. pus în scenă de Cristian Ioan) este mai bun decât cel de la Comedia Franceză (nn. care se juca în aceeaşi perioadă), iar creaţia lui Cornel Popescu este cea mai bună dintre toate cele şase interpretări de până acum ale acestui rol complex şi dificil. M-a privit câteva clipe fix cu ochii săi shakespeariani, fără să zică o vorbă. Complet fâstâcită am bolborosit câteva vorbe apreciative. M-a primit cu deschidere în acel tumultuos anturaj, care avea să-mi devină casa de ucenicie artistică. Întruniri, discuţii, proiecte, detalii regizorale, turnee, forfotă, repetiţii... tot atâtea secvenţe de formare, lecţii de viaţă, pe care le-am păstrat în anii ce-au urmat. La ultima noastră întâlnire (era la fel de preocupat de viitorul teatrului românesc) am avut o lungă şedinţă la Asociaţia noastră Art Verba, unde pusesem bazele unei trupe de teatru, Prospero. Urma să fie pusă în scenă piesa lui Gčrald Sibleyras, În drum spre Indochina, cu Cornel Popescu alături de Mihai Gingulescu şi Aurel Ştefănescu.

În foaierul Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, pe buzele - acum - inerte ale înzestratului actor Cornel Popescu se putea desluşi veşnica întrebare: A fi sau a nu fi… încă  pe scena târgumureşeană, căruia îi fusese credincios timp de 38 de ani.

            Şi-a închinat întreaga viaţă Teatrului. Teatrului cu T mare, Teatrului care înseamnă artă, pasiune, dăruire, sacrificiu, uitare de sine, Teatrului în care se regăsesc îngemănate valoarea operei de artă, modestia adevăratului creator şi respectul permanent faţă de spectatori, Teatrului pe care-l faci, desigur, şi pentru bucuria şi împlinirea ta, dar, mai ales, pentru desfătarea şi satisfacţia celor mulţi, care vin, cu inima deschisă, să te vadă, să te admire, să-şi încarce mintea şi sufletul cu vorbele, cu ideile, cu sentimentele ce pornesc de pe scenă pentru a inunda sala – cum îl apreciază unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, eruditul devotat, Zeno Fodor, aşa cum Gheorghe Harag este regizorul, sau cum Romulus Guga este dramaturgul.

            Cornel Popescu a învăţat să preţuiască necondiţionat teatrul de la maestrul său, marele regizor şi pedagog Ion Cojar. Şi a slujit cu conştiinciozitate şi neodihnă acest Teatru cu T. mare

            Din 1972, când a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, şi până în ultima clipă a existenţei sale pământeşti, el a realizat pe scenă interpretări antologice. A creat un remarcabil Hamlet, ca şi un irezistibil Cetăţean turmentat, roluri care ilustrează elocvent întinderea extraordinară a gamei sale interpretative. A fost unul din actorii preferaţi ai lui Gheorghe Harag (sub îndrumarea căruia a realizat creaţii precum: Antioh Elpidiforovici Oh în A murit Tarelkin! şi Trofimov în Livada de vişini), Dan Micu (în regia căruia a debutat, pentru a se impune apoi, foarte curând, cu o primă mare creaţie: Opriţescu Mititelu din Piticul din grădina de vară), Dan Alecsandrescu (cu care a avut o colaborare îndelungată şi foarte fertilă, concretizată în câteva personaje de referinţă - Viniciu din Noaptea cabotinilor, Chitlaru din Opinia publică, Tufaru din Cartea lui Ioviţă, Nebunul din Moartea accidentală a unui rebel). De neuitat sunt însă şi alte creaţii ale sale de mare profunzime şi subtilitate, lucrate cu inteligenţa şi migala care-l caracteriza: Smerdeakov (Fraţii Karamazov), Contele de Warwick (Ciocârlia), Crăcănel, Soldatul Honterius (Evul mediu întâmplător), Profesorul de filosofie (Burghezul gentilom), Topaze, Locatarul (Există nervi), Richard II, roluri de o complexă şi diversă varietate. De fiecare dată, talentul său de netăgăduit a radiat cu aceeaşi strălucire şi putere de penetrare.

Cornel Popescu nu a fost numai un actor de mare talent. A obţinut rezultate remarcabile şi ca profesor. Pedagogia teatrală, specializarea predată cu pasiune de el. Cinci generaţii, azi, mulţi dintre ei, certitudini ale teatrului românesc: Marius Bodochi, Daniel Vulcu, Sorin Dinculescu, Viorica Geantă-Chelbea, Radu Bânzaru, Ada Milea, Sorin Leoveanu, Dan Rădulescu şi încă mulţi alţii. De câteva ori şi-a exersat capacităţile creatoare şi în regie (şi a făcut-o cu succes!).

Acum vocea lui s-a stins, precum cea a lui Hamlet. În ropot de aplauze, ne luăm rămas bun de la minunatul prieten şi om de teatru CORNEL POPESCU, un admirabil Om, un strălucit Hamlet. Cum altfel decât aşa cum Horaţio se desparte de bunul său prieten Hamlet: Se frânge-un suflet nobil. Noapte bună, / Iubite prinţ, şi cetele de îngeri / Te poarte-n cânt spre veşnică odihnă!

 

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ALĂTURI DE ÎNGERI!

 

Daniela GÎfu

 

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com