Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

Medalion Agero

Culiță Ioan Ușurelu la 70 de ani

Interviu realizat de Ioan Toderiță

 

 

I.T.: Împliniţi 70 de ani, profesore. Sunt mulţi?

C.I.U: Mulţi şi puţini totodată. Mulţi când ţi-i numără Dumnezeu, să ţi-i dea, puţini când îi numeri tu, să-i dai socoteală lui Dumnezeu, de câte ai făcut cu ei.

 

I.T: Câţi ani de profesorat, câţi de scriitor?

I.C.U: Predând literatura, nu poţi să-i separi. Literatura e un tărâm al libertăţilor absolute, ideale. Învăţământul o retifică în substanţele pure ale idealitaţii. Cele zece cărti, pe care le-am scris, au fost bucuria călătoriei mele în idée, suferinţa nădejdii  ”timpului pierdut şi regăsit”, înainte de ‘89 şi după acest “zero absolut-origine” al speranţelor noastre istorice, morale. 1989 a fost pentru noi toţi o “anaforă”, inima liturghiei din care ne-am hrănit canonul euharistic, rugăciunea de a se sfârşi “ iadul comunist”, însoţită, evident, ca în orice revoluţie, de gestul vieţii - dar, de moarte, sfânt dar, pentru a desăvârşi tainele mărturisirii în altă taină, capitalismul de azi, de mâine, de Dumnezeu ştie când va începe să se lumineze acest întuneric.

 

I.T:Ştiu cât aţi luptat pentru demascarea adevărurilor, condamnarea abuzurilor, oglindirea mitomaniei comuniste. În scris, şi nu numai. Cărţile dumneavoastră sunt veritabile călătorii în infernul comunist, un jurnal al nedisimulării faptelor, feţelor, figurilor-personaje comuniste. Cartea “Cerşetori în loden”, de pildă, ne înfăţişează viaţa pe care aţi trăit-o, urmărit de “secu...”, de partid, de oameni în care ne încredinţam durerile. Sincer, personajele acestea malefice au fost într-un fel pedepsite? Ori, dimpotrivă, au fost…promovate la rang de oligarhi ?

I.C.U: Sincer fiind, nu mă interesează pedepsirea juridică, socială cât, mai ales, consemnarea “scârbei faptelor lor”, pentru o disgraţiere a amintirii sistemului totalitar, dictaturii lui, ucigaşă de individualitate, de libertate individuală, a actului conştiinţei: existenţiale, materiale, spirituale, estetice. Comunismul, în numele con-vieţuirii responsabile, profesionale, multilateral-colectiviste, bine definită pe clase sociale, ne-a furat dreptul şi bucuria trăirii, care ne-fericeşte , din nefericire, pofta noastră de capitalism, de acum.

 

I.T:  În cartea „Multum in parvo-Mic tratat despre perfecţiune”, abordaţi şi temele noului intelectual, ale educaţiei. Fiecare temă sub-în umbra unui moto. De exemplu, educaţia, este dezbătută prin : ”copiii trebuie să-i aibă prieteni pe colegi, nu pe părinţi şi profesori. Aceştia din urmă nu trebuie să le fie decât călăuze”( J.Joubert). Credeţi că numai nesatisfacerea acestei axiome ar fi cauza ne-învăţământului de acum?

C.I.U:  Nu. Tema, subiectul, problema, idealul educaţiei sunt complexe. Din punct de vedere dialectic, dar şi din punctul de vedere al determinismelor sociale. Interne şi externe României. Şcoala românească de acum e o instituţie bine sugrumată  politic, în special pe eşafodul reformei şi tranziţiei profitabile electoral. De aici, centralismul ce împiedică autonomia salvatoare de performanţă didactică, de aici, situaţia concretă în care managerii şcolilor sunt, în prezent, în procentaj mare, directori cu delegaţie expirată, adică fără concurs, la nivelul României. E stupid să supraveghezi cu ochi electronici prostia, o investiţie, desigur, profitabilă-mai degrabă - pentru anticorupţie: mai mulţi elevi declaraţi copişti, mai mulţi profesori declaraţi corupţi, decât să investeşti în programe noi şcolare, în manuale bi-alternate, într-o programă clară, simplă nu doar stufoasă ca acum, într-o mai pragmatică reţea şcolară ; şcoală profesională, şcoală liceală de selecţie, desfiinţând moftul cu generalizarea de zece clase, furtul copilăriei, cu-prin clasa zero, şi…până la urmă …încorporarea analfabeţilor, foarte numeroşi, din liceul românesc, de azi. Armata, şi ea, capabilă cândva de şcolire, „cu arcanu”, de ce nu!, o inţeleaptă tradiţie: să scrii cuvântul mamă înainte de a pleca la război, pe ţeava puştii şi…cătare.

 

I.T:  Da! Domnule profesor, însă o ţară fără economie, fără recunoaştere etnică europeană, mereu la discreţia globalismelor, euroregionalismelor parlamentului european, a acestui nou imperiu al monedei unice şi călătoriei fără paşaport, shaengheniste, nu are şansa revigorării şcolii tradiţionale româneşti, care, în anumite componente-intensitatea conţinutului ei ştiinţific, istoric, universal, a deţinut recorduri mari în lume. Dovezi ale teaf-breinului din care s-au hrănit multe „naţiuni unite” să ne umilească portul şi uneori caracterul sanguin. Da, v-am urmărit opiniile şi în „Liceele încotro?”, din „Multum in parvo”. Spuneţi, foarte frumos, unic chiar: „când cineva are curajul să critice programele şcolare sau vorbeşte despre liceele, care nu reuşesc să dea o cultură generală acceptabilă absolvenţilor, i se răspunde că, totuşi, cei 45 de ani de comunism şi 24 de ani de tranziţie au dat supradotaţii şi marii olimpici.”

O spuneţi spre lauda noastră, de care „vestul” nu prea ţine seamă. Şi, tot mândru de „noi” ,spuneţi: ”dar acele excepţii sunt doar copiii peste care Dumnezeu şi-a revărsat harul”.

Puţin nostalgic, puţin mai mult iertător, al naţionalismului exacerbat de atunci. România, prin liceele de selecţie, de azi, numite „Colegii naţionale”, produce exodul cerebral în mod comercial, necinstit, pentru talentele nedescoperite în „masa copiilor de ţărani şi  disponibilizaţi, de şomeri cartelaţi social cu „lapte încornorat”…

I.C.U: Voi cita doar ce spunea Sadoveanu despre, Doamne, câte aşteptaţi dumneavoastră, ca şi mine, de la şcoală: ”Adevărat că mai cinstit lucru nu este în lume şi mai scump, şi mai curat, decât omul procopsit la învăţătură”.

 

 

I.T. Deci?

I.C.U: Cred în sintagma :”vine o vârstă când nu trebuie să mai imităm pe nimeni, doar pe noi înşine”. Desigur, şi în domeniul educaţiei.

 

I.T: Vă este greu să conduceţi o revistă literară? Cine vă ajută s-o tipăriţi? Financiar, literar…

I.C.U: Revista „Salonul literar” este condusă de scrierile unor pasionaţi de  cuvânt frumos, furtunos, autentic, voluntar, spontan, respectuos rostit pentru cititorii ei. Odobeştenii noştri sunt persoane fără prejudecata literaturii „genialiste”. Intelectualul vrâncean are sânge mioritic. Îi este destul să perceapă nevoia de cuvânt, duios cuvântat, ca-n tulnic sunetul să plângă de suflet răzvrătit  prelung. Aceste scrieri nu ne-ajung. Şi-atunci „strigăm la fraţi de cruce/mesteacănul cuvântului să nu ni se usuce/ograda noastră-nvolburată/de-osârdia tăcerii lung mirată”. O explicaţie, posibilă…Banii, din păcate, vin numai de la un vrâncean, de la mine. Vin numai din pensia mea de profesor. Banii vrâncenilor, ai românilor? În parangheliile politicienilor care costă naţia aceasta milioane şi milioane de euro. Vrâncenii? Sinceri și săraci, încrezători în cântecul privighetorilor din zori...

 

I.T: Domnule profesor, credeţi în această „Uniune a Scriitorilor din România”, sau ne-ar trebui alta? Cum să arate? Mulţi o contestă, din multe puncte de vedere, dar mai ales ca instituţie „eteronomă”, ne-„autohtonă”, care promovează, evaluează, încurajează literatura haotic, după interesele neliterare ale unei „societăţi” ce s-ar cuveni să fie o „uşă deschisă fără cheie şi zăvor, în peştera lui Platon”

C.I.U: Cred în orice „uniune, comuniune” folositoare. Scrisul, libertatea de a scrie, trebuie lăsate să zburde. O „uniune” nu legiferează, nu etalează, nu evaluează valori. Ea consemnează cel mult starea, abundenţa, dorinţa de afirmare a unor sentimente aşternute în cuvânt şi visare, în aserţiuni şi predicţii, lăsând „cititorului” dreptul suprem de selecţie, de apreciere, fiecăruia după gustul său, după stadiul căutărilor sale ideatice. ”Uniunea” trebuie să descurajeze orice act  împotriva culturii, învățământului și să strângă rândurile în fața atâtor dușmani declarați ai creației. Iar disputele, atunci când nu au ca obiect înălțarea literaturii pe soclul care-l merită, să nu fie prelungite „Uniunea scriitorilor” nu este o societate comercială, a „unui profit aducător de plus valoare”.  Ea îndeamnă, cel mult, să fie recunoscută truda îndrăgostitului și creatorului de frumos. Cum o face? Prezentând societăţii româneşti nevoia de visare şi visători.

 

I.T: Cred că sunteţi un trăitor la tensiunea înaltă a creației și, tocmai de aceea, la 70 de ani, ați ajuns  un „trăitor al  adevărurilor ce ne frământă conştiinţele intelectuale şi soarta neamului românesc risipit cardinalităţilor areopage.  La multi ani! 

                                                                                                                                                                                                          

Ioan Toderiță

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)