Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

MONICA LOVINESCU -

„Exilul e de fapt unul fără de vârstă”

 

Nicolae Băciuţ

 

 

Monica Lovinescu ( foto stânga) s-a născut la 19 noiembrie 1923, în Bucureşti. A fost licenţiată în litere a Universităţii din Bucureşti. A debutat în revista Vremea cu nuvele şi schiţe, a colaborat cu critică teatrală la revista Democraţia şi a publicat proză în Revista Fundaţiilor Regale. După război, e asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul său de artă teatrală. Se refugiază în Franţa, în septembrie 1947, ca bursieră a statului francez, iar la începutul lui 1948 cere azil politic. Colaborează la revistele: "East Europe", "Kontinent", "Preuves", "L'Alternative", "Les Cahiers de l'Est", "Temoignages", "La France Catholique", cu articole şi studii despre literatura română şi despre ideologia comunistă din România. Scrie capitolul despre teatrul românesc din "Histoire du Spectacle" („Encyclopedie de la Pleiade”, Gallimard, 1965). Publică în reviste româneşti din exil: "Contrapunct", "Dialog", "Agora", "Luceafărul", "Caiete de dor", "Fiinţa românească", "Ethos". Cu pseudonimele Monique Saint-Come şi Claude Pascal publică traduceri din literatura română.

 

Din anii şaizeci, a colaborat la Radio Europa Liberă, cu două emisiuni săptămânale: "Actualitatea culturală românească" şi "Teze şi Antiteze la Paris",  poate cele mai ascultate emisiuni de actualitate literară şi politică românească difuzate pe unde radio în toată perioada comunistă, adevărat barometru al culturii române.

 

Colaborează şi la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze (1971 – 1974) şi la emisiunile redacţiei pentru Europa  răsăriteană. O selecţie din cronicile literare Radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (Ed. Limite, Madrid, 1978).

 

"Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte" îi acordă Diploma de Onoare pe anul 1987, pentru întreaga sa activitate de ziarist şi critic literar.

A publicat volumele Unde scurte (Humanitas, 1990), Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler (Cartea Românească, 1992), Seismografe. Unde scurte II (Humanitas, 1993), Posteritatea contemporană. Unde scurte III (Humanitas, 1994), Est-etice. Unde scurte IV (Humanitas, 1994), Pragul. Unde scurte V (Humanitas, 1995),  Insula Şerpilor. Unde scurte VI, (Humanitas, 1996), La apa Vavilonului I (Humanitas, 1999), La apa Vavilonului II (Humanitas, 2001), Jurnal 1981–1984, (Humanitas, 2003), Jurnal 1985–1988, (Humanitas, 2003), Jurnal 1990–1993, (Humanitas, 2003), Jurnal 1994-1995 (Humanitas, 2004), Jurnal 1996-1997 (Humanitas, 2005). A murit la Paris, la 20 aprilie 2008, la 85 de ani, după o grea suferinţă.

 

.....................................................................................................................................

 

 

- Credeţi că se poate vorbi acum de o generaţie ’80 bine definită şi clar conturată în geografia românească postbelică? Prin ce s-ar remarca această generaţie faţă de generaţia ’60 şi faţă de generaţia ’70?

 

- Nu doar acum, ci mai de multă vreme se poate vorbi – şi s-a vorbit – de generaţia ’80. S-ar putea ca optzeciştii să se fi caracterizat mai puţin prin „textualism”, atât de deseori invocat, cât prin condiţiile care dacă nu l-au provocat, cel puţin l-au înlesnit. Mai precis, generaţia ’80 a debutat într-o atmosferă pe care n-o cunoscuseră predecesorii ei. Nici alegerea între un statut de colaborator activ al regimului şi acela aproape eroic al refuzului care putea duce la tăcere, uneori chiar la închisoare, alegere spre care au fost împinşi scriitorii sub dogma realismului socialist. Nici capcanele liberalizării în care resturi de privilegii se împleteau cu impresia (uneori justificată) de a putea da literaturii o parte cel puţin din ceea ce i se cuvenea. În anii ’80, puterea nu mai avea ochi şi bani decât pentru amatorism sau plecăciune la curte, spre cântecul din frunză şi ditirambi. Pe scurt, „Cântarea României” şi elefantocraţia elogiului. Ajungând totuşi să publice, tinerii, beneficiind la început de atmosfera unor cenacluri literare care le-au dat şi un aer de familie intelectuală, nu mai erau în schimb primiţi într-o Uniune paralizată de putere. Marginalizarea tinerilor a dus la refuzul clişeelor, dar a făcut şi mai dificilă înfruntarea cu o cenzură din ce în ce mai insidioasă. S-ar putea chiar pretinde până la un anumit punct că textualismul a slujit drept text-pretext pentru ca protestul să se poată exprima. În nebunia totalitară care atingea în cultul conducătorului esenţa însăşi a grotescului, optzeciştii sunt poate primii care, colectiv, au radiografiat îmbolnăvirea corpului social. S-ar putea spune, şi am spus-o în mai multe rânduri, că prozatorii acestei generaţii se plimbau pe străzi şi printre semeni în mână cu un aparat de filmat, în alta cu un magnetoscop. Ei n-au fost doar textualişti, ci creatorii unui fel de „realism cotidian” făcut din mizerie, răsteală şi vulgaritatea oralului. Intrând pe scena literară când romanul politic părea monopolizat de impostori - curajul cu voie de la poliţie – ei au renunţat la denunţarea trecutului, admisă de regim pentru glorificarea prezentului, şi s-au focalizat pe detaliu, pe semnele mărunte ale degradării generale. Prin ei, strada a irupt în proza românească şi a început să strige. Avangarda lor a fost, sub acest unghi, politică şi politizată. Nu e, totuşi, singurul unghi cu putinţă. Textualismul lor se voia şi o punere la zid, la ora precisă a Occidentului. Se voia, nu prea era. Când postmodernismul se instalase în capitalele literare ale Occidentului, optzeciştii se aflau încă în modernism, cu un decalaj de vreo zece ani. Nu ajunge, cum au încercat unii, să pui eticheta, de altfel prea încăpătoare, de postmodernism, pentru a şi fi aşa ceva. Modernismul optzeciştilor nu prezenta mai puţin o cucerire şi în plan estetic. Cred că adevăratul postmodernism de-abia după decembrie ’89 se va dezvolta. Postmodern este, încă de pe acum, un Mircea Cărtărescu, mai ales cu Visul şi Levantul, scrise înainte de 1989.

Textualistă, modernă, dar în acelaşi timp realistă şi politică, literatura optzecistă dobândeşte din ce în ce mai mult contururi precise. Se poate cu adevărat vorbi de o generaţie aparte în geografia spirituală postbelică.

 

- A reuşit critica literară să înregistreze acest fenomen în întreaga lui complexitate sau au rămas încă zone insuficient sondate, în timp ce altele au fost studiate excesiv?

 

- Critica literară a reuşit cu atât mai bine să înregistreze „fenomenul” cu cât optzeciştii au şi proprii lor critici, din aceeaşi generaţie, cu acelaşi tip de biografie şi aceleaşi preocupări şi care se înscriu în buna tradiţie a criticii noastre.

 

- Mişcarea literară a tinerilor din România deceniului nouă îşi are vreun corespondent în alte literaturi din Europa?

 

- Mişcarea literară a deceniului nouă nu are corespondent în literaturile occidentale din simplul motiv că doar literatura română funcţionează după criteriul „generaţiilor”. Primul care a lansat exclamativ noţiunea a fost, fără îndoială, între cele două războaie, Mircea Eliade. După război, s-a uzat şi s-a abuzat de ea în măsura în care corespundea, de fiecare dată, cu o cotitură în politica puterii. Realismul socialist, până în 1960 şi ceva, liberalizare (câtă a fost!) până în 1970 şi ceva, apoi asaltul împotriva culturii ca atare până în decembrie 1989 – sunt totuşi repere fixe care nu pot să nu nască astfel de catalogări obsedante. Sper să ajungem să depăşim cât mai repede biologicul. Încă de pe acum, putem să asistăm, după evenimentele din decembrie ’89, la ivirea unei singure generaţii, spirituală de data aceasta, cuprinzând pe toţi scriitorii, artiştii, intelectualii, care s-au şi pus la ucenicia adevărului. O astfel de îndeletnicire cuprinde toate generaţiile şi nu poate salva provincialismul împărţirii unei literaturi în felii.

 

- Care sunt confirmările, care sunt decepţiile acestei generaţii, având în vedere că aţi urmărit şi comentat „de la distanţă” o bună parte dintre cărţile acestei generaţii?

 

- E prea devreme – sau prea târziu – pentru confirmări şi decepţii. De un an şi ceva se scrie prea puţin în România, pentru că se trăieşte prea mult. Şi e normal să fie aşa. Presupun, în orice caz, că în revizuirea ierarhiei de valori care se va impune în curând, generaţia ’80 va avea probabil mai puţin de suferit. Asta pentru trecut. În viitor, nimeni nu poate şti de pe acum ce surprize ne rezervă literatura română. De un singur lucru sunt aproape sigură: că nu se va putea să nu se scrie altfel.

 

- Sigur, genurile literare nu s-au aliniat pe aceeaşi „pistă de concurs” Dar, oricum, putem constata că, dacă unele genuri (poezia, proza) sunt în faţă, critica şi dramaturgia au rămas în urmă. Care credeţi că e explicaţia acestor diferenţe de „înaintare”?

 

- Dramaturgia a rămas în urmă nu numai la optzecişti ci în toată perioada postbelică. În nici un fel critica. Avem o şcoală critică de primă importanţă, depăşind unele ţări occidentale, ca Franţa, de pildă, unde între teoria literară – abundent reprezentată  - şi cronica la zi – săracă în nume de prestigiu – s-a ivit aproape o prăpastie. În această „şcoală”, optzeciştii n-au rămas deloc în urmă. Să luăm doar exemplul revistei Contrapunct, unde cronica literară e semnată de un Ion Bogdan Lefter şi un Cristian Moraru, şi vom fi edificaţi.

Critica n-a rămas, deci, în urmă. Dimpotrivă, ea se află la acelaşi nivel cu proza şi poezia. Cât despre dramaturgie… Cu infime excepţii, e domeniul cel mai pustiit. Ca şi cinematografia. Avem în teatru mari regizori şi aproape deloc autori, iar în cinematografie, cu câteva nume într-adevăr competitive, Lucian Pintilie, Mircea Danieliuc, Stere Gulea, nu se face nici o primăvară, nici o cinematografie naţională. Poate că scena a fost mai supusă vizionărilor activiste. Ecranul, în orice caz. Un început de explicaţie?

 

- „Competiţia” continuă. Cine credeţi că va merge mai departe? Care sunt acum capcanele, pericolele care pândesc această generaţie? Ce direcţii ar putea fi mai fructuoase pentru optzecişti? Ce ar putea urma după experienţa lor de până acum, având în vedere că nu mai există nici un fel de oprelişti de natură ideologică?

 

- Sper că nu vor mai fi capcane şi nu văd încă direcţii. Nu doar pentru generaţia ’80. Pentru întreaga literatura română. Scriitorii noştri, ca toţi scriitorii Estului, au trăit o experienţă atroce de inedită. Acum, când au în sfârşit libertatea lor, vor şti oare să coboare până la acel prag dintre conştient şi inconştientul acestei imense arsuri colective? De răspunsul la această întrebare depinde şi competitivitatea viitoarei literaturi române pe plan internaţional.

 

- Din fericire sau din nefericire, generaţia ’80 are şi o variantă de exil - de la Petru Romoşan la Emil Hurezeanu, de la Matei Vişniec la Adina Keneres. Lista e, desigur, mult mai lungă. Care a fost chipul acestei „variante”? A evoluat separat sau în strânsă dependenţă de „varianta” din ţară? Care au fost avantajele ori dezavantajele exilului, din perspectiva creaţiei, pentru optzecişti? Fără a ignora condiţiile materiale ale optzeciştilor din exil?

 

- Există, bineînţeles, şi optzecişti în exil. Nu de atâta timp cât să se exprime în limbi şi literaturi străine. Şi apoi, exilul presupune şi unele sacrificii. Unii au scris pentru sertar (un sertar al exilului, de data aceasta), alţii s-au luptat să-şi asigure existenţa cotidiană. Ca şi colegii lor din alte generaţii. Exilul e, de fapt, unul, fără de vârste. Cum va fi şi literatura noastră de mâine. Pentru amândouă, aşteptăm.

 

 

   NICOLAE BĂCIUŢ

Paris, mai 1991

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)