Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

„Bârfa, zvonul, informaţia după ureche,

 n-au nimic în comun cu presa, cu libertatea”

 

NICOLAE BĂCIUŢ (foto)  în dialog cu ROMEO SOARE

 

 

 

- Să începem prin a vă prezenta cititorilor noştri, domnule Nicolae Băciuţ.

- Sunt un om ca toţi oamenii, care a avut şansa să descopere bucuria cititului încă de la primele silabisiri, care a avut/are fericirea de a trăi scriind, de a scrie trăind. Care a avut privilegiu de a se naşte, de a trăi în două secole, în două lumi diferite, pentru a putea regreta ce a pierdut, pentru a putea preţui ce i s-a dat.

Sunt un om care a trăit în credinţă şi cultură, care a crezut/crede în cultură, care speră să se mântuiască prin cultură, să i se ierte păcatele multe pe care le are, pentru puţinul pe care l-a dat, pentru că l-a dat din străfundurile inimii lui.

Aş putea să fac un „inventar” existenţial, ca să dau socoteală pentru timpul pe care l-am însoţit. Ar fi plictisitor. Ar fi o trufie. Ar putea suna a lipsă de modestie, a lipsă de smerenie. Voi adăuga la finele acestui dialog o „fişă”, cu date „statistice”. Pentru cei care cred că vor putea afla ceva dincolo de cifre, titluri.

Până la un loc am fost un fel de Peer Gynt în spaţiul balcanic. Apoi am încercat să fiu eu, cu toate ale mele – bune şi rele, urâte şi frumoase, drepte şi nedrepte…

 

-Care au fost începuturile dv. în presă?

- Am fost un împătimit al presei, de la bun început, din clipa în care am trecut graniţa compunerilor şcolare, scriind ştiri pe care le trimiteam unei publicaţii judeţene, „Ecoul”, la Bistriţa, care mă publica fără să ştie cine sunt. Eram încă elev, dar mă fascina presa, doream să mă fac auzit, să comunic şi altora ceea ce trăiam, ceea ce simţeam. Trebuie să recunosc că am simţit de pe atunci „puterea” presei. O putere inofensivă, controlată, să nu uităm că eram în deceniul al optulea al secolului trecut. „Ecoul” a avut însă ecou în opţiunile mele, până la urmă, ajungând, destul de repede apoi, din primele luni de facultate, să trăiesc miracolul naşterii unei publicaţii, revista studenţească de cultură Echinox, o veritabilă universitate a publicisticii, cu magisterii Ion Pop, Ion Vartic şi Marian Papahagi la timonă, cu colegi ca Emil Hurezeanu, Ion Mureşan, Marta Petreu, Andrei Zanca…

Acela a fost începutul meu în gazetărie. Dar de atunci încoace, am fost tot un „începător”. Am fost în echipe redacţionale, am avut propriile iniţiative gazetăreşti, am scos şi singur o publicaţie, în SUA…

Când ai mereu sentimentul începutului, gazetăria e frumoasă, ocoleşti plictisul, rutina…

 

-Ce înseamnă presa pentru Nicolae Băciuţ?

- Viaţa mea. Niciodată ruptă de „celălalt” scris, de literatură. Am făcut „dependenţă” de presă, în ambele ipostaze, de autor şi de consumator. Aproape că am o „deformaţie”: privesc ca ziarist şi lucruri pe care ar trebui să le văd altfel.

Cât despre cititorul de gazete, cred că e suficient să-ţi mărturisesc că, într-o deplasare recentă în Israel, mi-am luat multe gazete cu mine, pe care le-am citit pe rând, pe toată durata sejurului, ca şi cum ele ar fi apărut fiecare în ziua în care le citeam.

Nu mi-aş putea imagina viaţa fără presă. Am experimentat ruperea de ea, la Muntele Athos. Am constatat că se poate trăi şi fără presă. Dar primul lucru pe care l-am făcut când am pus piciorul pe pământ… laic a fost să-mi cumpăr gazete.

Nu ştiu cum va arăta presa de mâine, dacă vom citi presă în format electronic sau vom rămâne conservatori şi ne vom dedulci şi la presa tradiţională, din punctul de vedere al suportului. O vreme se vor suporta, se vor completa. Ar putea însă intra şi în război. Un lucru e cert. Presa nu va dispărea decât odată cu omenirea.

Presa însemnând, fireşte, nu doar ziare, ci şi radio, televiziune etc. etc.

 

-După ce criterii îţi alegi colaboratorii pentru pagina de „Univers cultural” din cotidianul „Cuvântul liber”?

- E o selecţie naturală. Şi, desigur, primul criteriu e valoarea. De care fac rabat, fără mari compromisuri, atunci când e vorba de a susţine, promova tineri, care au nevoie de încurajare. Apreciez la această categorie de colaboratori alte calităţi. Până la urmă realizează şi ei gestul de reverenţă care le-a fost făcut şi intră în rând cu lumea. Bună.

Pagina mea a fost deschisă tuturor. Până şi detractorilor mei de care, har Domnului, nu duc lipsă. Cu cât încerc să fac mai multe, să construiesc ceva în plan literar, cultural, gazetăresc, cu atât apar mai mulţi demolatori.

Nu-mi poate însă reproşa cineva că i-am refuzat colaborarea, că i-am respins materialele bune, că i-am intervenit în texte.

Îmi respect colaboratorii, îi preţuiesc. Facem parte din aceeaşi echipă, jucăm un „sport” în care nu contează golurile ci… plinurile.

 

- Ce înseamnă libertatea de exprimare în presa acestor timpuri … democratice?

- Acesta e un subiect de maximă importanţă. Libertatea nu poate însemna pentru fiecare în parte altceva. Iar în presă libertatea are altă greutate.

Din păcate, libertatea însemnă pentru mulţi rătăciţi în presă, dreptul de a scrie oricum şi orice, fără nici un pic de responsabilitate, fără a se lua în calcul cele mai elementare obligaţii deontologice.

Bârfa, zvonul, informaţia după ureche n-au nimic în comun cu presa, cu libertatea. Cel care are libertatea să scrie trebuie să respecte şi libertatea celui despre care scrie.

Mai ieri şi nu departe de noi, apăreau „ştiri” de genul „Ioneasca e curvă. Dar noi nu băgăm mâna în foc, aşa zic gurile oraşului”. Sigur, autorii unor astfel de subproduse publicistice n-au curajul să semneze, pentru că ştiu la ce se expun. Dar ei ştiu că îţi pot vinde fiţuicile cu acest tip de articole şi atunci nu se dau înapoi de la „libertatea” de a le insera în pagini de ziar. Nu contează că ceea ce scriu sunt minciuni, că nu există nici un suport real. Au auzit şi ei, prin crâşmă şi, gata, „ştirea” ajunge în ziar. Nu contează că lezează onoarea, reputaţia cuiva, nu contează că o imagine pătată se spală greu, oricât de bun ar fi detergentul. Calomnia prin presă a fost tratată ca o cenuşăreasă de instanţele judecătoreşti, plimbatul prin tribunale cu anii i-a descurajat şi pe cei mai înverşunaţi apărători ai adevărului. La un moment dat te saturi, ţi-e greaţă de calomniatori şi-i laşi în plata Domnului. Ori ei consideră acest lucru o victorie a lor.

Libertatea de exprimare e un lucru sfânt. Câtă vreme e tratată cu sfinţenie. Ticăloşii din presă n-au nimic sfânt, pentru ei libertatea de exprimare înseamnă pentru ei dreptul de a împroşca cu noroi pe oricine. Aceasta nu e libertate de exprimare, nu e presă. E o cocină în variantă tipărită sau audio-video. Iar semnatarii unor astfel de articole sunt, fireşte, nişte… porci. Ordinari!

 

- Ai făcut şi presă scrisă, ai făcut şi radio şi televiziune. Cum se împăcau între ele?

-Foarte bine. Erau în relaţii de respect şi cordialitate, în relaţii de într-ajutorare reciprocă. Sunt limbaje diferite. Fiecare îşi are frumuseţea sa. Fiecare are avantaje şi dezavantaje. Am ales de fiecare dată fomula potrivită. N-am făcut niciodată presă din silă, ci din plăcere. De-aceea, n-am perceput activitatea jurnalistică, de presă ca pe o corvoadă ci ca pe o plăcere. Am scris cu bucurie şi speranţă, cu încredere că nu strig/scriu în pustie, că cineva mă ascultă, că foloseşte cuiva ceea ce fac în teritoriile vaste şi complexe ale presei.

Nu pot să nu recunosc cât de pasionant e să faci televiziune, mai ales la ştiri, la un post naţional. E un ritm de viaţă extraordinar, nu e pentru oricine. E vorba de mult sacrificiu, pentru că, dacă te respecţi, nu-ţi mai aparţii, nu mai ai timpul tău, eşti mereu de veghe, „pompier de serviciu”, gata să stingă orice „incendiu”. În televiziune, ştirile nu te aşteaptă. Nu poţi face reconstituiri. Dacă ai ratat clipa, ai ratat reportajul. Pentru că ştirea de televiziune înseamnă şi imagine. Degeaba reuşeşti un text impecabil, dacă-l ilustrezi cu cârpituri de imagini, cu imagini de rang secund. Ca să scrii un text „la ziar”, nu trebuie să te scoli din pat la trei noaptea. În televiziune însă nu poţi întârzia nici o clipă. Trebui să ajungi neîntârziat la locul faptei pentru a vorbi despre fapta locului. La radio, poţi şi din pat să dai telefoane, să înregistrezi declaraţii etc. Televiziunea e cea mai complexă, cea mai antrenantă, dar şi cea care îţi poate aduce satisfacţii profesionale imense.

Am trăit momente unice în aproape un deceniu şi jumăate de televiziune. Nu mi-a fost uşor să mă despart, din proprie voinţă, de TVR. Am amânat cât am putut despărţirea. Încet, însă, „singura televiziune din vaţa mea” nu mai era televiziune. Politicul s-a pus în fruntea deciziei editoriale, critreriile erau de partid nu de valoare, de importanţă. Aceasta m-a făcut să-mi fie mai uşor de suportat despărţirea. Nu m-am despărţit de televiziune, ci de nişte oameni care au început să confunde TVR-ul cu ograda lor proprie, cu o afacere de familie… ideologică.

Televiziunea a fost o experienţă fundamentală. Un filon din care continui şi acum să mă hrănesc. E un filon care-ţi poate ajunge o viaţă şi să şi prisosească.

 

- Te-ai manifestat în presa scrisă, în cea audio, la televiziune… Acum conduci Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş. La ce să ne mai aşteptăm de la Nicolae Băciuţ?

- La orice. Fiindcă nu ne este dat, din punct de vedere al unei profesiuni, al unei funcţii, ceva pentru toată viaţa. Ar fi şi plictisitor. Mereu ni se dă/ia câte ceva. Nu ştiu ce mi se va da, ştiu ce mi se va lua. Pentru că n-am agreat compromisuri şi pupincurisme de nici un fel. Sunt incomod pentru mulţi. Unii m-ar vrea chiar ars într-o piaţă publică. Mă salvează cei care îmi dau mereu semnale că nu sunt singur pe lume şi atunci am curajul să merg mai departe. Avem o mare capacitate de adaptare. Cu pierderile de rigoare, mă voi putea adapta la orice. Am prea puţin timp în faţă ca să îmi mai fac probleme… profesionale. Mi se poate lua orice, am spus-o adesea. Nu mi se va putea lua însă condeiul din mână, nu-mi va putea nimeni astupa gura cu pumnul.

Sunt un om cu păcate. N-am aspirat niciodată la desăvârşire. M-am mulţumit cu bucuria de a face cât mai puţin rău. Cât mai puţină suferinţă altora. Pe mine m-am neglijat destul însă, m-am expus imprudent şi n-am rămas netaxat.

Dacă-mi dă Dumnezeu sănătate, dacă mai am energie, voi mai putea conta „instituţional” vrei cincisprezece ani. E mult, e puţin? Vreau să îmbătrânesc însă frumos,  vreau să mă bucur de răsărituri şi apusuri de soare.

Acum percep altfel sentimentul timpului. Dar pentru o astfel de temă nu ajunge o viaţă.

 

- Care ar fi suferinţele unei stele de talia domniei voastre?

            - Cred că e o glumă, Romeo Soare! Stea este Adrian Copilul Minune. Adrian Mutu. Nicolae Băciuţ stea!? Să fim serioşi. Eu ştiu unde mi-e locul. Ştiu însă că am încercat să dau cât mai mult din mine, să fac bine ceea ce fac. M-a cuprins adesea disperarea că nu-mi mai încap în timp. Am ţinut deschis ochiul multor nopţi până a ajunge în 2006 să-mi public peste zece cărţi – noi, vechi. Texte inedite, reeditări.

Nu vreau să las prea mult de lucru celor care vor gestiona ceea ce va rămâne după mine, dacă va mai interesa pe cineva.

            Ibsen, marele norveg, credea că nu-l va mai citi nimeni după şapte ani după ce va pleca în lumea celor drepţi. S-a înşelat. Câţi dintre noi însă nu se vor înşela şi viitorul le va confirma scepticismul şi vom fi îngropaţi repede în uitare? Avem atâtea exemple în jur, de nume mari, de stele, dacă vreţi. De câţi scriitori importanţi nu se mai vorbeşte în vremea de după moartea lor?

Suferinţele mele? Pe cine interesează suferinţele mele? Sunt destui cei care, cu bună ştiinţă, îmi aduc, îmi provoacă cu bună ştiinţă suferinţă, nu să mă absolve, să mă scutească de ea. Poate că şi aceasta e o suferinţă. Sufăr pentru orice neîmplinire. Nu sunt disperat, dar sufăr. Sunt un seismograf al suferinţei. Suferinţa mea, suferinţa altora.

Sufăr de prea multe ca să încep să-mi înşirui suferinţele mele. Şi nici nu vreau. Îmi port singur crucea. Nu vreau să pun în cârca altora ce e al meu. Dacă pot, iau eu de la alţii, dar nu vreau să împovărez cu suferinţa mea pe nimeni.

Sunt însă fericit că mi s-a dat cât şi ce mi s-a dat. Putea fi şi mai rău.

 

A consemnat pentru Dvs.

Romeo SOARE

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)