„Pentru mine, dacă Germania nu e, nimic nu e”

Interviu cu Marina Constantinoiu, redactor şef la Jurnalul Naţional

 

Octavian D. Curpaş, SUA

 

"Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic." (Marina Constantinoiu)

 

Cuvântul scris a fost şi va rămâne o forţă care poate schimba lumea, ceea ce conferă jurnalismului un statut clar, bine conturat în teatrul existenţial al fiecărei naţiuni. În acest context, condiţia sine qua non pentru transmiterea informaţiei şi prezentarea fidelă a realităţii este propria informare şi documentare a specialistului din presă scrisă. Acurateţea şi rigurozitatea informaţiei sunt extrem de importante, dar destul de dificil de realizat, mai ales în cazul politicii externe - ramură de top a genului gazetăresc. Jurnalistul - în general, cel de politică externă - în special are nevoie în permanenţă de documentare şi informare corectă.

 

Un astfel de profesionist, fin analist de politică externă pentru care munca reprezintă o adevărată pasiune este şi Marina Constantinoiu, redactor şef al unuia dintre cotidienele presei centrale din România: „Sunt pasionată de Orientul Mijlociu, în special de Israel, pe care l-am vizitat de nenumărate ori, dar am fost şi în Iordania şi Siria. Am vizitat multe ţări din Europa, în jur de 20, şi am ajuns de două ori în Statele Unite”. Munceşte intens de mai bine de 10 ani la Jurnalul Naţional, mai întâi ca şef al departamentului de politică externă şi apoi ca redactor şef, considerând că alegerea acestei profesii nu-i aparţine, hotărârea în acest sens luând-o “viaţa însăşi”.

 

Bucureşteancă 100%”, Marina Constantinoiu este pasionată de tot ce înseamnă politică externă, înclinaţie evidentă manifestată încă din copilărie. Licenţiată a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti (1994), în prezent predă studenţilor de aici două materii de specialitate. Ca o „Leoaică” ce este (născută la 13 august 1970), reuşeşte să-şi exercite obligaţiile profesionale cu abilitate şi dedicare, în pofida faptului că timpul alocat familiei nu este întotdeauna aşa cum și-ar dori. Este căsătorită cu fostul său coleg de bancă din liceu, căruia ar vrea să-i poată aloca mai mult timp decât o face, pentru că, inevitabil, meseria de jurnalist înseamnă multă muncă, un program aleatoriu şi implicare permanentă.

 

Dacă are abilitatea de a depăşi greutăţile inerente care apar în exercitarea acestei meserii atât de complexe este pentru că “puterea de a merge mai departe a venit natural”, fără a fi nevoie de o “reţetă specială” şi asta pentru că “totul stă în puterea unui virus: virusul presei!”

 

Octavian D. Curpaş : Explicaţi-ne care este motorul acestei pasiuni, acestei nelinişti pe care o aveți în frumosul scop ales pentru viață şi dacă nu este prea mult pentru o femeie care trebuie să se achite şi de alte obligații? 

 

Marina Constantinoiu : Sincer, n-a fost alegerea mea. Viaţa a vrut să fie aşa. Am fost pasionată de mică de tot ceea ce însemna presă, ascultam posturi de radio „imperialiste” deloc pe placul regimului comunist, cum ar fi Radio Europa Liberă, Vocea Americii şi Deutsche Welle, dar şi Radio France Internationale sau BBC. În aceeaşi măsură urmăream şi Telejurnalul ceauşist, dintr-un masochism extrem, probabil. Eram fascinată de modurile în care putea fi măsluită realitatea.

 

Am rămas impresionat de munca intensă pe care o faceţi la ziarul dumneavoastră. Poate ne spuneți din ce punct ați plecat?Poate şi câteva cuvinte despre drumul parcurs, despre experienţa pe care o aveţi în cei 20 de ani de profesat  jurnalismul?

 

Din ce punct am pornit la Jurnalul Naţional? Am venit aici acum 10 ani, la 15 iunie 2002, ca şef al departamentului de politică externă a ziarului. Veneam de la agenţia de presă Mediafax, unde lucrasem patru ani şi jumătate la politică externă. Eu am lucrat efectiv în presă încă din primul an de facultate, din primul semestru de şcoală. Am avut ocazia să colaborez la postul naţional de radio şi nu am ratat-o. A fost o şcoală extraordinară şi cred că aşa a şi rămas, de aceea o recomand oricărui tânăr jurnalist. Nu cred că regret nimic din toţi aceşti ani. În ciuda faptului că recunosc din ce în ce mai puţin profesia în ceea ce se numeşte azi „presă” în România, eu nu îmi regret alegerea. Am ales cu inima.

 

Cred că sunteți o fire optimistă, aveți cu prisosință în suflet bucuria de a trăi şi de a învinge dificultăţile, de a nu abandona niciodată lupta cu animozitățile vieţii, fiindcă bănuiesc că ați întâlnit și greutăți. Cum le-ați trecut? Care este secretul forței dvs.?

 

Hm, la prima vedere. De fapt, nu prea sunt o optimistă. Dar poate uneori e bine să fii ca mine. Să pui răul înainte, pentru a nu avea dezamăgiri şocante. Greutăţi? Evident că am întâlnit. Am trăit, deci am întâlnit. Au fost momente de cumpănă uneori, au fost oameni care m-au dezamăgit, au fost subiecte care m-au răscolit. Puterea de a merge mai departe a venit natural, nu există o reţetă specială pentru asta, nu există niciun tonic secret care să poată fi administrat. De fapt, totul stă în puterea unui virus. Pe care îl ai sau nu. Virusul presei.

 

Credeți în libertatea de a exprima ceea ce gândeşti sau simţi în adâncul fiinţei tale, fără să îţi fie teamă?

 

Aţi aştepta, poate, un răspuns-standard şi simplu, „da”. Nu-l voi da. Pentru că nu cred că trăim vremurile potrivite pentru aşa ceva. Nicăieri. Cred, mai degrabă, că trebuie să învăţăm a fi mai diplomaţi decât oricând.

 

Vă rugăm să ne dați câteva date biografice, mai amănunţite şi mai relevante, din existenţa şi evoluţia dvs. ca jurnalist, ca om de cultură.

 

Om de cultură este foarte mult spus. Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic.

Parcursul meu ca jurnalist a fost lin. Aventura a început în copilărie, s-a concretizat în studiu, la facultate, apoi în munca propriu-zisă, mai întâi ca reporter, care nu se sfia să oprească oameni pe stradă pentru a le pune întrebări, ulterior ca redactor la departamentul de politică externă, apoi ca şef. Şefia în presă poate părea atractivă celor din afara sistemului, dar unuia atins de virusul meseriei cu siguranţă îi ştirbeşte din plăcere. Presupune multă rutină,  te lipeşte de scaun şi îţi fură tocmai contactul cu lumea pe care se presupune că ar trebui s-o cunoşti cel mai bine.

 

România, țara în care trăiți și vă desfășurați activitatea, cum vi se pare astăzi față de  „altădată”, de vremurile copilăriei dvs., de exemplu? Sunteți aproape de toate durerile românilor? Pentru ei vreți să fiți mesager în activitatea de jurnalist extern?

 

„Aproape de toate durerile românilor” e, din nou, mult spus. Parte dintre ele le trăiesc, că doar sunt aici. Jurnalul Naţional este ziarul care a reuşit să resusciteze reportajul în presa scrisă din România şi îl ţine în viaţă, tocmai pentru ca jurnalistul să fie acolo unde îi este locul: lângă oameni.

 

Lucrul cel mai greu în viaţă este să-ţi găseşti locul. Locul în societate care să te mulțumească. Coincide acest loc cu interiorul sufletului dvs., cu nașterea pasiunii pentru jurnalism?

 

Da şi nu. Eu mi-am găsit locul, dar între timp societatea nu mai este ceea ce visam. De multe ori apare în mine regretul că nu am schimbat locul.

 

Vorbiți într-un interviu de necesitatea unei culturi vaste a jurnalistului și aceasta în multele direcții. Reușesc oare jurnaliștii să acopere toate domeniile cunoașterii? Câte vieți ne-ar trebui pentru a fi ceea ce visăm noi, toți jurnaliștii? Cum s-ar putea realiza acest lucru într-o viață? Credeți în acele posibile punți dintre oamenii de știință, artă, filosofie etc. și noi jurnaliștii, cu dorința de a veni unii spre alții?

 

Evident că jurnaliştii nu pot acoperi toate domeniile cunoaşterii. Cine ar putea asta? Nimeni nu are o asemenea pretenţie, dar în jurnalism lipsurile în materie de cultură generală sunt vizibile. Se taxează pe loc, într-o secundă. Pentru jurnalişti publicul nu găseşte scuze. Nici măcar nu încearcă.

 

Și în final, ce reprezintă activitatea de jurnalist pentru dvs.?

 

Şapte zile din şapte, 14-16 ore din zi? Uneori 24 din 24, căci şi nopţile sunt jurnalistice, în sensul că problemele nu te părăsesc, iar subiectele în desfăşurare peste zi se continuă în minte, noaptea. Mai înseamnă şi izolare într-o lume în care altora nu le place să trăiască, în care e multă adrenalină, dar care este extrem de egoistă, care acaparează.

 

Am înțeles că vorbiţi fluent franceza şi engleza, ştiţi puţină germană şi un pic de ebraică. Franceza este însă limba pe care ştiu că o stăpâniţi foarte bine.

 

A fost prima dragoste. Am avut un profesor extraordinar, puţin neobişnuit, care nu mi-a adus manuale, care nu mi-a cerut să învăţ teorie, care a făcut conversaţie cu mine, care nu ştiam o boabă de franceză. L-am urât aproape un an, căci nu îl înţelegeam când îmi vorbea, dar pe urmă l-am iubit. Francezei îi datorez şi mare parte din parcursul meu profesional. Mi-a deschis multe uşi, mi-a adus în viaţă mulţi oameni interesanţi.

 

Ați vizitat foarte multe țări în Europa, în jur de 20 la număr, ați vizitat și Israelul și ați afirmat că vă atrage această țară. Puteți să ne vorbiți despre toate aceste țări, în rezumat desigur, despre politica lor și care sunt aprecierile făcute de către dvs. după vizitarea lor și contactul cu anumite personalități? Puteți face o comparație, asupra politicii acestor țări?

 

Oooo... e un întreg interviu concentrat în această întrebare. Da, mă pasionează Israelul. Şi Orientul Mijlociu, în general. Israelul este fascinant prin tot ceea ce reprezintă, prin fiecare piatră pe care scrie Istorie cu majuscule, pentru orice religie, pentru că este o ţară minusculă care – profesional vorbind – dă de lucru presei din întreaga lume zilnic. Am văzut multe ţări europene, pentru fiecare am câte o părere, pentru fiecare am câte un album foto imaginar, de fiecare îmi amintesc cu mai multă sau mai puţină plăcere, în funcţie de ceea ce mi-a oferit. în Israel însă aş reveni oricând.

 

Ați putea să ne vorbiți despre țările mici din Uniunea Europeană care se află la vârful deciziilor importante pentru Uniune și cum explicați acest fapt?

 

Vi se pare? Pentru mine, dacă Germania nu e, nimic nu e.

 

Puteți face o comparație între PIB –ul Belgiei, de exemplu, şi cel al României?

 

Îmi daţi voie să nu fac o astfel de comparaţie? România este o ţară cu probleme specifice, cam greu de comparat cu un stat occidental, cu democraţii cu vechime, ba chiar destul de greu de comparat cu „suratele” ei foste comuniste.

 

Cum vedeți viitorul Belgiei, cele două entități existente vor putea conviețui în viitor? Care ar putea fi viitorul  capitalei Bruxelles?

 

Uniunea Europeană ar trebui să fie casa noastră, a tuturor. Şi discuţiile despre autonomii şi secesiuni să devină glume. Nesărate.

 

Dacă înveți politica românească, lucrurile întotdeauna se complică, nu le mai dai de capăt și adesea te trezești că tot ce ai învățat nu mai e valabil, de azi pe mâine.  Totuși, există țări cu politică mai stabilă. Care sunt ele și în ce constă stabilitatea lor?

 

Stabilitatea asta este destul de relativă. Dar acolo unde există, de exemplu în Germania sau Elve]ia, ea există doar pentru că legea este mai presus de toate. Fără respect pentru lege nu există nici democrație, nici stabilitate, nici progres.

 

Cum considerați că va evolua situația din Afganistan în perioada următoare și ce impact posibil va avea asupra participării României ca membru al Alianței Nord Atlantice? Cât de oportună este continuarea implicării României în acest teatru de război?

 

Prea târziu discutăm despre cât de oportună e sau nu e participarea României la aceste operațiuni. Situația din această țară este departe de a se clarifica.

 

Dată fiind actuala criză financiară din zona euro, cât de utilă va fi aderarea la moneda unică de către România? Poate România să corespundă standardelor necesare rămânerii în zona euro, date fiind cheltuielile supradimensionate din sectoarele finanțate din bugetul de stat în raport cu performanțele economice modeste ale economiei? În plus, în ce stadiu credeți că se va afla criza din zona euro la data când România și-a propus să adere la moneda unică europeană?

 

Nu cred că suntem pregătiți pentru o asemenea aventură prea curând. Și nu cred că Europa mai este pregătită să riște noi aderări, date fiind experiențele recente cu state din zona euro.

 

Cum se vede astăzi America de peste ocean, după dobândirea libertății, atât de mult dorită de noi, românii?

 

Bunicii și străbunicii noștri i-au așteptat pe americani să vină. I-au așteptat atât de mult, că au și murit așteptând. Acum au venit americanii. Mulți spun că au venit prea târziu, alții spun că au venit degeaba. Și câțiva spun că sunt aliații noștri strategici. E clar că este mai bine cu ei, decât fără ei. Dar pentru un tango de calitate e nevoie de doi. Care să-și dorească să rămână în echipă și să facă treabă bună. Timpul ne va arăta dacă suntem pregătiți pentru asta.

 

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona