Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Prea puţine cuvinte

septembrie 16, 2008

 

Mihaela SIMION

 

 

Sunt adolescenţi. Ar putea să stea pe mess, să meargă în cluburi sau să se uite la televizor toată ziua. Dar nu o fac. Şi-au dedicat viaţa sportului şi nu regretă decizia luată. Zi de zi, aceleaşi lucruri, antrenament, şcoală şi iar antrenament. Asta dacă nu sunt plecaţi în cantonament. Ai putea spune că nu au parte de o copilărie prea uşoară, dar când îi întâlneşti, orice gând de acest fel îţi este alungat. De cine? De acea sclipire pe care o au doar persoanele cu adevărat pasionate de ceea ce fac.

 

Practică un sport aproape inexistent în România, patinajul viteză, dar participă şi la concursuri pe role. Se antrenează în condiţii greu de imaginat, participă la campionate naţionale doar dacă iarna este destul de frig ca să se formeze gheaţa pentru că în ţară încă nu există un spaţiu special amenajat. Oamenii aruncă cu pietre pe pistă să vadă dacă ştiu ”să cadă”. Pentru ei toate acestea au rămas demult în urmă, sunt doar lucruri obişnuite. Merg mai departe, îşi continuă munca cu seriozitate şi cu speranţa că într-o zi cineva îşi va întoarce privirea spre ei.

 

Nu cer nimic deoarece ştiu că nu vor primi. Sunt mulţumiţi că Dumnezeu i-a ferit de accidentări grave şi astfel îşi pot urma visul… un vis a cărui îndeplinire este îngreunată de povara de a fi sportiv în România (cu anumite excepţii).

 

Sufocaţi de atâtea promisiuni, ei oferă doar satisfacţii, acelea de a obţine în fiecare an rezultate foarte bune atât în ţară, cât şi în străinătate. Sunt campioni naţionali, europeni, medaliaţi la concursuri internaţionale şi chiar la Campionate Mondiale, deocamdată doar la juniori. Amăgiţi cu iluzii, rămân doar cu deziluziile.

 

I-AM ÎNTÂLNIT…

 

…într-o seară. I-am aşteptat punându-mi tot felul de întrebări. Cum să mă comport? Ce să le zic? Dacă nu reuşesc să mă integrez în grupul lor? Dacă nu o să aibă încredere în mine?

 

Au sosit pe rând. S-au apropiat trei fete de masa la care stăteam. Mi-au atras atenţia rănile de pe faţa unei (erau de la un antrenament) şi o frântură din discuţia lor ”încă o săptămână şi plecăm în Germania”. Nu păreau chiar încântate. Mai târziu am aflat şi de ce. Am făcut cunoştinţă cu ele. Erau trei dintre sportive. Spre surprinderea mea, m-au primit cu o mare bucurie. Ştiau de mine de la prietena lor. A apărut şi sărbătorita, adică Oana Opincariu. A împlinit 19 ani. Era tristă că şi-a serbat majoratul în spital, dar în acelaşi timp îi mulţumea lui Dumnezeu deoarece acum era alături de cei dragi. Ne-am împrietenit din primele momente. Toate grijile mele au fost îndepărtate de atmosfera plăcută din jur. Am stat trei ore de vorbă, timp în care curiozitatea mea a fost hrănită la maxim. Mi-au răspuns la toate întrebările, fără nici un fel de probleme. Între timp a mai apărut încă un coleg.

 

Am aflat lucruri îngrozitoare despre maniera în care sunt trataţi de Federaţie, despre semnificaţia cuvântului antrenament şi despre cazul Oanei. Am decis să mă opresc. Era dureros pentru ei să-şi amintească de toate acestea într-o asemenea zi.

 

Am glumit tot timpul, am râs şi ne-am distrat pe seama celorlalţi. Trebuia să fi orb ca să nu observi cât de uniţi sunt.

Timpul a trecut repede. A doua zi începea şcoala. Aveau şi antrenamente. Aşa că ne-am despărţit. Le-am urat succes şi le-am promis că ne vom mai întâlni…

 

ANTRENAMENTE ÎN STIL CARACTERISTIC

 

… şi aşa a fost. Am reuşit să ajung la un antrenament. Fusesem avertizată încă de la început că nu voi avea parte de imagini prea plăcute. Am ajuns la 8 în faţa patinoarului. Afară era o vreme imposibilă. Am crezut că îi voi vedea cum patinează, dar…

Rând pe rând au apărut şi sportivii. Erau mai mulţi. Cel mai mic are 12 ani şi d-abia a trecut la juniori. Păreau puţin resemnaţi. Nu prea am înţeles de ce. Am aflat puţin mai târziu. Mă priveau cu o oarecare suspiciune, întrebându-se dacă eram vreo nouă colegă. Nu am avut curaj să mă prezint. După câteva minute au apărut antrenorul şi cei cu care făcusem deja cunoştinţă.

 

M-au invitat să intru în sală. Am descoperit şi de această dată o altă conotaţie a acestui cuvânt… 6 metri pătraţi pentru 10-11 persoane, cu rol şi de vestiar. M-au liniştit spunându-mi că mai există una… la fel. Pereţii vopsiţi în albastru păreau că se vor dărâma în orice clipă. Doar afişele lipite şi foile cu rezultate îi făceau ”să mai zâmbească.” Aşa zisele aparate de antrenament îţi lăsau impresia că sunt de pe vremea bunicii. Şi chiar sunt. Ruginite de timp, îmbătrânite, ”ele” se consolează doar cu ideea că vor ajuta persoane pasionate, care au nevoie de sprijinul lor.

 

M-am uitat puţin uimită. Şi-au dat seama de asta şi mi-au spus. Asta e tot. Mai avem doar o pistă de role afară, dar este umed acum. Şi au plecat… pentru 70 de minute. S-au dus să alerge. Am rămas doar cu Oana şi domnul antrenor (care este şi tatăl ei şi al uneia dintre junioare). Trebuie să facă exerciţii speciale. Mai are mult de lucru până va putea să se alăture celorlalţi. Dar nu depinde numai de ea. Am fost surprinsă să vad că-i lasă să alerge singuri. Mi s-a răspuns şi la întrebarea asta… ”am încredere în ei”.

 

M-am întors în sală alături de Oana. Şi-a continuat antrenamentul cu aceeaşi dăruire chiar dacă părea extenuată. Am vorbit mult cu ea, profitând de absenţa celorlalţi, despre accident şi despre colegii ei. Obţin mereu rezultate excepţionale (fapt confirmat şi de ceea ce am citit pe pereţi), nu au alte condiţii decât cele pe care le-am văzut, pleacă în cantonamente mai mult în străinătate, în Germania şi în Italia. Mi-a explicat şi de ce se duc acolo… ”pentru că au piste cu gheaţă, şi este netedă, săli de pregătire echipate corespunzător,lucruri la care noi doar visăm”.

 

Am fost întrerupte de un băiat. A alergat mai puţin. (fusese operat la menisc, iar acum era în perioada de refacere). Am discutat puţin toţi trei. Am reţinut doar două fraze, însă a fost suficient:

 

”-Faci bicicletă acum? Nu o să te doară piciorul?

-Şi ce dacă? Strâng din dinţi. Mai e puţin până la iarnă, iar concurenţa este mare

 

Şi-a luat bicicleta şi s-a dus pe hol. Doar acolo era loc liber. Nu s-a mai oprit decât peste 30 de minute în ciuda faptului că la un moment dat era vizibil că îl doare piciorul.

 

Între timp s-au întors şi ceilalţi. Erau obosiţi, dar zâmbetul nu le-a dispărut de pe chip. S-au odihnit puţin, apoi s-au apucat de exerciţii, 5 fete într-o sală şi vreo 6 băieţi în cealaltă. Am observat aceeaşi unitate pe care am regăsit-o şi cu 2 seri înainte. Împăcaţi cu gândul că mai mult nu se poate şi-au dus munca la bun sfârşit.

 

S-au îmbrăcat şi au plecat. După ce au stins becurile, mi-am întors încă o dată privirea înapoi. Arătau ca nişte săli de tortură pregătite să-şi primească ”oaspeţii”.

 

Urmau să se întâlnească peste câteva ore. Acum sunt la Bucureşti pentru controlul medical. Săptămâna viitoare vor pleca în Germania, în cantonament şi la diferite concursuri. Vor sta 5 luni, departe de casă, de familie şi de prieteni, dar alături de lucrul care le lipseşte cel mai mult…gheaţa. Singura speranţă stă tot în Dumnezeu. Ar putea să se întoarcă în ţară, pentru câteva zile, în ianuarie, dacă va fi suficient de frig să se organizeze Campionatele Naţionale. (aşa am înţeles de ce fetele nu erau chiar fericite că pleacă).

 

ACTOR, ÎNTR-UN FILM MUT

 

V-am povestit de cazul Oanei acum câteva luni. De atunci s-au întâmplat multe. A reuşit să strângă banii pentru prima serie de tratamente în Austria. Au fost un adevărat succes, vă garantez. Însă chinul nu s-a terminat. Mai are nevoie de încă o vizită la clinica din străinătate, însă nu are banii suficienţi pentru a putea pleca. Altfel nu va mai putea patina. Cum era de aşteptat, cei care ar fi trebuit să o ajute i-au închis uşa în nas, chiar s-au şi bucurat de necazul ei. Dar ea încă mai speră!

 

Am avut onoarea să o cunosc acum câteva zile. A împlinit 19 ani. Eram sigură că voi întâlni o persoană măcinată de durere, dar luptătoare, care nu vrea să arate celor din jur suferinţa sa. Şi aşa a fost. De un an şi jumătate se află într-o continuă luptă, cu viaţa, cu cei din jur, cu autorităţile. Doar dorinţa de a reveni ceea ce a fost o fac să nu renunţe.

 

Se antrenează zilnic alături de tatăl ei, iar mama şi sora o ajută mereu. Este conştientă că va fi greu, dar nu imposibil. Oboseşte, dar nu se lasă. Se aude mereu o voce protectoare care o încurajează. ”Hai Oana!”. Şi merge mai departe! Orice piedică devine încă un motiv pentru a-şi urma visul. Ar vrea să fie cu colegii săi, să plece cu ei în Germania, dar nu poate… din cauza banilor!

Am aflat multe despre ea, dar cel mai important lucru pe care l-am reţinut din discuţii a fost: ”Ce rău este să te uiţi la alţii şi să nu poţi patina!”

 

Oana a trecut cu bine de BAC, chiar dacă a dat examenul la 5 luni după ce a ieşit din spital. A luat 9.60, iar acum este studentă la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport.

 

Mai are nevoie de 15.000 de euro pentru a-şi îndeplini un vis! Cei care doriţi să o ajutaţi, puteţi depune bani în conturile:

 

Titular: Opincariu Anesia Oana

Banca: BRD

RON: RO 68 BRDE 300 SV 41 31 079 3000

EURO: RO 64 BRDE 300 SV 41 31 087 3000

 

Povestea îi are ca protagonişti pe sportivii de la patinaj viteză ai clubului CS Petrolul Ploieşti. Deţin aproximativ 40 de recorduri naţionale atât la patinaj viteză, dar şi la role. Au obţinut numeroase medalii la Campionatele Europene, la juniori, dar şi la alte competiţii internaţionale. O parte din ei se pregătesc pentru competiţiile de seniori. Centrul este destinat în mod special pentru categoriile de junori şi este condus de Ion Opincariu şi Dorin Zărnescu, sub îndrumarea cărora se află aproximativ 50 de tinere speranţe. Însă o mare parte se pierd din cauza lipsei de fonduri şi a condiţiilor proaste de antrenament!

 

Dintre cei 50, o să dau câteva nume: Oana Anesia Opincariu (19 ani), Ana-Maria Opincariu (13 ani), Radu Cristina (17 ani), Manoloiu Larisa (14 ani), Ion Marian (20 ani), Mustatea Cristian (19 ani), Anghel Valentin (17 ani), Marius Paraschivescu (18 ani).

Oana Anesia Opincariu este campioană europeană, la juniori, în 2007, la 3000m şi medaliată cu argint, la 1500 m. Ion Marian, Cristian Mustatea şi Anghel Valentin au ocupat poziţia a treia la ştafetă, în 2008, la aceeaşi competiţie. De asemenea, Ion Marian s-a clasat pe locul 3 şi la proba de 5000 m. Radu Cristina, Daniela Dumitru (sportivă legitimată la un club din Braşov) şi Oana Anesia Opincariu au terminat pe poziţia a cincea, la ştafetă, la Campionatul Mondial de juniori, în 2007. Majoritatea celor enumeraţi mai sus şi nu numai sunt multiplii campioni naţionali.

 

Mihaela SIMION

 

N.R.

Mihaela Simion este eleva in clasa a XII-a, la Colegiul National Ion Luca Caragiale, din Ploiesti, profil matematica-informatica

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)