HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

Prof. univ. dr. ŞTEFAN CAZIMIR:

Ţara însăşi nu se simte prea bine”

 

Dialoguri privilegiate

 

Maria Diana Popescu, Agero

 

 MDP: Stimate domnule Ştefan Cazimir, bine aţi venit la revista AGERO.  Cîteva cuvinte despre personalitatea domniei voastre i-ar încînta pe cititori.

 

Ştefan Cazimir: Despre „personalitatea” mea (presupunând că aş merita această calificare) nu pot vorbi decât alţii. În ceea ce priveşte persoana mea, rămân fidel preceptului bacovian „De nobis ipsis silemus” (despre noi înşine să tăcem). Consider că preferinţele mele culinare, muzicale sau sportive nu pot interesa pe nimeni. Iar a mă caracteriza sub raport moral e o sarcină care mă depăşeşte. În concluzie, las prietenilor mei latitudinea de a îmi atribui toate calităţile, iar neprietenilor – toate defectele. Nu-i voi caracteriza nici pe unii, nici pe ceilalţi.

 

MDP: În 1967 v-aţi susţinut doctoratul cu o teză despre Caragiale. În mod sigur îi consideraţi opera  ca fiind foarte actuală.

 

Ştefan Cazimir: Invocată obsesiv din 1990 încoace, „actualitatea” lui Caragiale reprezintă, de fapt, un clişeu. El sugerează un provizorat, o maladie, o stare de criză. Este ca şi cum am spune: e actual azi, dar nu a fost ieri sau nu va mai fi mîine. Prezumţii, evident, absurde. Dar ele sunt generate spontan prin simpla rostire a cuvântului „actualitate”. Astfel stînd lucrurile, e mai potrivit să vorbim nu despre „actualitatea” lui Caragiale, ci despre perenitatea lui, care este de acelaşi tip cu perenitatea Parthenonului sau a Glossei lui Eminescu. „Adevărurile spuse de el astfel – aprecia G. Călinescu – sunt eterne şi suave, în vreme ce, spuse de alţii altfel, sunt confuze şi triviale.”

 

MDP: Istoric literar, eseist, „caragialeolog”, pasionat de umor şi de liber-schimbism. De aici probabil şi cartea „Râsete în Parlament”. Ce alte cărţi aţi mai publicat de atunci?

 

Ştefan Cazimir: Am scos, ca Addenda la Alfabetul de Tranziţie (1986), un Jurnal de tranziţie (1996), rezumînd cîteva „foi de temperatură civică” ale primilor ani postdecembrişti. În 1997 am publicat Caragiale e cu noi!, reprezentînd o scurtă istorie a Partidului Liber Schimbist. Volumul Honeste scribere (2000) adună o seamă de studii de critică şi istorie literară, plus cîteva pagini autobiografice. În Caragiale recidivus (2002) se regăsesc laolaltă roadele unei preocupări de peste trei decenii: Caragiale - universul comic (1967), Nu numai Caragiale (1984), I. L. Caragiale faţă în faţă cu kitschul (1988), Caragiale e cu noi! (1997). Volumul Potcoave de purici (2003) este o selecţie de texte publicistice, ecouri ale actualităţii „turmentate” pe care o străbatem. În fine, în 2006 a ieşit de sub tipar Ştefan Cazimir, o prezentare monografică a vieţii şi operei autorului, cu următoarea dedicaţie: „eroului acestei cărţi, căruia îi datorez ideea de a o scrie”.

 

MDP: După 1990 îl regăsim pe istoricul literar Ştefan Cazimir în calitate de lider al Partidului Liber-Schimbist, cel mai vesel partid al românilor, un partid care a stîrnit rumoare, dar şi interes, o premieră pe plan internaţional. Ce reprezintă „liber-schimbismul“ de inspiraţie literară, graţie căruia aţi devenit parlamentar?

 

Ştefan Cazimir: Voi cita o frază din raportul preşedintelui la congresul de constituire al P.L.S. (8 aprilie 1990), şi anume chiar încheierea: „Dacă vom izbuti să introducem în viaţa politică a ţării o fărîmă de zîmbet, de cordialitate şi înţelegere, înseamnă că nu ne-am născut degeaba”. Evoluţia ulterioară a partidului a împlinit acest deziderat, izbutind să demonstreze că seriozitatea nu e sinonimă cu crisparea şi nici combativitatea cu lipsa de umor. Înscrise în acest perimetru, luările sale de poziţie s-au bucurat de o primire favorabilă, fiind înţelese şi aprobate de cercuri largi ale opiniei publice. Locul P.L.S. în istoria postdecembristă e fixat definitiv, originalitatea genezei şi a manifestărilor sale avînd darul de a-l face inconfundabil. Nenumărate înjghebări politice au căzut şi vor mai cădea în cenuşa uitării, iar P.L.S. va continua să intrige, să amuze, să contrazică şi să pună pe gînduri, asemenea patronului său spiritual, care l-a împins din ficţiune în realitate.

 

         Sub cerul vast al pălăriei sale

            Păşim cu toţii, sinceri şi oneşti.

            Mărire ţie, I. L. Caragiale!

            Cu noi ai fost, cu noi vei fi şi eşti.

 

MDP: Cum aţi caracteriza „alfabetul de tranziţie”, cu trimitere directă la  actualul context, din ce în de mai debusolat?

 

Ştefan Cazimir: Cartea la care vă referiţi (Alfabetul de tranziţie) studia fenomenele trecerii noastre de la modelul oriental la cel occidental, consumate grosso modo în intervalul 1830-1860. Atunci ţelul avut în vedere era limpede şi rezultatele au fost pe măsură. Tranziţia actuală încearcă, din nou, să ne racordeze occidentului, dar modelul nu mai are vechea lui claritate şi nici nealterata putere de seducţie. De aceea, alături de adepţii integrării, au apărut – nu doar la noi, ci la toate ţările estice – şi aşa-numiţii „eurosceptici”. România, ce-i drept, a devenit membră UE, dar nici UE ce-a fost nu e… observ că am început să vorbesc în versuri, semn că mai bine ar fi să mă opresc.

 

MDP: Nu am cum să nu vă provoc,  cu umor, desigur, la o discuţie despre actuala stare de sănătate a poporului român.

 

Ştefan Cazimir: Doi amici se revăd după o bucată de vreme:

„- Cum o mai duci cu sănătatea?

  - Destul de prost; inima mă supără, ficatul mă cam doare, rinichii scârţâie, iar eu însumi nu mă simt prea bine.” Transpuneţi acest dialog la scara poporului român şi veţi obţine răspunsul la întrebare: toate treburile merg prost, iar ţara însăşi nu se simte prea bine.

 

MDP: Cum consideraţi că aţi contribuit la educarea gustului public,, în ceea ce priveşte umorul?

 

Ştefan Cazimir: Nu ştiu dacă am contribuit cu ceva în acest sens; ceea ce pot spune este că Partidul Liber-Schimbist, apărut în scena politică în 1990, a înscris în platforma sa două enunţuri semnificative: „Un partid lipsit de simţul umorului este o ofensă la adresa naţiunii”; „Conflictele dintre oameni, idei şi partide nu sunt niciodată ireconciliabile: timpul le rezolvă, rîsul le absolvă”. Aş aminti, în aceeaşi ordine de idei, un pasaj din expunerea preşedintelui la consfătuirea P.L.S. din 10 iunie 1990: „Mai bine să fim învinuiţi de lipsa umorului decît să-l folosim inoportun şi abuziv. Este adevărat că bucatele fără sare sunt insipide. Dar sarea fără bucate este necomestibilă.”

 

MDP: Filozofi, psihologi, sociologi, antropologi au încercat de-a lungul timpului să elaboreze teorii ale umorului. Are nevoie umorul de tratate, de doctorate?

 

Ştefan Cazimir: Umorul s-ar putea să nu aibă nevoie, dar filosofii, psihologii şi toţi ceilalţi se vede că da – şi nimeni nu are căderea să le răpească obiectul muncii. O muncă de Sisif, dovadă însăşi multitudinea teoriilor. Cît priveşte utilitatea acestora, eu unul împărtăşesc opinia lui Croce, potrivit căreia „toate definiţiile comicului sunt ele însăşi comice şi provoacă tocmai sentimentul pe care ar voi să-l analizeze.”

 

MDP: Cunosc un doctor în umor, cu teza „Epigrama în literatura română”. Este vorba despre distinsa „regină a epigramei româneşti”, doamna Elis Râpeanu. Am dovezi că sînteţi complice la această extraordinară reuşită.

 

Ştefan Cazimir: Rolul meu în cazul respectiv se rezumă la acela de „conducător ştiinţific” al tezei, o atribuţie pur formală; efortul de cercetare şi rezultatele obţinute reprezintă în întregime meritul autoarei. Trebuie să adaug că, iniţial, nici nu acceptasem subiectul propus de doctorandă (din teama că Senatul Universităţii l-ar putea respinge ca „neserios”), şi numai intervenţia profesorului Paul Cornea m-a îndreptat în direcţia cea bună.

 

MDP: Platon susţinea că umorul este periculos pentru societate, fiind un act nedemn pentru oamenii liberi, nobili, responsabili şi, ca atare, trebuie lăsat nebunilor, bufonilor, sclavilor şi proştilor. Care ar fi rolul umorului în societatea prezentului?

 

Ştefan Cazimir: Nu am la îndemînă textul invocat de dumneavoastră şi nutresc unele dubii privind fidelitatea traducerii. Oricum, Platon se putea referi la comic (ceea ce şi făcea în dialogul Philebos), dar nicidecum la umor, care este un produs al spiritului modern. Rolul în prezent al umorului? Poate, acela al hazului de necaz, cînd purceaua-i moartă-n coteţ, iar uşa se deschide spre interior.

 

MDP: Ce vă trece prin gînd acum, aproape de finalul dialogului? O dorinţă, un regret, un ideal, o amintire, o glumă, un citat din Caragiale… Cineva afirma că „bietul Caragiale este alcătuit numai din citate”.

 

Ştefan Cazimir:  Aleg, dintre toate, varianta citatului, respectiv una dintre ultimele cugetări ale lui Caragiale: „Norocul e prea puţin şi lumea prea multă”.

 

Maria Diana Popescu în dialog cu prof. univ. dr. Ştefan Cazimir

www.agero-stuttgart.de

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com