Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

Nemuritorii muzicii româneşti

Rapsodul Ion Creţeanu

 

Dialoguri privilegiate

Maria Diana Popescu, Agero

 

MDP: Stimate Ion Creţeanu, bine aţi venit la revista Agero din Stuttgart! Cum era microcosmosul  unde s-a născut şi de unde s-a ridicat în lume, atît de iubitul şi valorosul interpret, Ion Creţeanu?

Ion Creţeanu: Bine v-am găsit! Să fie într-un ceas bun! Pe malul Oltețului, înveșmântat în zăvoaie și "codri de aramă", vegheat de mănăstirea Măineşti, de duhul Jianului şi al martirilor brâncoveni, în aval de Balș, se află casa mea părintească, în "sat din margine de codru", cu nume de haiduc. Voinea era unul din bravii oșteni ai lui Iancu- Jianu. Pe aici, în jurul anilor 1800, trecea Radu Șapcă (popa Șapcă din Celei), venind de la Caracal spre prima lui parohie, la Racovița, care azi aparține comunei Voineasa, din  ucisul județ Romanați. Văile şi râpele copilăriei mele au adăpostit în repetate rânduri răzvrătiţii vremilor, laolaltă cu căpetenia lor justițiară, toți, deopotrivă, învăluiţi în generozitatea codrilor bătrâni. Aici i-am pierdut din ochi, într-o încântare totală, pe consătenii mei lăutari : Dincă Radu, Dincă Nicolae ( nea Culiță), Crețeanu Gheorghe ( Gică al lu' Săraru), Ion Munteanu. Trei clarinetiști, un flautist şi un cobzar (Marin Săraru, tatăl lui Gică) la o sută zece gospodării. Toți suflătorii, neîntrecuți fluierași. Închipuiți-vă că cel mai priceput dintre ei, Gică, vărul și finul familiei mele (cununat de părinții mei: Dumitru şi Ana) ținea singur hora satului, la Crăciun și la Paști). Ce suflu la el! Ce inimă caldă! La Rusalii, mic fiind, am văzut călușarii jucând până la epuizare, într-o revărsare de măiestrie şi har. Dumnezeire!

O cutumă de când lumea şi pământul spune că dacă se întâlnesc două cete de călușari, e musai să se joace până la ultima picătură de energie. Pe aceste coordonate oneste, la limita posibilităților umane se stabileau sublimii învingători şi învinși, copleșiți de lupta comună împotriva șoimanelor (iele, vântoase), întru alungarea lor, rodirea pământului și tămăduirea privitorilor. La final, cei de față se prindeau în horă. Fermecat, intram şi eu lângă zeii dansului pur, ce năluceau peste imaginația mea de copil. Trăiau în aceste ținuturi romanațene cei mai frumoşi călușari din Dacia Felix... Și vă mai spun ceva: nu departe de Voineasa, pe Olteț la vale, aproape de vărsarea în Olt, s-a născut Romuliana, mama împăratului roman Galeriu. "Galer, Doamne, lerui, ler”. Acesta este microcosmosul din care am "răsărit", matricea mea spirituală, stăpânită de glasul de clopot şi purpură al tatălui meu, lângă blândețea călăuzitoare a mamei.

 

MDP: De câtă vreme purtaţi prin lume tradiţia muzical-instrumentală?

Ion Creţeanu: Din 1973, când am fost într-o tabără internațională la Kranevo, Bulgaria, la nord de "nisipurile aurite" ale Varnei şi până mai alaltă ieri, la Zilele "Marin Sorescu", la Craiova.

 

MDP: De unde provine cognomenul  „Ion al cobzei”?  

Ion Creţeanu: Marea soprană Felicia Filip, împreună cu soțul ei minunat, tenorul Cristian Mihăilescu, directorul Operei Romane din Brașov, văzând comuniunea mea cu „lira tracă", mi-au spus „Ion al Cobzei”. Miron Manega a înșfăcat-o din zbor şi uite că a prins. Toți, deopotrivă, îmi înfrumusețează viața cu prietenia lor vindecătoare. Dumnezeu să le dea sănătate, mai multă decât mi-a dat mie!

 

MDP:  Maestre, cum a decurs evoluţia dumneavoastră în „patria” folclorului,  în cea a spiritualităţii populare?

Ion Creţeanu: Ţică (bunicul meu dinspre tată), Ioniță Crețeanu, era o universitate în mișcare: povestitor pe gustul copiilor, interpret de doine şi balade, știa puzderie de strigături şi snoave, trecuse prin urgia celor două conflagrații mondiale. O voce caldă, penetrantă, cu inflexiuni tulburătoare. El şi tatăl meu (Dumnezeu să-i odihnească), mi-au picurat în inimă primele mărgăritare ale cântecului țărănesc. De la ei și de la mama am învățat să nu râvnesc la nimeni, să nu urăsc pe nimeni. Întâile descătușări ale mugurilor mei în ale cântului s-au petrecut foarte devreme: pe la 4-5 anişori mă urcam pe buduroi, un trunchi de salcâm, ce servea drept nicovală pentru ograda noastră. A fost prima scenă. Spectatori, păsările și animalele curții. Apoi m-au observat membrii familiei.

 

MDP: Dacă ar fi să faceţi o statistică, care ar fi numărul spectacolelor susţinute în ţară şi în străinătate? Care dintre ele v-a oferit nobile amintiri?

Ion Creţeanu: Sute în țară, zeci peste hotare. În iarna lui 2005 am cântat laTeheran, în fața unei lumi cu rădăcini străvechi, călătoare pe drumul mătăsii, cu civilizația persană în fiecare mădular. Apoi, în iulie, același an, am concertat la Penne (Pescara), în Italia. În anii următori, la Valencia, la Viena, la Sofia, la Chișinău, la Vidin (Bulgaria), Negotin (Serbia) etc. Și în toată România. Am cântat, alături de Grigore Lese, la București și Sibiu, în cadrul Festivalului "Tarafuri și Fanfare", organizat de Jurnalul Național. În august 2011, am urcat pe scenă, la Capitoliu, alături de Felicia Filip, pentru a reveni la Roma, pe 27 noiembrie, alături de Talisman. Am exemplificat doar ultimii ani. Spectacolele sunt ca niște copii ai mei, având ca tovarăș de procreere cântarea țărăneasca. Un părinte adevărat este imparțial cu copiii săi,  așa și eu cu spectacolele susținute în țară și în lumea largă. Toate îmi evocă nobile amintiri, pentru că nobilă este misia încredințată de Dumnezeu.

 

MDP: Maestre Ion Creţeanu, aţi avut vreun model care v-a influenţat cariera artistică?

Ion Creţeanu: Măria să ȚĂRANUL ROMAN, prins în vâltoarea muncii și creației demiurgice.

 

MDP: „N-am crezut că voi ajunge să pot şi cânta şi plânge!” Cum s-a întâmplat, maestre?

Ion Creţeanu: 11 august, 2010. Mergând spre Sinaia, la granița dintre județele Olt şi Argeș, primesc un telefon de la fratele meu, care încearcă să mă îmbărbăteze, spunând că sunt în stadiul unu spre doi și că ar fi șanse de scăpare. Cancer. Lovitură de ciocan în moalele capului. Nu bănuia că n-aș cunoaște rezultatul analizelor efectuate în ultima vreme. Printr-un concurs de împrejurări, a aflat. Îngrozitor. Zilele-mi sunt numărate."Facă-se voia ta, Doamne!" . Trag câteva minute pe dreapta, îmi revin și pornesc mai departe. Din București, îl am ca tovarăș de drum pe Manega. La Sinaia, în cadrul Festivalului "Enescu și muzica lumii", am lăcrimat printre cântece, am cântat printre lacrimi. Devastat, am atacat recitalul, ca preotul dinaintea ultimei liturghii. Concertul de adio. "N-am crezut că voi ajunge,/Să pot și cânta, și plânge". Ca pentru ultima dată am cântat. Rugăciunea-cântec, cântecul-rugăciune. Întreg concertul a fost mărturisirea supremă dinaintea eșafodului, ca eroul din Clipele astrale ale omenirii (Ştefan Zweig). Nu aveam idee dacă mai sunt șanse de scăpare. Cunoșteam ce se întâmpla acum treizeci de ani cu un bolnav de cancer. Doar Manega știa ce este în sufletul meu, dovadă că un tânăr spectator m-a chemat să-i cânt la nuntă în februarie viitor. Pe 17 august, m-am operat la Fundeni. Ce-o fi de aici încolo, "Vom muri și-om vedea"- ar zice irlandezul G.B.Shaw, în spiritul scrierilor de pe crucile din Cimitirul Vesel

 

MDP: Ştiu că păstraţi şi utilizaţi în spectacole câteva obiecte unice, pe care le preţuiţi foarte mult. Despre ce este vorba?

Ion Creţeanu: Sunt "îmbrăcat în patrimoniu", potrivit spuselor lui Manega în proiectul nostru Lira tracă. Ipingeaua de Romanaîi are vreo o sută cincizeci de ani, restaurată în 1914. Cămașa lungă, brodată alb pe alb (ce rafinament!) a fost cusută de muma (mama tatălui meu) în 1934, cu puțin timp înainte de a muri. Opincile, cobza şi brâul l-au însoțit pe Ioan Șerban (Tarzan) la Expoziția Internațională de la New-York, din 1939, unde avea să o acompanieze pe Maria Tănase. Prilej cu care cântăreața l-a reîntâlnit pe Brâncuși.  Martori îmi sunt colegii de la Facultatea de Electrotehnică din Craiova, promoția 1985, că la mine este cobza lui Tarzan. La parastasul de șase săptămâni NU se cântă, domnilor, așa cum se afirmă pe un post de televiziune.

 

MDP: „Eu  nu cânt să fiu de fală, dar mi-e inima amară!”  De ce, Maestre Ion Creţeanu?

Ion Creţeanu: Cânt cu disperarea că n-o să pot da tot ce am adunat. N-am alergat după imagine, marea durere a fost și este că nu mă lasă Dumnezeu să restitui tot. De aici amărăciunea despre care vă "vorbesc". Voi urca la ceruri, ducând cu mine fragmente din tezaurul creației tradiționale. Trebuie să mă prezint și acolo cu inedite!

 

              "Eu nu cânt că știu să cânt,

               Dar m-ajunge câte-un gând.

               Eu nu cânt să fiu de fală,

               Dar mi-e inima amară.

               Eu nu cânt că știu cânta,

               Dar mi-astâmpăr inima

               Și-a lui de m-o asculta."

 

Versuri pilduitoare vis-a-vis de menirea cântărețului și a cântecului pe pământ.  

 

MDP:  Vorbiţi-ne, vă rog, despre tarafurile pe care le conduceţi, despre discurile editate, despre albune, despre premiile care vă încununează unicitatea ca interpret.

Ion Creţeanu: M-am lipit de muzica celor din Grecești, Dolj, ca marca de scrisoare. Aici țambalul nu a pătruns nici azi, iar cobza este suverană, cu acompaniamentul ei armonico-ritmic. Aș asculta-o la nesfârșit pe Maria Ilie, cântând doina "Pădure şi iar pădure". Sunt fascinanți lăutarii de la Morunglav, Olt. Ei vin de la nord de Balș, eu, de la sud. Saltele și cântecul lor învăluitor, ca apa Oltețului, îmi sună în suflet de când mă știu. De Mircea Enache și ceata lui veți mai auzi. Pe cei din sudul Dunării îi iubesc ca pe frații mei întru spirit românesc. Le-am spus "Albotina", după numele unui loc sacru pentru românii din Bulgaria. Veniți a doua zi de Paști să vedeți cum se adună de secole să ţină "hora de pomană" şi strâng din dinți în fața asimilării sălbatice. O asemenea asimilare veți mai întâlni doar în țara "vecină şi prietenă", Serbia. Români uitați de habarniștii - guvernanți de la București. Români fără școală și biserică în limba maternă, batjocoriți pe pământuri care le-au aparținut de când lumea și pământul. Poate veți scrie vreodată despre ei. Pe acești îngeri din tarafuri i-am pus laolaltă pe aceeași scenă la București, Sibiu, Craiova şi Vidin. Ospăț muzical!

 

MDP:  Cum vă situaţi faţă de idea că cineva, într-o bună zi, ar iniţia un spectacol de folclor patriotic?

Ion Creţeanu: Mi se pare un act de înalt patriotism abordarea cântecului din vatră satului și strădania de a-l prezenta nealterat în puritatea lui. Muzica zorilor de zi și-a cumințeniei pământului. Inițiați un astfel de spectacol și vom fi primii veniți. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

MDP: „Neamul românesc a străbătut perioade mai cumplite decât cea pe care o trăim şi nu s-a reuşit dezrădăcinarea”. Puteţi detalia, vă rog afirmaţia dumneavoastră?

Ion Creţeanu: Înaintaşii noştri au fost trași pe roată, decapitați (brâncovenii), au fost nevoiți să ia calea codrului, pârjolind totul în calea năvălitorilor. Și-au părăsit vremelnic glia, dar s-au întors mai puternici, iubind cu patimă pământul și icoana afumată din vatră. Alții nici nu existau când noi știam să scriem, acum șapte mii de ani (vezi mesajul tăblițelor de la Tartaria!). Scrierea sumeriană a apărut o mie de ani mai târziu. Adevărata istorie abia de acum încolo iese la iveală și pe mulţi va necăji. Am fost singurul popor pe care nicio putere din lume nu l-a cucerit, chiar dacă a fost împărțit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Am fost scut creștinătății, când întreaga Europă tremura de teama islamului. Noi ne-am sărbătorit victoriile construind lăcașuri de închinăciune. Vom fi iarăși ce-am fost, și ceva mai mult! Ca și în perioada fanariotă, domnitorul şi divaniții de azi nu au nici o legătură cu poporul. Ca și aceia, vor pleca de aici curând. Ca și pe vremea bolșevismului, la mare preț sunt trădătorii, lingușitorii, vânzătorii de neam şi țară, traseiștii politici, oricând gata să treacă peste cadavre pentru a parveni și a-și păstra privilegiile. Talpa țării rămâne pe loc, neclintită, se supară o dată la o sută de ani...

MDP: Instituţiile de cultură democratice mai tezaurizează tot ce ţine de cultură şi valoare, de motivare şi de sprijin?

Ion Creţeanu: De la Constantin Brăiloiu încoace, n-a mai făcut nimeni o tezaurizare bazată pe principii științifice serioase. Multe instituții de cultură democratice îşi fac treaba în doru lelii. Sunt puși în funcții de conducere oameni care n-au dragoste și respect pentru cultură, numiți pe criterii politice. Intelectualii adevărați și patrioții, români veritabili, vor continua rezistența prin cultură mai cu seamă pe cont propriu, cu sacrificii uriașe. Eu parcurg anual, cercetând satele, mai mulți kilometri decât mașinile instituției de resort din județul Dolj. Ca să deseneze o simplă frunză, un minister cheltuiește sume fabuloase, Rapsodul Ion Crețeanu cântă la Accademia di Romania, dar își plătește casa şi masa (tot la Accademia di România) . Pentru cine o fi cântat Creteanu? 

 

MDP:  Maestre Ion Creţeanu, satul românesc trece printr-o continuă transformare, care, din păcate, duce la anihilarea tradiţiilor populare. Pe de o parte importul de obiceiuri occidentale, pe de alta, transmutanţa generaţiei tinere spre marile metropole... Cu ce rămânem?  Ce a mai rămas, viu la sate, din folclorul autentic, în urma tăvălugului hedonist al europenizării, al capitalismului barbar?

Ion Creţeanu: Peștele de la cap se împute și se curăță de la coadă. Vorba șefului statului: "cui nu-i convine, să plece!" Ați mai auzit vreodată că un șef de stat, un voievod, un împărat să își alunge locuitorii din țară? Ați văzut cu cine joacă-n horă și de la cine primește atenții prima doamnă a țării? Ei bine, după chipul și asemănarea sa (a "şefului") sunt și slujbașii . Nu există o disciplină a construcțiilor în satul românesc, instituțiile de conservare și promovare a culturii tradiționale sunt conduse pe criterii politice. Profesioniștii și patrioții au fost înlăturați din aceste funcții. Se închid școlile care nu au trei sute de elevi. Spitalele din comune, desființate. Primarul unui mare municipiu din România spune că "nu s-a strofocat cu cartea și uite unde a ajuns". Ce să mai creadă tinerii noștri aflați la studii? Procesul de analfabetizare va fi stăvilit, nu de cei ce și-au dobândit tiluri cu papornița pentru a ne conduce azi. Diplomele lor false au ceasurile numărate. Gunoaiele ies deasupra, când apele sunt tulburi, dar nu sunt reprezentative pentru noi. Și-au propus să ne distrugă spiritualitatea tradiţională, dar nu vor reuși. Gena creatoare a poporului nu se va usca niciodată! Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

MDP:  Pentru domnia voastră, ce înseamnă cuvântul „dor”? De cine, de ce vă este dor?

Ion Creţeanu: Nu știu ce-nseamnă dor. Întrebați-l pe Eminescu! Dar simt că mi-e dor de oameni ca dumneavoastră, care mi-ați întrezărit neliniștea, patimile și ați aplaudat îngerul trecut pe deasupra mea căzut în genunchi. Rapsod și înger transfigurat, la Roma, la Accademia di România. Am îngenunchiat în fața dumneavoastră, icoane ale dorului de-acasă. Și-am mulțumit cerului că a mai îngăduit măcar un an ca să vă cânt. Mi-e dor de soarele răsărind la Voineasa de Olt. Mi-e dor de mioarele mele blânde, pe care le-am pierdut de-atâtea ori. Mi-e dor de spectatorii perși, respingând drăceștile ritmuri europene. Mi-e dor de spectatorii ce mă vor duce în transă. Mi-e dor de prietenii văzuți și nevăzuți, captivi ai cântecelor mele. Mi-e dor de nopțile când mă duceam cu steaua, cu pugușorul, mi-e dor de prima floare dăruită. Mi-e dor de cobză, chiar și când o strâng la piept. Nu știu ce-nseamnă dor! Întrebați-l pe Eminescu! Dar simt că mi-e dor de fiecare cincisprezece august, când mă duceam la bâlci, la Pârşcoveni, în Romanațiul meu drag, după o vară de așteptare. Să mă dau în tiribombă, să iau salbă, să văd lumea multicoloră din Valea Oltețului Mijlociu. Mi-e dor de cei față de care am greșit, fără să le cer iertare. Vai! Cum ați putut să mă binecuvântați cu o astfel de întrebare?  Mi-e dor de zâmbetul chirurgului Mihnea Ionescu, spunându-mi că m-a operat în stadiul unu. Mi-e dor de Miron Manega, ce m-a uitat. Mi-e dor de cei ce mi-au dat ordin să trăiesc, atunci când murisem. 

 

MDP:  Ştiu că aţi cântat în „Cimitirul Vesel”. Cu ce prilej? 

Ion Creţeanu: În 1990, primarul Săpânței, Toader Ștețca, potrivit principiilor democratice și ale dreptului de proprietate, a făcut reforma agrară înainte ca puterea să adopte o astfel de lege. El a condamnat vehement comunismul și regimul lui Iliescu. Întâiul primar din România care a luat măsuri radicale împotriva fostului regim. Era un personaj incomod. A fost arestat și eliberat de mai multe ori, condamnat și grațiat sub presiunea celor care l-au susținut. Celebra "mișcare de rezistență" de la Săpânța s-a întins pe trei ani. Forțat de împrejurări (avea vreo zece procese), a părăsit țara și s-a refugiat în Franța. Întâlnirea din 7-8 august 2010 s-a vrut o împăcare a eroului cu țara sa, după 18 ani de exil. Și dacă tot am trecut pe acolo, de ce să nu fac o "cântare mică" la Cimitirul Vesel? Chiar dacă venisem la Săpânța pentru a sărbători un eveniment cu accente grave.

 

MDP:   Ce ar spune maestrul Ion Creţeanu despre Ion Creţeanu?

Ion Creţeanu: Că a făcut prea puțin până azi. Viața este scurtă şi sunt multe de făcut. La treaba! Este așteptat în continuare de muzica zorilor de zi și a cumințeniei pământului.

 

Maria Diana Popescu în dialog cu Ion Creţeanu, un rapsod de patrimoniu

www.agero-stuttgart.de

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUȚII - Inserați un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea), care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)