Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

RECVIEM - GIUSEPPE VERDI

CAROLINA DE NORD

 

Vavila POPOVICI, S.U.A

 

 

     Joi 30 aprilie 2009. La orele opt ale serii se va ţine un concert în Biserica Duke din Durham (Duke University Chapel), Carolina de Nord. Poziţionată în inima campusului vestic al universităţii, biserica a fost construită între anii 1930 şi 1935, arhitectul fiind Julian Abele, primul arhitect negru, care şi-a făcut studiile în Franţa şi în Pennsylvania. Capela măsoară 291 feet lungime, 63 feet lăţime şi 73 feet  înălţime, neţinând cont de înălţimea turnului. Biserica este un exemplu de arhitectură neo-gotică în stil englezesc, arhitectura gotică fiind caracterizată de arcuri mari, bolţi nervurate şi contraforturi, care permit crearea unor spaţii mari şi deschise, şi care nu sunt întrerupte de coloane pentru susţinere. Biserica este construită din piatră vulcanică din Hillsborough, California. Este cunoscută ca piatră albastră de Hillsborough şi are 17 nuanţe de la ruginiu la gri. Ferestrele bisericii, 77 la număr, au frumoase vitralii, cu scene biblice şi cu 800-900 figuri din Biblie. 

 

Băncile din interiorul bisericii asigură locuri pentru 1600 persoane. În 1976 a fost instalată prima orgă „Flentrop” şi cea de a doua de dimensiuni mai mici „Brombaugh” în 1996. Aici se ţin slujbele liturgice în fiecare duminică, la care participă şi corul universităţii. Acest cor este unul din cele mai mari şi active coruri din ţară. Are 150 de membri care includ studenţi din facultăţi, cadre didactice dar şi alţi cântăreţi din Duke şi comunitatea din Durham.  Directorul artistic al Societăţii Corale din Durham este Rodney Wynkoop, din 1986. Recviem (requiem) provenit din cuvântul latin linişte, repaus, odihnă, este o lucrare vocală sau vocal-instrumentală pentru pomenirea unei persoane decedate. La începuturile ei, această lucrare era o parte a mesei catolice care începea cu cuvintele „requiem acternam”, adică „odihnă veşnică”. Ulterior, recviemurile scrise de compozitori iluştri ai secolelor XVIII-XIX au avut o mişcare de translaţie spre sălile de concerte, fiind  compoziţii corale, cu orchestră, scrise pe texte liturgice ale meselor funerare. Mesa provine din cuvântul latin missa, adică lucrare în mai multe părţi pentru cor, uneori şi cu solişti, cu sau fără acompaniamentul instrumental, scrisă pe un text latin anumit, pentru a fi executată în cadrul liturghiei catolice.

 

Recviemuri au compus mai mulţi muzicieni. În general ele au eleganţă, solemnitate. Recviemul în re minor de Mozart are mult patetism şi meditaţie, cel al lui Berlioz este aproape înspăimântător de emoţionant, iar Recviemul german de Brahms, o cantată funebră ce părăseşte de multe ori textul liturgic. Recviemul lui Giuseppe Verdi a fost considerat de unii „un monstru liturgic”, mesa verdiană fiind o compoziţie sacră ce poate fi cântată în biserică. Premiera acestui recviem a avut loc la un an după moartea lui Rossini (1869). Muzica romanticului compozitor, italianul Giuseppe Verdi, este melodioasă, dramatică, emoţionantă, sublimă! El a trăit în secolul 19, creaţia lui marcând una din marile perioade ale operei (Nabucco, Ernani, Rigoletto, Trubadurul, Traviata, Bal mascat, Puterea destinului, Don Carlos, Aida, Otello, Falstaff). A mai scris, în afara muzicii religioase (Recviemul, Stabat Mater, Te Deum) şi muzică de cameră (Cvartet de coarde) şi muzică vocală. Aleea care ne călăuzeşte paşii spre biserică este plină de oameni care se grăbesc să-şi asigure un loc. Împrejurul bisericii sunt felinare cu lumini galbene printre copacii înfloriţi, pe jos, de o parte şi alta a aleii - flori de diferite culori. Senzaţia pe care o am, este aceea că trecem printr-un parc. Şi cu adevărat, acesta este parcul din jurul bisericii. Ora 7,35. Intrăm şi locurile din bănci sunt aproape toate ocupate. Îmi arunc o privire fugară asupra celor veniţi: Comunitatea  americană de aici este foarte diferită de cea românească, mai ales prin faptul că există o impresionantă diversitate rasială, de vârstă şi probabil şi culturală. Dar oamenii sunt cumva la fel, natura umană este aceeaşi peste tot, indiferent de naţionalitate şi aceasta îi adună, îi face să simtă emoţiile muzicii care vorbeşte într-o singură limbă, pentru toţi oamenii de pe această planetă.

 

Ne strecurăm printre cei mulţi şi găsim trei locuri undeva în faţă, să putem vedea mai bine.  Forfotă mare, lume foarte multă, coriştii încep să ocupe partea principală a bisericii - naosul,  pe fundalul căruia sunt aprinse luminile a trei icoane de o rară frumuseţe, galbenul icoanelor sugerându-ne lumina spirituală, sfinţenia. Orchestra instalată în faţa coriştilor îşi acordează instrumentele. Sunt diferite instrumente de suflat (flaut, oboi, clarinet, fagot, corn, trompeta, trombon, timpane), instrumente de percusiune (toba) şi instrumente cu coarde. Apare dirijorul, pe nume Grant Llewellyn, de origine englez, venit cu un contract de câţiva ani, pentru a dezvolta această orchestră şi a o dirija. După ce se înclină în faţa auditoriului, un telefon mobil sună… Dirijorul îşi întoarce privirea spre auditoriu, în direcţia de unde venea sunetul şi zâmbeşte îngăduitor… Poate spune în gând: „Doamne iartă-l că nu ştie ce face!” Lumea explodează într-un râs scurt dar violent, reacţionând în acest mod la tulburarea liniştei sfinte cu aceste aparate moderne. Într-o clipă gândesc: ”Ca la noi!” deoarece şi la noi în biserică am auzit sunând telefoanele mobile, numai spun de alte adunări… Dirijorul îşi reprimă zâmbetul, îşi întoarce privirea spre orchestră şi cor, se concentrează câteva clipe şi începe să dirijeze. Din acel moment sala  amuţeşte şi în această stare ne-am aflat până la terminarea primei părţi a concertului. Corul este imens, am apreciat de îndată că este format din peste o sută de persoane, aflând ulterior că este format din o sută cinci zeci.

 

Şi Requiemul lui Verdi începe zguduitor cu vocile coriştilor, sunetele instrumentelor, confirmându-ne aprecierea unei cutremurătoare compoziţii din întreaga muzică de inspiraţie religioasă. Bolţile înalte ale bisericii preiau sunetele şi nu de puţine ori avem senzaţia că sunetele sparg bolta bisericii trecând, înălţându-se la cer. Îşi continuă cântările soprana Jane Jennings, mezzo-soprana Mary Phillips de la Opera Metropolitană, tenorul Andrew Staples şi basul Raymond Aceto. Voci superbe, iar când aceste voci se suprapun corului, ai impresia că întreg cerul şi pământul cântă, deşi se află la distanţă tragică unul de altul… Moartea este percepută ca aducătoare de conflict sufletesc, iar divinitatea este cea care dezvăluie tragicul condiţiei umane. Recviemul verdian, depăşeşte, prin caracteristicile construcţiei, forma de suită, obişnuită unor asemenea compoziţii. Prima parte, formată din nouă cântări, se încheie cu o stare de oarecare împăcare, de linişte, corul  cântând:  Oh, această zi plină de stele,/ când din cenuşă se ridică/ omul vinovat, să fie judecat:/ O, Dumnezeule, ai milă pentru el!/ Iisuse blând,/ Acordă-i odihna./ Amin.

 

În pauză rumoarea reapare, toţi îşi dezvăluie sentimentele, emoţiile, vrăjiţi fiind de măiestria interpretativă a coralei, dar şi de rafinamentul artei dirijorale. Unii fac aprecieri profesionaliste, alţii mai puţin profesionaliste, fiindcă toţi ascultăm aceleaşi voci, aceleaşi instrumente, dar fiecare dintre noi percepe într-un mod diferit, nuanţat… Şi mă gândesc că poate avem prea puţine cuvinte pentru a exprima aceste nuanţe, ştiu eu? Dies Irae, partea a doua, formată din alte cinci cântări, este de un puternic dramatism, are specificul unui act de operă, Verdi fiind un maestru al răsturnărilor dramatice, iar Recviemul este  şi el, într-o măsură, o creaţie „scenică”, mai ales prin impresionanta parte a doua, acest Dies Irae. Sunetele cresc în intensitate, emoţiile noastre cresc şi totul devine şocant. Se încheie cu imaginea jertfei purificatoare şi cu ultima dorinţă… Soprana strigă şi corul se asociază strigătului ei:  "Deliver me, o Lord!...” Salvează-mă, Doamne, de moartea veşnică/  în acea zi înspăimântătoare,/  când cerul şi pământul va tremura,/  când Tu vei veni să judeci pământul în timpul focului./  Sunt cuprinsă de frică şi tremur,/  până când judecata se va apropia şi mânia va veni:/ când cerul şi pământul se vor cutremura./  Ziua aceea, ziua de mânie,/  de calamitate şi suferinţă,/  o zi minunată şi excesiv de amară,/  când Tu vei veni să judeci pământul în timpul focului./  Dumnezeule, dăruieşte-le odihna veşnică, şi lasă lumina să strălucească continuu asupra lor. / Salvează-mă, O, Doamne!...”

 

Cutremurător!  Se aplaudă îndelung şi plecăm cu impresia unei lumi plină de moarte, dar în care nu se poate muri şi în care se doreşte atât de mult viaţa! Căci forma de lut se fărâmă, dar viaţa persistă… Pe drept spunea cineva, că pentru a muri liniştit, nu trebuie sa uiţi de cuvântul moarte. Mi s-a părut că recviemul a depăşit menirea lui de liniştire, că este creat după exemplul  sinusoidei vieţii, din repausul rugilor trecând la imagini cutremurătoare, care fac ca mintea omului să lucreze, să se revolte şi în final să înţeleagă şi să se roage. În recviem nu se încearcă a înţelege fără a crede, ci se crede şi se roagă pentru a putea înţelege…Şi trecem uşor printre oameni, să nu tulburăm pe cei mai trişti decât tristeţea însăşi, şi totuşi încântaţi, adică plini de cântec în minţile şi inimile lor. Cu speranţa legată de suflete, ne strecurăm printre oameni, în afara bisericii. Este cald, plăcut, ochii strălucitori ai stelelor ne răsfaţă  pleoapele, amăgindu-ne cu strălucirea lor, cu apropierea lor.

 

Vavila Popovici

SUA

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com