HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

 

Reverenţă în faţă profesionalismului

Interviu cu dr. Florica Dinu

 

Beatrice Cioba

 

Secţia de chirurgie-urologie a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii “Grigore Alexandrescu”, de-altfel cel  mai vechi spital pentru copii din România, dat în folosinţă înca din anul 1886, este prima secţie de acest gen din ţară şi a fost înfiinţată în anul 1970 de către dr. Nicanor Coban.În prezent secţia este condusă de către d-na dr. Florica Dinu, un om şi un medic deosebit care a reuşit să plaseze această secţie printre cele mai importante locuri de acest gen din lume.

 

Dintre afecţiunile care sunt tratate cu multă dăruire, competenţă şi desigur succes, de către echipa condusă de dr. Florica Dinu amintim : tratamentul urgenţelor chirurgicale neonatale, tratamentul urgenţelor chirurgicale la sugari şi copii, tratamentul chirurgical al patologiei curente care include apendicita acută, hernia inghinală, hernia ombilicală, diverticulul Meckel, testiculul necoborât, megacolonul, chistul hidatic, tumorile, patologia urologică malformativă, tumorală şi litiazică-toate operaţii, afecţiuni şi în fapt încercări la fel de importante atât pentru medici cât şi pentru părinţii care adesea păşesc aici temători sau mai grav...chiar deznădăjduiţi...

 

Doamna doctor Dinu, chirurgia este poate cea mai grea specialitate medicală iar când vine vorba de copii ea devine cu atât mai mult o provocare profesională, un act de curaj dar şi o dovadă de responsabilitate complexă .Ce a determinat apropierea dumneavoastră de această specialitate ?

 

Este profesia la care am visat întotdeauna şi fac parte dintre oamenii norocoşi,  privilegiaţi de destin, care au putut să îşi îndeplinească un vis.Încă din copilarie am dorit să fiu medic.În perioada studenţiei, apoi ca medic stagiar am lucrat în această secţie de chirurgie pediatrică.Am întâlnit un colectiv de medici dedicaţi profesiei dar şi muncii de dascăl.M-am apropiat de specificul activităţii în lumea chirurgiei pediatrice, m-au vrăjit pur şi simplu acei oameni minunaţi care munceau acolo, am îndrăgit copiii şi fără să conştientizez, a deveni chirurg de copii a ajuns visul meu şi ratiunea mea de a fi.

 

Mii de copiii au trecut prin mâinile dvs.,unii dintre ei cazuri grave, cu siguranţă impresionabili.Cum gândiţi, cum luptaţi cu partea dvs.sentimentală atunci când vă implicaţi în cazuri şi situaţii mai deosebite ?

 

Fără să vreau să folosesc cuvinte mari, vă mărturisesc că pentru mine fiecare caz este "cel mai important şi mai deosebit".Mă simt la fel de implicată şi în cazurile simple şi în cele dificile.Părinţii vin cu copilul lor şi ţi-l încredinţează.Mi se pare o mare responsabilitate să iei copilul din braţele mamei sale.Esti responsabil pentru viaţa lui şi în cazul unei operaţii obişnuite şi în cazul uneia de anvergură.Nu ştiu dacă este bine sau nu, dar fiecare copil pe care îl tratez este şi"copilul meu".Problema pe care o are copilul nu este mare sau mică ci este problema mea.Nu ştiu să lucrez altfel.Mă identific cu cazul pe care îl am.Aşa lucrez de 29 de ani.

  

Cum reuşiţi să comunicaţi, să relaţionaţi cu micuţii pacienţi?Unii dintre ei nici nu ştiu să vorbească ca să fie capabili să vă spună ce şi unde îi doare?Aspectul acesta nu numai mie, dar şi celorlalţi colegi ai dvs. care tratează adulţi, pare absolut deosebit

 

Pe copii trebuie doar să îi iubeşti.Aşa afli totul despre ei.Copilul are o inocenţă, o puritate, care îl fac să comunice foarte uşor dacă se simte iubit.Există o bază teoretică pe care trebuie să o stăpaneşti foarte bine şi dacă eşti profund preocupat şi ai răbdare reuşeşti să obţii elementele de diagnostic.Fără îndoială că trebuie să existe şi o relaţie cu aparţinătorii, relatie fără de care nu poţi să faci nimic.Trebuie să câştigi încrederea părinţilor, să ai rabdare, să le lămureşti toate neliniştile, să obţii de la ei toate informaţiile importante pentru partea clinică a diagnosticului.

 

Ştiu că viaţa dvs. a curs până la identificare cu profesia, că mii de copii şi de părinţi din toată ţara vă au în gandurile lor ca pe un înger binefăcător, că v-aţi implicat dincolo de uşa spitalului în ajutorarea multor copii bolnavi şi săraci dar mai ştiu şi că răsplata, din păcate, în România este una mult sub ceea ce ar trebui să fie astfel că nu-mi pot reprima mirarea şi totodată curiozitatea de a vă intreba ce nu v-a oprit şi nu vă opreşte din drum?

 

Drumul meu acesta este.Fiecare are prin destin o direcţie în care merge.Acesta este modul meu de viaţă.Nu am vanitatea  să cred că  meritul de a fi ales această cale îmi aparţine.Sunt un om fericit care şi-a găsit menirea, aceea de a trata copii bolnavi.De aceea fac tot ceea ce ţine de mine să îmi urmez drumul.Răsplata este una foarte mare atunci când copiii vin la control şi sunt bine căci nu există răsplată mai mare decât să vezi că ai redat vieţii un copil şi parinţilor bucuria de a-l avea.De aici vine forţa de a merge inainte.Forţa sunt copiii pe care i-ai ajutat să se însănătoşească.

 

Ce simte omul şi ce simte medicul din dvs. când trebuie să opereze un sugar de doar câteva zile?Mă gândesc ca proprii părinţi de multe ori sunt tematori să îi ia în braţe datorită fragilităţii lor darămite să te gândeşti că ar trebui deschişi şi operaţi, vreme de câteva ore bune...

 

Operez copii şi din prima lor zi de naştere.Pe mulţi dintre ei mamele lor nu i-au văzut încă.Realizaţi ce situaţie este. Ai în mână viaţa unui copil pe care mama sa nu îl cunoaşte.Trec zile bune până când mama poate fi deplasabilă şi poate să îşi ia micuţul în braţe.Nu am putut niciodată să separ rigoarea ştiinţifică  de framântarea de a fi responsabilă de existenţa sau nu, a acelui moment  când mama îşi va vedea pentru prima dată copilul şi îl va strânge la pieptul său.

 

Care a fost cea mai mare izbândă profesională şi probabil pariu cu viaţa, pe care l-aţi câştigat?

 

Este o întrebare la care nu ştiu să răspund.Am avut multe cazuri dificile şi pentru fiecare am luptat cu toata fiinţa mea. Am avut cazuri disperate, copii de toate vârstele cu puţine şanse de reuşită dar care au supravieţuit şi rezultatele au fost bune.Au existat însă şi nereuşite.Pentru mine este foarte important să ştiu că am făcut tot ceea ce se putea face.

 

Aveţi şi regrete sau amărăciuni?

 

Am amărăciunea că nu putem rezolva toate bolile.Suntem doar nişte oameni, cu puteri limitate.

 

Care sunt minusurile chirurgiei pediatrice , în România?

 

Chirurgia pediatrică românească este o specialitate care a avut limitele oricărei ramuri medicale din România.S-au făcut multe progrese, dar fără îndoială că nu se pot recupera repede anii pierduţi.Important este însă că se doreşte dezvoltarea acestei specialităţi.Nu cred că avem nimic în plus sau în minus faţă de cei din alte ţări.Noi am trăit şi ne-am format în altă lume, în alt sistem social şi în mod sigur acest lucru şi-a pus amprenta într-un fel sau altul, asupra existenţei noastre ca oameni simpli şi ca medici.

 

Ce nu v-am întrebat eu dar consideraţi că lumea ar trebui să ştie despre chirurgia pediatrică?

 

Chirurgia pediatrică din România este reprezentată de oameni dăruiţi profesiei, care au avut puterea să lupte cu vremurile grele dar şi să încerce să se adapteze lumii noi şi să se alinieze cerinţelor acesteia.Generaţiile vechi oferă experienţa  lor noii generaţii de chirurgi care beneficiază de o altă deschidere către lumea chirurgiei pediatrice mondiale.

 

Să atingem şi partea educativă, de profilaxie, în finalul interviului cu dvs. astfel că vă rog să daţi câteva sfaturi părinţilor în ceea ce priveşte prevenirea şi totodată tratarea la timp, a unor afecţiuni, din spectrul chirurgical.

 

Sunt sfaturi generale, nu pot să particularizez pentru că ar necesita un spaţiu foarte mare.Primul lucru pe care aş dori să şi-l însuşească părinţii este  acela că trebuie să-şi ducă copilul la medic ori de câte ori ceva nu este în regulă.Mai bine exagerăm decât să minimalizăm anumite aspecte.Există în acest moment o mulţime de mijloace de diagnostic care pot stabili dacă un copil are sau nu o problemă.O boală diagnosticată într-un stadiu precoce poate fi mai uşor tratată.V-aş da un singur exemplu: dacă un copil nu are un apetit bun, dacă nu are o curbă ponderală mulţumitoare, un examen medical şi anumite investigaţii pot să ne arate fie că nu are nimic important, fie că are o malformaţie gravă ,o formaţiune tumorală, o boală de sânge.Simptomatologia în unele boli grave este la început frustă şi nespecifică.În aparenţă copilul nu este grav dar o ecografie poate să releve o boală foarte importantă.Sfatul de bază pe care eu îl dau este să avem încredere în medici.

 

Doamna doctor vă mulţumim şi vă aşteptăm oricând, cu orice prilej, în paginile Revistei Agero.

 

Beatrice Cioba

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com