Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

ROMÂNI ÎN ITALIA

Jurnal

 

 Hanna BOTA

 

 

5 aprilie 2007, Ravenna, It.

 

            Se înnoptase, în clinică se aşternuse o relativă linişte, eram obosite şi aş fi vrut să dorm când intră V. în salon. Sunt atât de nefericit – se plânse el (azi rostea pentru a doua oară propoziţia aceasta, deşi abia mă cunoştea) şi nu ştiu de ce, nu găsesc cauza acestei stări de nelinişte. După ce i-am pus o întrebare ca să-i înţeleg lamentaţia, timp de o jumătate de ceas mi-a vorbit despre viaţa lui. Purtam în maşină, continuă el, sub scaunul şoferului, o cutie cu prezervative. Eram întotdeauna pregătit. Îmi plăcea de C. pentru că era tânără, fără experienţă şi mi-am educat-o după gustul meu. Era atât de pasională, încât fierbea sângele în mine când o vedeam. Dacă aveam chef opream maşina într-o parcare mai retrasă şi o făceam acolo, în maşină, îmi plăcea că niciodată nu refuza nebuniile astea. Ne vedeam zilnic şi zilnic simţeam acelaşi lucru. Însă după ce ne iubeam, ea devenea autoritară, posesivă, cicălitoare, eu îmi găseam repede ceva de făcut şi mă despărţeam de ea. Uneori, după o scenă de sex, mi se făcea silă de ea, îi găseam tot felul de defecte, că avea păr pe spate, că iar mă cicălea, dar nu ţinea prea mult acest sentiment, că din nou mi se făcea poftă de ea. În tot acest timp nu m-am despărţit de Adela. Ea reprezenta pentru mine stabilitatea, familia, punctul de plecare şi de întoarcere. Deşteaptă, matură - ştii că are cu 5 ani mai mult decât mine – iubitoare şi foarte tolerantă faţă de năzbâtiile mele, nu aş fi în stare s-o înlocuiesc cu alta. Să nu mă crezi un bădăran, pot fi foarte tandru. Gătesc, spăl, fac curăţenie, aduc flori acasă, o îmbrăţişez de câte ori trece pe lângă mine, o alint, e o regină pentru mine şi-o fac să simtă asta. Am nevoie să-i creez dependenţa de mine. De fapt cu toate fetele mi se întâmplă la fel, vreau să simtă că au nevoie de mine şi că nu pot trăi fără mine. Dar problema mea mare e că în relaţie cu Adela nu mai e pic de pasiune. Zici că trăiesc dublu, greşeşti, nu trăiesc dublu, sunt foarte sincer în ceea ce trăiesc, nu pot trăi fără pasiune, dar dacă Adela nu îmi oferă, nu e nici vina ei, nu-i nici vina mea. Uite, sunt singurul român în clinică, sunt şef de sală în sala de operaţii, sunt aici de 5 ani şi am muncit de mi-au sărit capacele ca să arăt ce ştiu şi ca să-mi câştig respectul. Mi-am atins scopul! Nimic nu mişcă în sală fără ştirea mea, am un salar bun, lucrez ce-mi place... în clipa aceea se ridică şi apăsă pe un buton de pe un tablou de comandă din partea stângă a uşii, butoane ale căror rost nu le pricepusem pentru că nu erau pentru pacienţi, se aprinse un beculeţ roşu; mă cheamă la sală – spuse el şi apăsă pe clanţa uşii, apoi se întoarse spre mine, abia acum am avut senzaţia că mă vede, mă privi urcând dinspre picioare spre ochi, îmi venea să trag o pătură pe mine, dar nu m-am mişcat. Nu-mi susţinu privirea, ci, când ni s-au întâlnit ochii, apăsă clanţa, se auzi un clic înfundat: mâine sunt liber, nu vin la clinică, ne vedem poimâine, o să vă fac o vizită acasă ca să-mi consult pacienta, spuse el arătând spre Adriana care dormea sforăind uşor sedată fiind după operaţie.

            L-am văzut prima dată ieri când am ajuns la clinică, erau cunoştinţe vechi cu Adriana, cumnata mea, motiv pentru care ea a ales să i se facă operaţia de reconstrucţie de ligamente la genunchi în această clinică particulară, deşi costa multişor. Ieri, când a ieşit din sală, îmbrăcat în halat verde, am vorbit despre operaţia ei, dar evita să privească spre mine chiar şi când îi puneam întrebări, nu m-a băgat deloc în seamă, l-am considerat nepoliticos şi bineînţeles infatuat. Azi a apărut îmbrăcat la fel: în halatul verde al sălii de operaţie mânecile scurte lăsau să i se vadă muşchii braţului jucând proeminent de sub pielea bronzată. Avea spate lat şi pectoralii se mulau sub nasturii încheiaţi până aproape sus. Nu era un bărbat frumos: brunet, cu părut tuns scurt şi buze bine conturate, dar în halatul verde, cu mănuşi chirurgicale şi pensa în mână, calculat în toate gesturile, dădea impresia unui bărbat foarte responsabil, conştient de valoarea sa, capabil să ţină evenimentele sub control. E palestrat, îmi spuse Adriana. Ce este? o întrebai nedumerită, ce e aia palestrat? E antrenat la sală, face fitness, îmi explică ea, de fapt am aflat mai târziu că de 5 ori pe săptămână face kick-box. Îi stă bine în diviză, dar să-l vezi îmbrăcat de stradă e stupend! Nu mai vorbi cu italienisme, faci o mixtură de limbi de-ţi vine să râzi, i-am atras atenţia a nu ştiu câta oară. Lasă, mai prinzi şi tu cuvinte noi, c-acum ştii destul de bine.

            Îmi părea rău pentru nefericirea lui, dar nu aveam cum să-l ajut, ştiam că ascultându-l putea să îi fie mai bine. Putea să-mi spună orice amănunt din viaţa lui; nu făceam parte din cercul lui de prieteni ca să-l trădez, nu-l condamnam, nu-l judecam, nu-l respingeam, orice ar fi făcut nu mă afecta în nici un fel, pentru că nu exista nici o miză în această comunicare. Asta îl făcea să se simtă relaxat.

Am adormit târziu, înspre dimineaţă, vegheată de gemetele înfundate ale Adrianei, se pare că mai existau dureri.

 

6 aprilie

           

Dă-mi padela, trebuie să fac pipi, mă trezi vocea ei. Pe coridor se auzea un târşâit de papuci, apoi o voce de bariton. Cred că e doctorul care m-a operat, vine să mă vadă, continuă ea. Vezi, el e? n-aş vrea să vină tocmai când fac pipi – adăugă neliniştită. Nu-i el, i-am spus după ce aruncai o privire pe coridor, sunt nişte aparţinători. Azi te externează, acasă o să fie mai bine. Ne-a promis V. că va veni să te panseze, să-ţi urmărească evoluţia.

            Gătesc, spăl, fac ordine, e pentru prima dată când Italia nu înseamnă pentru mine vacanţă, concediu, mare, soare şi nisip, ci ajutor pentru alţii. Sunt mulţumită, acum am timp să observ vieţile celor din jur. Mi-a telefonat Dora din  Roma, ştia că sunt aici, îi era costisitor să mă ţină la telefon timp mult când eram în ţară, acum se foloseşte de moment pentru a-şi descărca sufletul. Era tare necăjită. Nu plângea, dar îi simţeam nodul în gât, mai-mai să se rostogolească în afară. Urăsc Roma! a strigat. Am crezut că o voi iubi din primul moment: pieţele ei, Coloseumul, statuile, fontaninele, pietrele care-şi povestesc non-stop istoria, oh, ştii că a trecut atâta vreme şi încă nu am văzut-o? Nu e Roma cea din atlase de istorie şi artă, am văzut-o doar pe dedesubt. Circul numai cu metroul, merg dimineeaţă şi vin seara, cad de oboseală şi o iau de la capăt. Până la urmă m-am obişnuit şi cu ritmul, ajungi un automat care se trezeşte la comandă, face colazione la comandă, bea o cafea, trage blugii pe picioarele umflate, aleargă la metrou, intră în vizuina de popândău şi nu mai iese la lumină decât seara, o lumină stinsă de oboseală. Zâmbeşti la comandă, faci sex la comandă, mănânci paste, pizza şi gellato la comandă, în taină îţi tot numeri banii, crezând că acest scop e suficient de motivant pentru a-ţi da putere să mai rezişti, că te vei duce acasă şi vei cumpăra un apartament, poate doar o garsonieră, poate doar o bucată de teren pe care vei construi casa viselor tale, cine ştie după câţi ani de muncă în sclavagismul asumat din occident. Doamne, ai văzut cum cresc preţurile în ţară? Nu mai îmi vine să socotesc nimic, pare că în ritmul în care reuşesc, cu sacrificii care nu merită, să adun bani, în ritmul acela cresc preţurile acasă. Nu voi mai putea să-mi iau nimic, măcar speram că in 2,3 ani voi reuşi să-mi fac un cuib al meu, să am intimitatea mea, să vin şi să plec de acasă când vreau, am trecut de 30 de ani şi stau tot la mila mamei. Nu mă plâng că mi-e greu, dar să aibă sens măcar! Am făcut atâta şcoală, ştiu că sunt capabilă în ceea ce am studiat, dar salariul meu de psiholog nu-mi acoperea nici chiria, cum să sper la un credit, la o garsonieră? De când sunt aici nu spun nimănui ce am studiat, s-ar uita la mine ca la o arătare, ca la o nebună mincinoasă, cine are nevoie să-i facă menajul un psiholog? Am fost baby-sitter la câteva familii, dar scuză-mă, părinţii aceia ar fi avut nevoie mai mult de mine în calitate de consilier decât de baby-sitter, erau nebuni cu toţii, manipulaţi de copii, fără să comunice între ei, se purtau cu mine de parcă eram proasta lumii. Am rezistat o vreme, apoi după tot felul de umilinţe, tăticul, care crezuse că a sosit vremea să facă sex nu doar cu mama copiilor, ci şi cu bona lor, a pus capac, am plecat, nici măcar nu a înţeles că nu am nevoie de serviciile lui sexuale, chiar dacă sunt singură. Aşa că prefer să fac menaj când ei nu sunt acasă, cel puţin nu am de-a face cu privirile, comenzile, superioritatea celui care plăteşte. Nu-ţi dai seama cât sunt de murdari, poate doar eu am nimerit familii murdare, şi la propriu şi la figurat, poate pentru că am acceptat preţuri mici, nu am făcut mofturi, sunt destul de nouă în breaslă, am nimerit la oameni mai simpli şi poate mai necivilizaţi, dar sunt tare murdari. Cât priveşte breasla, trebuie să te aperi de colegi, mai ales de români, pentru că îţi fură locul de muncă. Fie la restaurant, la hotel, în familii, oriunde află un român şomer că lucrezi, poţi să te aştepţi să meargă la patron şi să-şi ofere serviciile la un preţ mai mic, iar pe majoritatea patronilor îi interesează să plătească puţin, cât mai puţin posibil. Se comportă imperialist, vrând-nevrând, secolele de dominaţie şi-au pus amprenta pe caracterul lor, ei comandă, sclavii muncesc, ei se distrează, închid magazinele, firmele, băncile, tot ce se poate închide la orele amiezii, mănâncă, se odihnesc, se respectă, are cine să muncească, să facă munca de jos, iar nouă ne convine, le sărutăm mâna că ne dau de lucru, că ne dau euroii după care alergăm. Bine că nu am ajuns în stradă! Româncuţele noastre sunt de găsit foarte des pe marginea şoselelor oferindu-şi serviciile începând de la 20 euro partida. Şi-s frumoase de te-apucă plânsul, subţirele, delicate, tinerele. Nu, nu doar de-ale noastre, sunt şi poloneze, unguroaice, albaneze, dar cel mai des le-am văzut pe-ale noastre. Ştii ce? Am avut un şoc zilele trecute: mergeam în metrou, singurul mijloc de transport potrivit mie şi privind în gol, pe geam, văd o faţă inexpresivă, îngrăşată, comună, care mi s-a părut cunoscută oarecum, trecând cu iuţeală printre luminile peronului, reapărând între staţii. Au trecut câteva minute până să reacţionez: eram eu! EU: o femeie de serviciu apropiindu-se de 40 de ani în imagine, cu mintea goală, cu ochii stinşi, care poate a fost frumoasă cândva, dar nu mai atrăgea privirea nimănui, asta am ajuns, o femeie de serviciu în ochii Romei, dar mai cumplit e că nici în ochii mei nu mă pot vedea altfel. Urăsc Roma! Măcar de mi-ar fi descoperit, cu vanitate, cu dispreţ, cu superioritate, oricum, dar să-mi descopere frumuseţea şi grandoarea ei, ca, dacă n-o iubesc, măcar s-o admir şi să-i recunosc unicitatea, dar nu-i văd decât hidoşenia. Mai bine nu veneam, am pierdut în primul rând un vis, apoi am pierdut legătura cu prietenii de acasă, locul de muncă, banii pe care-i voi face nu-mi vor ajunge la mare lucru pentru că nu voi sta aici destul. M-am hotărât, uite chiar acum, m-am hotărât pe loc: vin acasă! Uf, mi se termină cenţii de pe Vodafone, încarc telefonul şi încerc să te mai sun zilele astea. Mi-e atât de dor de voi, de cărţile noastre. Nu am nici o carte aici, cum?, mi-ai adus tu? Cum o să ajungă la mine, vreau neapărat, ce bine că te-ai gândit la mine....nu am mai auzit nimic, s-a întrerupt.

 

7 aprilie

           

Mă crezi un tip rău, neserios, gagicar, înfumurat? mă întrebă V. privindu-mă stânjenit. Ar fi vrut să neg, dar ar fi sunat fals să-i înşir tot felul de calificative pozitive. Eşti cumplit de sigur pe tine – asta aş putea să-ţi reproşez. Sunt! Recunosc asta, se repezi să aprobe uşurat. Întotdeauna ştiu ce vreau, îmi ating scopurile, ştiu de ce sunt în stare. N-am nici un dubiu în ceea ce mă priveşte, dar să ştii, nu sunt un tip rău, reluă tema încercând să mă convingă. Îmi doresc o viaţă stabilă, între limite clare, ca să ştiu la ce să mă aştept, îmi place să planific. Îţi place să controlezi! am intervenit corectându-l, dar de unde să ai stabilitate, când tu nu eşti statornic?, tu dezechilibrezi orice ofertă de relaţie stabilă, sari dintr-o aventură în alta ştiindu-ţi spatele acoperit datorită răbdării celei de acasă. Nu sunt un aventurier, încercă să-mi explice, sunt incapabil de aşa ceva, nu ies decât cu fete de care sunt realmente îndrăgostit. Să vezi, în vară, am fost acasă amândoi, pe Adela am lăsat-o în Iaşi, la părinţii mei, eu am plecat la mare cu prietenii, să mă relaxez...La mare? l-am întrerupt, de parcă nu eşti de 6 ani pe ţărmul Adriaticii, nu vezi că eşti cinic? Aici nu am timp de mare şi distracţie, lucrez prea mult, când ies din tură de la clinică mă aşteaptă alte munci, de unde crezi că pot aduna bani pentru casa ce mi-am cumpărat-o, maşină şi alte luxuri, trebuie să fac bani! Dar mie mi-era dor de Constanţa noastră murdară, de distracţiile cu băieţii şi mai ales mă îndrăgostisem de-o fată. După două săptămâni cu ea eram sigur că voi fi în stare să mă despart de Adela şi să mă însor pentru toată viaţa cu ea. Am adus-o pe ascuns în Italia, nu rezistam fără ea mai mult de 2 ore, apoi aici, în câteva săptămâni ne-am trezit că suntem doi străini. N-aveam ce să ne mai spunem, şi-a făcut bagajele şi a plecat acasă. Atunci, brusc, mi s-a făcut teamă de mine, de viitorul meu: oare nu voi putea întâlni niciodată iubirea care să mă ţină constant pentru întreaga viaţă? Oare există aşa ceva? Aceasta e problema mea: e atâta instabilitate în viaţa mea, încât, orice bucurie ating, o pierd imediat. Şi-atunci, înainte de a o avea, deja mă întristez, pentru că ştiu că oricum se va duce. Mâine îmi cumpăr un BMW, ştiai, ţi-am mai spus că-mi schimb maşina. Audi-ul acesta a fost bun, mi-a plăcut, dar am circulat mult cu el (ştii, când mergi în ţară trebuie să mergi cu ceva bun, e cartea de vizită a reuşitei tale, dacă oamenii nu văd o maşină care să arate de ce eşti în stare, mergi degeaba) dar am găsit un BMW cu schimbător automat, calculator la bord, navigator prin satelit, toate îmbunătăţirile posibile, kilometri puţini, mâine ridic împrumutul de la bancă (directorul băncii mi-a fost pacient, mare noroc cu meseria mea) şi o cumpăr. Cât te va ţine bucuria unei noi jucării? l-am  întrebat când a tăcut întristat puţin, ştiind că asta ar vrea să ştie şi el. Câteva săptămâni, apoi ce voi face? Caut altă jucărie? Spune-mi ce-i cu mine? Nu-i pot spune Adelei că sunt nefericit, începe să plângă crezând că o părăsesc, cât despre celelalte relaţii, în ce măsură am comunicat? Mă zbat într-o incapacitate de a-mi înţelege situaţia, încă sper că mă voi trezi într-o dimineaţă şi o să fie totul altfel, clar, plin de sens, luminos, că o să fiu fericit! Simţeam tulburarea prin care trecea. Fumase ţigară după ţigară rezemat de tocul uşii, era un efort pentru el să se privească în străfundul sufletului, părea că nu e o îndeletnicire cotidiană, dar folosea prezenţa mea ca suport moral în peregrinajul intim. Îmbrăcat în blugi Calvin Klein suficient de strâmţi ca să i se vadă muşchii coapselor, o cămaşă de un roz cenuşiu, nuanţă discretă şi elegantă, cambrată, îi desena talia subţire ca de fată evidenţiindu-i umerii laţi şi pieptul bronzat şi cred că epilat, arăta grijă de sine, dar nu la modul exagerat, cât o reclamă pentru un stil de viaţă care susţine valoarea personală. Care-i problema mea? mă întrebă fără să aştepte răspuns; strânse pachetul gol de ţigări în pumn, aruncă apoi cocoloşul în iarbă, absent. Se îndreptă spre maşină.

            Nu ştiu care e problema, dar ştiu cum ai ajuns aici, i-am spus când deschise portiera. Ţi-ai centrat atenţia şi toată existenţa doar asupra lucrurilor materiale, asupra îndestulării simţurilor. Dar nu sunt un bogătan şi nici nu-mi doresc să fiu, ripostă nemulţumit de observaţie. Şi oamenii săraci pot avea viaţa centrată pe existenţa materială, i-am argumentat. Sufletul tău are un calapod care nu se mulţumeşte cu ceea ce i-ai dat până acum, a tot aşteptat amânările tale, acum se revoltă, nu-i mai place nimic. Scăpăta soarele în zare, era roşu în negura câmpiei. Ai văzut vreun apus de soare de pe malul mării de când eşti aici? l-am întrebat. Nu-mi răspunse, sigur că nu văzuse. Du-te acum, îi mai apuci rostogolirea în apă. Faţă în faţă cu natura zbuciumul egoist scade în intensitate, acolo înţelegi că eşti doar un pion într-un joc uriaş, că oricum, vei trece. Du-te! Altădată! îmi spuse şi plecă accelerând în trombă.

 

8 aprilie

 

            E abia aprilie şi e atât de cald încât previziunea că va fi cea mai caldă vară pare că începe să se împlinească. Cea mai caldă vară raportată la (care, altele?) ce anume? Ultima sută de ani? Ultimul timp? Cea mai caldă pentru contemporani? Habar n-am!  Probabil există şi o specificaţie, dar nu m-am străduit s-o reţin, era o chestiune secundară după ce am aflat că va fi într-adevăr fierbinte. Mie îmi place căldura, sunt rac din luna lui cuptor şi mi-e bine oricât ar fi de cald. Iar acum e cald! Sunt în jur de 30 grade C şi privesc Adriatica. Citesc Michael Impey Mărturii de după gratii, experienţe române şi italiene, dar e atât de dureroasă trăirea personajelor din carte încât trebuie să întrerup adesea şi-n timp ce privesc marea (aş putea-o privi ore în şir fără să simt plictiseală sau monotonie, deşi nu e nici un val astăzi, e albastră-turcoaz, alburie la orizont, atât de curată şi transparentă încât se văd peştişorii săgetând undele) în timp ce privesc în zare lăsând soarele să-mi coacă celulele până în adâncime, gândurile mi se limpezesc şi văd că viaţa poate fi foarte plăcută în simplitatea ei. Plaja aceasta lungă de kilometri întregi, aproape pustie, e presărată de scoici mari, unele cât palma, un nisip foarte fin galben-cenuşiu, bucăţi de lemn îmbătrânite în valuri (purtate la ţărm din cine ştie ce epave) împung pătura de nisip din loc în loc – plaja încă nu a fost curăţată, nu a început sezonul – cerul fără nici un nor, de nu ai nici unde-ţi agăţa privirea, ce sentiment fantastic de libertate, de împăcare de sine, parcă aş fi absorbită în toată imensitatea aceasta fără nici un pic de regret, cu bucurie. Nu am deloc sentimentul de micime, de fiinţă neînsemnată, pe care îl încerc de câte ori escaladez muntele, ca atunci când privesc în hău din vârful unui pisc.

            Un bărbat găseşte să-şi întindă prosopul doar la câţiva paşi de mine. În toată pustietatea aceasta, exact aici? Poate nu simte aceeaşi împăcare ca mine, poate se simte singur, copleşit de spaţiu, încerc să-l scuz în minte. E un tip blond, în jur de 30 de ani, bine făcut. Îl ignor şi mă întorc la cartea mea. În curând uit de cer şi spaţiu şi reintru în carcerele întunecoase, urât mirositoare ale închisorii de la Aiud. Parcă tot mai bine exilat în Calabria, ca Cesare Pavese, decât în zardă ca Steinhardt. Simt privirea bărbatului asupra mea şi involuntar îmi ridic ochii spre el, ni se întâlnesc privirile. Mă fixează fără reţineri susţinându-mi privirea. Revin asupra pasajelor citite, dar mă concentrez greu. Ce, nu-şi găsise alt loc? Stă şi se uită, încurcându-mi lectura. Dacă va intra în vorbă cu mine, aşa cum se întâmplă (aici oamenii sunt tare vorbăreţi), mă voi face că nu ştiu italiana, mă gândesc în sinea mea. Nu vreau să fiu urâcioasă, dar dacă voia să intre în vorbă cu mine trebuia să gândească o strategie mai discretă. Mai citesc câteva fraze, dar privirile insistente mă indispun. Nu pare să fie italian, dar cine ştie, romagnolii sunt înalţi şi cu pielea deschisă la culoare, nu intră în standardele cunoscute ale naţiei lor. Mă ridic, abandonez cartea şi prosopul, sunt hotărâtă să fac baie, chiar dacă apa e încă foarte rece, poate sunt singura persoană pe toată Riviera Adriatici care la ora asta are curajul să între în apă, îmi place gândul acesta şi mă reped în valuri cu mişcări energice ca să nu simt că mi se taie respiraţia. Se spune că nu e voie să intri în acest mod în apa rece, poţi face un atac de cord datorită şocului, eu îmi amintesc de aceste indicaţii doar când sunt deja în apă înotând de zor. Nu rezist prea mult, sunt mulţumită de senzaţiile apei reci, tot trupul îmi furnică din cauza solicitării. Niciodată nu am văzut marea atât de calmă, e într-o nemişcare ca încremenirea unui lac, doar gesturile mele nasc cercuri concentrice. Când să ies din apă un alt bărbat îmi taie calea şi intră în vorbă direct, îmi felicită curajul pe care el nu-l are, mă urmează până la prosop, mă scuz şi mă îmbrac să plec acasă, dar nu scap de el decât atunci când pedalând de zor creşte distanţa dintre plajă şi pista de biciclete. Îmi pun întrebarea dacă nu cumva faptul de a ieşi pe plajă de una singură nu înseamnă acelaşi lucru cu a merge la bar de una singură, pentru a da ocazie noilor întâlniri. Poate am fost victimă pentru că nu cunosc limbajul non verbal al zonei. Sunt hotărâtă să mă informez.

            Când ai fost ultima dată la mare? o întreb pe Laura, prietena Adrianei, venită în vizită, dorind să aflu dacă nu cumva e un gest de invitaţie pentru bărbaţi ieşirea mea de una singură. Nici vorbă, îmi spune ea, poţi merge liniştită, aşa s-o fi nimerit! Auzi, ce nebună e, striga ea înveselită, să facă baie la ora asta, în apa aia rece, nu eşti normală, râdea ea. Eu n-am mai fost de cine ştie când. N-am timp de mare, tu! – răspunse într-un târziu întrebării mele. Vara lucrez 12 ore pe zi, spune şi tu Adriana dacă nu-i aşa, aşa e, aprobă fata (la orice spunea, Laura cerea acordul, iar Adriana i-l oferea adesea absentă, ca un automat obosit), spune tu, după atâta muncă ce-mi trebuie mare, nu doresc decât să dorm, iar iarna la ce mi-ar folosi s-o văd?

Se pare că mersul la mare era barometrul meu prin care testam echilibrul interior al românilor plonjaţi aici, dar poate greşeam. Dacă pe mine mă încărca marea şi îmi dădea energie şi vitalitate, ca natura în general, la fel cum muntele, câmpia, întinderile şi piscurile, poate oamenii de aici se încarcă sufleteşte altfel. Cum ai slăbit atât de mult, te ştiam mai plinuţă? am întrebat-o ca să schimb subiectul. S-au privit cu Adriana şi au izbucnit în râs: păi cum, fac slalom între bărbaţi, aşa-i tu? Ai văzut, astă seară m-a adus Massimo, amantul nr. 1, eu nu şofez, nu am patent, mă va duce acasă bărbatu-meu. El crede că am venit cu o prietenă. Deci azi sunt deja doi care au parte de serviciile mele, dar mâine ies cu Angelo, amantul nr. 2, el e mai special, pe el nu-l pot solicita când vreau, are soţie şi trebuie să ne facem program cu mare atenţie, ca să nu deranjăm pe nimeni din ecuaţie. Massimo, un sicilian simpatic şi vorbăreţ, e la dispoziţia mea când vreau, m-am cuplat cu el când încă nu era în Italia bărbatu-meu, aveam şi eu nevoie de cineva, ce, crezi că el nu m-a înşelat cât  timp eram la aşa mare distanţă? Massimo e mort după mine, spune să divorţez ca să mă ia, dar ştiu eu cum sunt italienii, tare instabili, să mă mărit şi apoi să mă înşele cu alta, mai bine îl ţin eu în şah, aşa-i tu? Dacă ar afla bărbatu-meu m-ar omorî, spune râzând cu aceeaşi bună dispoziţie, aşa-i, Adriana? îhî, întăreşte ea, dar nu va afla, sunt mai şmecheră decât ei. Asta mă ţine pe mine în formă. Dă-o încolo de viaţă, că mor şi numai cu asta mă aleg, cu plăcerile furate, că muncesc ca o tâmpită de nu mai ştiu cum mă cheamă, de trei ori cât un italian, dar pe jumătate bani, ca să trimit la mama acasă să îmi crească copilul, că dacă-l aduc aici e pierdut, cine să aibă grijă de el dacă noi muncim zi-lumină? Vine la vară în vacanţă, apoi văd eu dacă se adaptează. Ai văzut că băiatul lui Rodica i-a făcut scuterul praf, noroc că-i în viaţă, a scăpat destul de ieftin, se şi droghează, nu învaţă la şcoală nimic, oricum e tare slabă şcoala aici, aşa-i, tu? Trece uşor fără să înveţe, dar e un rebel şi jumătate, mai ales de când a văzut cu ochii lui că mama lui e cuplată cu un albanez, iar tatăl lui e un alcoolic pe care tot Rodica îl ţine. Păcat de băiat, că-i tare frumuşel, aşa-i că-i fain? da-i deja pierdut şi are doar 17 ani.  Eu mai bine trimit bani în ţară, e mai sigur să stea fiul meu cu mama. Cei de acasă cred că-s mare doamnă că am euro lucrând în Italia, sigur, am mai mult decât aş putea face acasă, dar cui îi pasă de viaţa mea? Am imediat 37 de ani şi n-am nici o perspectivă: doar trei bărbaţi pe care-i învălui în aşa fel încât să nu se suprapună întâlnirile. Au fost zile când am fost cu toţi trei – pe rând, dragă, nu fac perversiuni, sunt clasică în pat, aşa că e o metodă bună de a-ţi menţine silueta, iar tu Adriana te tot chinui să slăbeşti, râse ea cu bună dispoziţie, aşa-i dragă? aşa-i, încuviinţă ea.

            Laura vorbeşte atât de mult şi atât de repede încât după o vreme renunţ să o mai urmăresc, nu pierd mare lucru, conversaţia rămâne în jurul bărbaţilor şi a locurilor de muncă, vocea ei sună ca un vuiet îndepărtat, adesea râde cu bună dispoziţie, zâmbesc politicos când cere aprobarea mea, apoi, într-un târziu se aude o maşină oprind în faţa casei, a venit soţul ei s-o ducă acasă, o vreme Laura va avea un alibi foarte bun pentru ieşirile ei, după ce eu mă voi întoarce în ţară va spune că vine să îngrijească de Adriana. Nu iese din cameră până nu-mi dă o sută de indicaţii despre cum s-o îngrijesc pe pacienta mea, pentru că ea ştie ce nevoi are ea (soţul ei claxonează ca să se grăbească), o cunoaşte mai bine decât îmi cunosc eu cumnata, ce ştiu eu cum se schimbă omul în străinătate, şi tot aşa până când porneşte maşina, închide portiera doar când să dea colţul casei.

 

9 aprilie

 

            Azi am primit o după masă liberă şi am vizitat Ravenna: Bazilica San Vitale, Galla Placidia şi Muzeul Naţional cu mozaicurile specifice artei bizantine, Baptisteriul Arianilor, Rocca Brancaleone – carcerele închisorii ale căror amănunte le-am regăsit în cartea pe care tocmai o citesc, Mauzoleul lui Teodorico, Sala Mozaicurilor – Palazzo del Mutilato, Biserica Sfântului Apolinarie de Classe, vestigii vechi începând din anii 400 d.Ch. până la căderea Imperiului Bizantin; am mers pe străduţe înguste cât să atingi, cu mâinile întinse, zidurile caselor pe cele două părţi, ale căror dale de piatră erau din anii 400, am trecut pe sub portaluri ale vechiului zid al oraşului şi am îmbrăţişat stâlpi din anii 900, aveam ghid un bătrânel atât de mândru de oraşul lui încât în timp ce-mi explica i se umezeau ochii de emoţie: vezi, aici s-a oprit timpul, aici poţi lega la un loc peste 1500 de ani, poţi face punte peste generaţii şi să te simţi una cu lumea, una cu istoria; nu trecea cu vederea să-mi amintească monumentele UNESCO, specificând că în Ravenna sunt cele mai multe la un loc, că nici un oraş, nici chiar Roma nu are atâtea. Sigur, nu am verificat informaţia, am amintit-o doar pentru că patetismul său era atât de fermecător, încât a reuşit să-mi transmită nu doar informaţie şi respect pentru ceea ce vedeam, ci un soi de afecţiune care mă făcea să mă simt parte a rotiţelor ceasului numit trecere, parcă fără mine o parte a Ravennei s-ar fi prăbuşit, parcă şi eu aş sprijini un stâlp ca să rămână ferm peste ani, pentru cei ce vor veni.

            Era întuneric când am ajuns acasă, după câteva minute a apărut V. cu noul BMW spălat şi politurat de lucea precum argintul în lumina lunii pline ce tocmai apărea. Am fost după masă ca să te iau la o plimbare în oraş cu noua maşină, mă luă în primire după câteva cuvinte de salut, dar n-ai fost acasă. Am fost să vizitez Ravenna, mă explic, doar n-o să mă întorc acasă fără să-i văd vestigiile. Puteam să-ţi fiu ghid, dar nu m-ai invitat, îmi reproşă. Ai văzut muzeele şi bisericile pe dinăuntru, îl întreb, mausoleele şi mozaicul, cunoşti toate monumentele atât de bine de-mi puteai fii ghid? Nu, de fapt, nu am văzut nimic. De 6 ani cunosc fiecare amănunt al oraşului, e unul mult mai mic decât Iaşiul, de unde sunt eu, mult mai mic decât Clujul tău, dar nu am fost în nici un muzeu, deşi mă consider un om cult. Tu eşti aici doar de 5 zile şi ai văzut mare parte, chiar dacă în fugă, îmi mărturisi stânjenit, nu cred că ţi-aş fi putut fi ghid pentru oraşul cultural, dar pot să îţi prezint oraşul nou, ştiu toate barurile (toate barmanele, adăugă trăgând cu ochiul), toate discotecile cu toţi DJ-ii, băncile, hotelurile, night-cluburile, tot ce vrei pentru distracţie. Bine, arată-mi oraşul tău, îi spun intrând în joc, dar numai aşa, din maşină. Se bucură că îmi poate fi ghid: ştii, mulţi dintre localnici habar n-au unde locuiesc, nu ştiu despre oraşul acesta nici cât ştii tu, sunt tare ignoranţi. Se bucură că vin turişti şi fac bani pe seama lor, le oferă toate condiţiile, dar să ştii că prea puţin îi interesează muzeele, mozaicurile şi porţile oraşului vechi. Eu îi cunosc aşa de bine pe cei de aici. Ţi-am spus că am prieteni începând de la bancheri, medici, profesori universitari, până la borfaşii de jos, care mă respectă şi mă ajută la nevoie. Cu mintea relaţionez cu cei de sus, muşchii şi sala de kick-boxing mi-au adus prieteni din tagma de jos, iar inima mi-a apropiat fetele. Am nevoie de toţi, pentru că am nevoie de bani şi plăceri, pot uşor face legături dintre cei de sus cu cei de jos şi invers, ca fiecare să fie mulţumit. O afacere e rentabilă când toată lumea are de câştigat, mafie este peste tot, încă din ţară m-am implicat în tot felul de afaceri, aşa mi-a fost viaţa, mai dură, de la 14 ani am trăit pe banii mei, nimeni nu m-a ajutat. La 17 ani am plecat de acasă, eram încă licean în clasa a X-a, m-am mutat cu o prostituată, ea m-a învăţat ceea ce altfel nu aveam cum să învăţ o viaţă întreagă. Mi-au fost de mare ajutor lecţiile ei, nu doar cele din pat, ci şi cele de viaţă. Am învăţat un adevăr pe care l-am testat vrând nevrând, felicitându-mă că nu pe pielea mea; să-ţi spun şi ţie? Am dat din cap afirmativ curioasă. Dar să nu te şocheze că limbajul e fără perdea, aşa m-a învăţat curviştina mea: toată viaţa nu e altceva decât că unul f. pe altul. Uneori ţi-o trag alţii, alteori o tragi tu, dar dacă ştii asta, ştii la ce să te aştepţi, nu te poate viola nimeni. Dacă nu poţi fi tu cel de deasupra, măcar acceptă situaţia şi poate deveni o plăcere, altfel eşti prea des victimă. Când e plăcere nu mai ştii cine pe cine f., poate să înceapă ca victimă şi să se termine ca împlinire. E dură viaţa, dar am învăţat să-i vin de hac. Da, văd cum îi vii de hac, nu mai poţi de atâta fericire, i-am spus cu un pic de amărăciune, deoarece nu prea eram de acord cu filozofia de viaţă învăţată de la dubioasa tinerică. Într-adevăr, renunţă el la tonul sfătos, nu-mi merge cu tine, prea multe ţi-am mărturisit despre mine şi încă nici măcar nu ştiu care e părerea ta despre mine. Vei muri de curiozitate şi tot n-o să afli, am râs, îmi dădeam seama că suferă ştiindu-se cu sufletul în bătaia vântului în faţa mea, dar era mai bine să nu-i hrănesc vanitatea, care oricum era în floare, însă nu voiam nici să-l rănesc. Mi-era milă de el şi pe undeva îmi era drag în zbaterea lui după fericire, închis într-un borcan al hedonismului ce-l asfixia. O să-mi pară rău că te duci acasă peste două zile, spuse în timp ce telefonul îi suna insistent, cu cine o să mai stau de vorbă, pot să te duc eu la aeroport? Adriana nu are voie să şofeze pentru luni de zile, cine te va duce până la Bologna? I-am acceptat oferta bucuroasă, tot mai bine într-o maşină bună şi în compania lui decât cu altcineva. Îi sună telefonul de mai multe ori, până se hotărî să răspundă, era Adela.  N-am auzit ce au vorbit, el a oprit între timp maşina, ajunseserăm în faţa unui restaurant rustic, iar eu, discretă am coborât. Când a coborât şi el i-am văzut în ochi o umbră, a zâmbit încurcat, e supărată iarăşi – spuse el arătând spre telefon. Nu am înţeles de ce spune iarăşi. Am intrat în restaurant şi am mâncat câteva crostini, bucăţi de pâine prăjită unse cu diferite sosuri, cu ton, zacuscă (am crezut că zacusca e specific românească) şi alte gusturi noi pentru mine. Mă grăbeam acasă, era târziu, apoi, în maşină, mi-a mărturisit că Adela e supărată că a ieşit cu mine. M-am simţit vinovată, nu ştiam care e problema, m-am hotărât că nu voi mai ieşi sub nici un motiv cu V.

 

10 aprilie

 

            Românii au un puternic simţ al proprietăţii, să ştii, bine face că-şi cumpără apartament, îmi spunea fratele meu care locuieşte de foarte mulţi ani în Stuttgart. Mi-a dat telefon să afle cum fac faţă problemelor medicale ale Adrianei. Merge bine, îl liniştesc, uite, azi se simte atât de puternică încât doreşte, însoţită şi ajutată, să mergem împreună la apartamentul pe care doreşte să-l cumpere, ca să mi-l arate şi mie. Cred că n-o să-i fie uşor, îi auzeam vocea în telefonul mobil, să plătească rate pentru 15 ani, nu e lucru mic, dar altfel plăteşte chirie, nu 15 ani, ci toată viaţa. Ştii că nici eu nu m-am gândit să-mi iau imediat apartament când am ieşit din ţară, dar după ce am plătit chirie câţiva ani şi mi-am dat seama că banii s-au dus nicăieri, că nu i-am investit, ci i-am dat unui străin, atunci mi-am zis că mai bine plătesc rate toată viaţa, dar o fac pentru mine, decât să-i dau în vânt. Asta e o problemă care aici în vest începe să deranjeze pe străini, şi anume, faptul că românul face ce face, dar îşi cumpără locuinţă. În Germania doar 25 % din populaţie locuieşte în proprietate privată, dar românii de aici în proporţie de peste 80% şi-au cumpărat, construit, procurat cumva. Nemţii care locuiesc aici de generaţii întregi se miră cum putem să facem asta, pentru că nici ei nu sunt mai săraci decât noi, însă noi am învăţat ceva de acasă, poate e ca un bagaj genetic transmis urmaşilor: ce-i al tău e al tău şi faci cum vrei în casa ta! Strângem din dinţi, dar plătim ratele; ieşim mai puţin la restaurant, femeile noastre gătesc mai mult acasă şi facem economii, poate mergem în concedii mai puţin costisitoare (de obicei în concediu ne întoarcem acasă în ţară ca să ne vedem părinţii, rudele) dar nu ne lăsăm. Bine face Adriana că îşi cumpără locuinţă. Dă-mi-o la telefon să vorbesc şi cu ea, să-i mai explic câte ceva. Îi dau receptorul, aud cum îi vorbeşte, sfătos, atotştiutor, ca un frate mai mare ce este, întotdeauna i-a plăcut să ascultăm de el, să nu-i punem la îndoială sfaturile, e-adevărat că cele mai multe erau pertinente, experienţa de viaţă acumulată ca urmare a plecării din ţară încă din tinereţe i-a dat o anume înţelepciune, dar şi o intransigenţă, o duritate care nu iartă, gata să tranşeze în suflet, singura manifestare de sensibilitate a păstrat-o faţă de mama, în schimb ne ajută când avem nevoie.

            După masă am văzut apartamentul: un bloc modern, ultra finisat, într-un cartier nou al Ravennei, zonă liniştită, de pe terasa largă se văd câteva vile cu arhitectură frumoasă, toate identice, grădini aranjate, iar dincolo, câmpul, în depărtare câteva coline ce se pierd în ceaţă. Aşezată într-un fotoliu în faţa geamurilor uriaşe ale sufrageriei, m-am simţit ca în natură, departe de aglomeraţie (nu am putut să nu îmi amintesc de circulaţia haotică şi praful negru al oraşului meu, rezultatul tuburilor de eşapament ale atâtor maşini vechi, degradate); scăpăta soarele şi câteva raze au rămas în vârful colinelor. O să-ţi placă aici, i-am spus fetei, eşti la 5 minute de centru şi totuşi în natură, dar e departe marea, îmi aminti ea, aş fi vrut un apartament într-una din staţiunile de la mare. Ai marea la 20 de minute, e mai important să ai aproape locul de muncă, unde mergi zilnic, decât marea, la care mergi din când în când. Însă ceea ce mă deranja pe mine era preţul, nu preţul apartamentului ei, ci preţurile apartamentelor din oraşul meu, care echivalau cu cele italiene, fără să ne gândim la diferenţa salariilor, oportunităţile foarte avantajoase pentru creditare, locuri de muncă bune. Îmi dădeam seama că la mijloc e multă speculă, că această creştere e una artificială, susţinută de agenţiile imobiliare, de persoanele care vor să câştige mult în timp scurt, datorită cererilor foarte mari, sigur, românul vrea să aibă proprietate, să nu stea în chirie, mai ales că adesea nu-şi permite plata chiriilor. Trist!

            Astă seară am învăţat să fac piadina, un fel de pâine-lipie, specifică zonei Emilia Romagna, umplută cu tot felul de brânzeturi, salam, sosuri, legume, după preferinţe. Le-am mâncat calde, mozzarela se întindea topită printre feliile de roşii şi frunzuliţele de ruocola. Îmi place bucătăria italiană, e una dintre cele mai sănătoase, foarte multe verdeţuri, legume, pâinea puţină sau deloc, e înlocuită cu pastele, pizza şi piadina în zona acesta, mult peşte şi carne slabă, grăsimile sunt total scoase din alimentaţie, se preferă preparatele la grătar, nu cele prăjite în uleiuri. Pot să mănânc oricât, la orice oră când vin în Italia ( e adevărat că mă ajută şi metabolismul bun, care nu e meritul meu) şi nu pun nici un gram, de cele mai multe ori, datorită soarelui, înotului în mare, scad în kilograme. Într-adevăr, piadinele sunt foarte bune. Înainte de a te întoarce acasă – îmi specifică Adriana, mai ieşim o dată să mâncăm peşte la grătar, ştiu cât de mult îţi place. O aprob bucuroasă, iar după peşte, continui eu, vom înghiţi un kilogram de îngheţată, ca să-mi fac plinul pentru câteva luni, râdem amândouă.

 

11 aprilie

 

               V. intră în casă cu un braţ de haine: sunt de vânzare, ne spuse privind spre mine, vezi ce ţi se potriveşte, sunt sigur că sunt măsurile tale, iar preţurile sunt foarte bune, chiar şi pentru români. Te ocupi şi de aşa ceva? îl întreb privind circumspectă asupra etichetelor Armani, Boss, Benetton şi altele, sunt sigură că sunt contrafaceri, multă marfă de acest gen ajunge şi în România. Mă ocup de tot ce e nevoie, ridică el din umeri, banii sunt buni ori de unde vin. Am încercat câteva perechi de pantaloni, îmi erau buni, dar nu-mi plăcea cum îmi veneau. Şi de ce alte chestii te mai ocupi? îl întreb curioasă. De orice, îmi repetă evaziv, dar acest orice are nume, sau e secret? insist. Nu e secret, adică nu e totul secret, recunoaşte el, haine, încălţăminte, parfumuri de aici pentru voi în ţară, ţigări şi vinuri, alcool din România pentru italieni, motorină pentru toţi, ce nu au unii vine de la ceilalţi, comerţ, încerc să servesc pe toată lumea. Înţeleg acum de ce ai nevoie de prieteni din toate mediile, îmi amintesc eu lauda lui privind uşurinţa de a comunica. Păi vezi, e bine să te foloseşti de atuurile pe care le ai.

               Nu am cumpărat nimic, îmi făcusem deja câteva cumpărături pentru că am prins scăderile de preţ făcute cu ocazia Paştelui. Bagajul care mă aştepta în cameră era deja atât de mare, umplut cu dulciuri, în special ouă de ciocolată cu surprize pascale, încât nu îmi mai doream decât să nu depăşească kilogramele admise la îmbarcare.

               Trebuie să-ţi spun, şi-mi doresc să nu te superi, îmi pare sincer rău, spuse V. privindu-mă jenat, că nu pot să te duc mâine la aeroport, deşi ţi-am promis. Probabil m-am uitat la el neîncrezătoare, ca şi cum nu i-aş fi dat voie să se joace, să-i amintesc că e timpul pentru seriozitate, te rog, reveni el, nu-i vina mea, nu pot din cauza Adelei, e foarte supărată, ne-am certat rău de tot, adică am avut un circ cum n-am avut de mult timp, nu mai are încredere în mine, nu pot să o conving că nu am nimic cu tine, că urma doar să te conduc la aeroport pentru că Adriana, cu piciorul imobilizat, nu poate conduce, nu mă crede... După câte i-ai făcut, te miri? îl întreb, primeşti în sfârşit ceea ce meriţi, problema e că eu nu am vorbit cu nimeni altcineva, m-am bazat pe tine, iar aici, ca să îşi ia cineva liber de la serviciu de pe o zi pe alta pentru drumul meu nu e aşa uşor, ori eu, mâine la 6 dimineaţa, trebuie să fiu în drum spre aeroport, nu-mi pot permite să pierd avionul. Mă simt îngrozitor, încercă el să se scuze, aş fi venit fără să ştie, în 3 ore făceam drumul la Bologna dus-întors, dar ea mâine dimineaţă nu lucrează, nu am nici o scuză să ies din casă înainte de ora 6, oricât mi-am bătut capul nu am găsit nici o metodă, doar să-ţi spun să cauţi pe altcineva.

               Ce să fac? Avea dreptate fata aceea să-l suspecteze, nu era statornic deloc, dar eu ce mă fac? A plecat cu braţul de haine încercând să-şi păstreze demnitatea, dar ştia în sinea sa că lucrurile s-au spart, că cioburile fac răni, că nu va mai fi ca înainte niciodată, că e vremea de altceva, iar atitudinea de dandy e bine de păstrat între vechituri.

               După plecarea lui V. a apărut Laura (bine că nu au dat nas în nas, nu se prea înghiţeau). Era plânsă, plină de vânătăi. Ce e azi, dragă? sări Adriana nemulţumită, azi se plătesc poliţele pentru păcatele de peste an? Vine Paştele, trebuie lucruri noi! spuse Laura împăcată cu situaţia, ceru o cafea şi începu să povestească vorbind repede, în felul ei în care nu încăpea contrazicerea, cerând aprobarea noastră. A prins-o bărbatu-su cu Angelo, amantul nr.2, nu au fost destul de precauţi, ei i s-a făcut tare dor de el, deoarece îl vedea rar şi iubea atât de bine, dar el a urmărit-o! O fi simţit ceva de dinainte. A ieşit cu bătaie. S-au bătut bărbaţii, apoi el a bătut-o şi pe ea. Râdea când povestea: să vezi ce show, când mă gândesc îmi vine să râd, eram ca nebuna, ţipam isterică să ne lase în pace că şi aşa divorţez de el, că nu-mi trebuie aşa o viaţă...apoi m-a calmat cu două palme, ce mai, bărbat adevărat, nu m-a lăsat să mai vorbesc de divorţ deloc. Şi divorţezi? am întrebat-o. Da de unde, cum să divorţez? Păi mai găsesc tată la copil, broscarii ăştia vor sex, nu căsătorie. Mi-era aşa de drag de el, de românaşu meu, tu, nu de italian, să vezi ce ne-a pus la punct pe amândoi. Am mărturisit tot, că ne vedem de câteva săptămâni, că nu e ceva de durată, nu i-am spus nimic de celălalt, doar nu-s proastă să-i spun şi ce nu mă întreabă, oricum, gata cu ăsta, nu ne mai putem vedea, cred că nici el n-ar mai vrea, deşi era frumuşel şi iubea aşa de bine... Laura continua să povestească, se apropia seara, iar eu eram îngrijorată pentru călătoria de mâine, oare cu cine voi merge, mi s-a făcut dor de casă, ce multă nebunie pe aici, dar ce frumoasă e marea. Le-am lăsat pe fete vorbind, am luat bicicleta să o mai văd o dată. Apunea soarele, de pe dig vedeam cărarea de lumină prin apă. Erau câteva valuri întunecate spărgându-se de dig la picioarele mele. Câtă pace mi se strecoară în suflet oridecâte ori mă apropii de mare. Aştept să dispară soarele în spatele plajei, după liziera pădurii, apoi ating apa de rămas bun şi o părăsesc.

 

12 aprilie

 

               Citesc ultimele pagini ale lui Michael Impey, ce bine că mi-am lăsat ceva de citit şi pentru călătorie, altfel mi se face rău la decolare şi aterizare, dar dacă sunt preocupată şi îmi iau atenţia, călătoria e frumoasă. Abia când survolăm Croaţia îmi ridic ochii din lectură, îmi place să privesc ţărmul dantelat, insuliţele, golfurile, fiordurile, sunt ca într-un desen de copii de la înălţimea asta. Am putut trece cu bagajul, deşi, la cântărire, depăşisem cu 7 kg limita maximă, funcţionara nu mi-a zis nimic. M-a adus la aeroport un prieten al Adrianei, care era în prima sa zi de concediu. Un italian scund şi urâţel, vorbea atât de mormăit că trebuia să-l întreb de două ori ce zice ca să-l înţeleg, mi-a vorbit tot drumul despre AC Milan, echipa lui favorită din tinereţe. Dar i-a trecut şi perioada de suporter fervent, acum nu mai are nici o aşteptare, nu prea are succes la fete, când are nevoie, mai iese cu câte o putana, de obicei preferă româncele, a învăţat şi câteva cuvinte în româneşte pe care mi le repetă stâlcit, costă puţin o partidă clasică, cu 20 de euro e mulţumitor. În rest muncă, seară de seară câteva beri cu prietenii şi anii trec. Locuieşte cu mama şi sora lui într-un apartament închiriat, nu prea mare, că altfel e scumpă chiria. Italienii, de obicei, sunt vorbăreţi, dar acesta vorbeşte doar dacă îi pun întrebări şi e atât de mormăit că nu sunt sigură că am înţeles totul corect.

               Mă bucur să ajung acasă, deşi, când mă întorc din vest, trăiesc o vreme şocul reintegrării în sistemul nostru. Mai ales, când intrăm în ţară cu maşina prin vama Borş, pe drumurile acelea înguste şi rele de lângă şi prin Oradea, cu şoferii noştri dezordonaţi, nepoliticoşi, gata oricând să-ţi arunce o înjurătură, intrând în faţă prin depăşiri periculoase, nemulţumirea e şi mai mare. De data aceasta, venind pe ruta aerului, călătoria e mai elegantă, izul european ţine mai mult, şocul e mult diminuat. În aeroport pot să observ deja că oamenii sunt mai blonzi, mai înalţi, mai ai noştri.

          Hanna BOTA

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)