HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

   

 

 

 

România Promoţiei 66 la liceul Spiru Haret

Articol de Ileana Costea, Profesor la California State University, Northridge, USA

(publicat online pe www.omnigraphies.com)

 

Pe 13 Septembrie 2011 va avea loc la librăria Cărtureşti o lansare de carte: Amintiri din Şcoală - Promoţia Spiru 66. Personal regret două lucruri: că munca mea de profesor şi nou şef de catedră la o universitate din California, şi distanţa geografică, ce mi se pare a se lungi cu an ce trece, nu îmi vor permite să fiu acolo la acea dată, şi că lansarea este despre Promoţia 66 la Spiru, şi nu promoţia 65, din care am făcut eu parte.

Mihai Vasilescu, unul din cei doi principali editori ai cărţii şi cel care a monitorizat dialogurile din volum (se pricepe, după anii în care a lucrat la BBC şi Europa Liberă) m-a asigurat că sunt şi eu menţionată în carte. Aşadar, articolul acesta, deşi se vrea obiectiv, este subiectiv, prin apropierea mea de colegii din promoţia cu un an mai mică şi de profesorii de la Spiru. 

Patruzeci de foşti colegi din promoţia 66 au scris pentru această carte, deci e un volum cu 40 de autori. În comun cu personajele şi autorii cărţii, i-am avut şi eu profesori: pe Berciu (pe care nu-l uit când a ţipat la noi de i-a sărit un dinte din gură şi s-a dus repede să şi-l ridice băgându-l în buzunarul hainei – culmea e că şi în carte este amintit un episod similar), pe Vărzaru la română, pe minunata şi şugubeaţa Dna Voinea (lor dirigintă, nouă numai profesoară), dar … poate şi ei  îşi amintesc când a sărit ea gardul cu noi, ce gard o fi fost? Oricum, deosebit de special gest pentru “o profesoară serioasă”. Şi cum eu sunt acelaşi gen de profesoară … serioasă, continui să-mi uimesc colegii şi studenţii cu “năzdrăvăniile mele”. Poate de la Dna Voinea mi se trage?

Ioana Diaconescu, pe care o pomeneşte Andrei Plesu în frumoasa lui introducere la carte, mi-a fost colegă … pentru mine ea a demonstrat “cât de greu e să deosebeşti două gemene care seamănă leit una cu alta”, ca şi severitatea unei directoare care a decis că trebuie să le exmatriculeze, de au trebuit să refacă un an, pentru iniţiativa lor de surori, gata să se ajute una pe alta: aceea care se pricepea la matematică s-a  dus la o teză în locul celei care e astăzi scriitoare. Din promoţia 66 i-am cunoscut mai bine pe Mihai Vasilescu (familiile noastre împărţind acelaşi apartament, şi prieteni de la crudă vârsta de 5, respectiv 6 ani), Doina Ţetcu (cu care am colaborat recent la câteva articole), şi Mihaela Grigoras/Niţa (pentru ca fratele ei a fost în clasă cu mine).

Mi-am regăsit atîţia profesori în pozele din carte, printre alţii profesorul de sport (“Baston”) … despre care autorii vorbesc cu atât de mult drag. Iar Dna Agarici, care le-a fost unora dintre ei învăţătoare foarte îndrăgită, era rudă cu familia mea şi venea mereu la un ceai sau o masă la noi, în apartamentul din Strada Speranţei. Tanti Lina pentru mine, Dna Agarici pentru ei. M-a emoţionat s-o regăsesc în pozele din carte. Iar Nicki Tanaşoca, premiantul din clasele mai mari, de care îşi aduce aminte Andrei Pleşu, este văr cu mine, şi l-am vizitat la fiecare trecere prin Bucureşti. Avem  întotdeauna discuţii foarte interesante, căci “tot premiant a rămas”, dar zilele acestea “premiant” în profesia lui de istoric.

Ca să nu elimine total “elementul surpriză”, Mihai mi-a trimis numai fragmente din carte, din care mi-am putut forma însă o imagine. Mi-a şi povestit cum a luat naştere cartea, cum a fost construită sub formă de dialoguri pe baza textelor trimise de colegii - autori.  Cu alte cuvinte, cartea arată, în bună parte, ca un talk-show, cu oameni invitaţi să discute pe anumite teme, firul discuţiei fiind depănat de un moderator. Sunt patru mari capitole cu temă: despre profesori (mai toţi au fost şi ai mei), despre cum se distrau şi ce năzbâtii făceau copiii şi adolescenţii de atunci, despre prieteniile din şcoală, prietenii ce au supravieţuit peste ani şi despre “our sporting life”.  De asemenea, fiecare autor are propriul capitol, în care povesteşte ce a făcut DUPĂ şcoală,  poveşti foarte variate şi interesante.

Şi un alt lucru important, care mă apropie de această carte, este pasiunea mea pentru era ordinatoarelor şi convingerea mea că au şi un efect ultra-benefic, contribuind la realizări care cu mijloace tradiţionale ar fi fost imposibile. Lucru confirmat mie de mărturisirea lui Mihai cum că proiectul ar fi fost absolut imposibil fără Internet: nu numai fiindcă sunt zeci de autori, dar autorii sunt şi răspândiţi în toată lumea, din Japonia până în America de Nord, trecând prin Nigeria, Israel şi cel puţin şapte ţări europene, pe lângă Romania. S-au schimbat între colegi, într-un an şi jumătate, mii şi mii de mesaje online, cu texte, cu completări şi corecţii la texte, cu obiecţii la modul de alcătuire a cărţii, cu controverse aprinse. Se poate spune realmente că avem aici “un nou tip de carte, cu autori multipli, construită practic pe internet, în mod interactiv” – o carte amuzantă şi emoţionantă.  Se poate vorbi de asemenea despre valoarea ei de document, şi nu numai despre şcoala de altădată,  căci autorii povestesc şi ce au făcut DUPĂ şcoală. 

Ideea unei cărţi a spiriştilor din promoţia ’66 a apărut acum cinci-şase ani, la una din reuniunile foştilor colegi, care se simţeau, ca de obicei, minunat împreună.  Dar după aceea proiectul a părut prea greu şi a fost aproape uitat. A fost reînviat acum un an şi jumătate de Nick Lerescu. Toţi colegii par a fi de acord, de altfel, că Nick Lerescu a fost „sufletul întregului proiect”. Nu doar că a contribuit esenţial, alături de Mihai Vasilescu, la concepţia şi alcătuirea volumului, dar Nick a fost cel care, cu o perseverenţă extraordinară, i-a determinat pe colegi... să scrie.

 

Clasa

 

Andrei Pleşu (coleg de  clasă cu autorii) i-a făcut cărţii un splendid "cuvânt însoţitor". Pe coperta spate, volumul are "testimonials" de la Pleşu, Răzvan Teodorescu, Bedros Horasangian, Ioana Diaconescu. Bedros şi Ioana au fost colegii mei, în promoţia Spiru 65!

Cartea a avut un colectiv mai larg de redactori-editori: pe lângă Nick şi Mihai, au făcut parte din colectiv Michaela Niţă, Bruno Gheorghievici, Denis Maftei şi, în final, Violeta Borzea, de la editura Naţional. Concepţia copertei aparţine tot cuiva dintre ei – Michaela Niţă. Iar doamna Borzea, deşi nu e spiristă, i-a ajutat cu mare eficienţă, efectuând toată punerea în pagină şi corectura finală. A făcut-o cu o răbdare îngerească, şi totul, cu o generozitate extraordinară, fiindcă toată munca ei a fost pro bono. 

Cuvântul însoţitor al lui Pleşu, intitulat “Trecute Vieţi de Domni şi de Domniţe” începe cu recunoaşterea că el s-a îndoit la început, când a auzit de acest proiect:

 

„Cînd vechiul meu prieten Bruno (Gheorghievici) mi-a vorbit despre proiectul acestei cărţi, am găsit o mie de motive să fiu sceptic.....”  Răsfoind însă paginile cărţii, Pleşu începe să vadă lucrurile altfel. Mai întâi, spune, a fost mişcat – cum era şi de aşteptat – să-şi reamintească lucruri pe care le uitase. Şi rând pe rând, deapănă şi el amintiri despre profesori, colegii din promoţia lui, dar şi despre cei din clasele mai mari de la Spiru. Şi curând, constată că, fără să-şi dea seama, a căzut şi el într-unul din „păcatele” la care presupunea că poate duce o astfel de carte. „Dar dincolo de emotivitatea strict personală a amintirilor, adică dincolo de ceea ce nu putem degusta decât noi între noi, „există cred,” ne spune Andrei Pleşu, „două argumente, de natură să legitimeze cartea: mai întîi coeziunea durabilă a eroilor ei care se întâlnesc sau ţin legătura după atâţia ani de la terminarea liceului ...  În ciuda răspândirii noastre în spaţiu, în ciuda celor 45 de ani care au trecut de la momentul despărţirii noastre, în ciuda unor destine profesionale şi existenţiale de maximă diversitate, am rămas ”în contact”, cu o tenacitate, un entuziasm şi o consecvenţă pe care le socotesc rare, dacă nu unice.”

Al doilea argument, după Pleşu, este legat de Galeria de profesori pe care cartea o invocă şi care „spune ceva despre un model pedagogic uitat, dacă nu chiar desconsiderat de sistemul de învăţămînt contemporan. Am avut norocul să avem profesori de nivel universitar. Nu simpli funcţionari şcolari, ci personalităţi profilate excepţional, naturi puternice, caractere exemplare […] întreaga echipă a dascălilor noştri avea iradierea unei solide autorităţi, a unei vocaţii academice impunătoare. Suntem ceea ce suntem datorită lor, datorită consistenţei lor intelectuale, dar şi a tactului şi talentului lor pedagogic.”

Îmi place şi mie, ca şi lui Andrei Pleşu, să cred că noi spiriştii am fost foarte norocoşi în această privinţă, dar se pare că nu suntem singurii. În aprilie, la o serată culturală despre Gheorghe I. Bratianu (conferenţiar Ion Teodoraşcu) organizată de Societatea Viitorul Român la Los Angeles, m-am întâlnit cu un domn care aflând că mama mea, Ana Păunescu, a fost profesoară de engleză la Liceul Şincai, a fost deosebit de emoţionat şi mi-a spus ce extraordinari au fost profesorii lor, de nivel universitar, foarte mulţi formaţi sub vechiul regim.  Părerea lui era că Şincai-ul fiind mai departe de centru, acesta ar fi fost motivul. Dar uite că nu, după cum putem noi spiriştii constata. Poate e vorba de profesorii de liceu ai Bucureştiului de atunci!

În încheierea cuvântului însoţitor, Andrei Pleşu spune: „Vreau să cred că generaţiile mai tinere vor găsi, în această carte, numeroase prilejuri de reflecţie ziditoare. Că li se oferă mărturia unei anumite concepţii despre şcoală, de care merită să ia notă, nu neapărat pentru a o reinstaura, căci asta nu mai este posibil, ci pentru a înţelege mai bine generaţia părinţilor şi a bunicilor lor, pentru a regăsi, fie şi aproximativ, gustul unei anumite tradiţii, pentru a afla ce au cîştigat, dar şi ce au pierdut născîndu-se mai tîrziu.”

Sunt sigură că vieţile şi drumurile noastre, ale spiriştilor, deşi divergente, ilustrează fenomenul acela „aproape paranormal”, cum zicea Pleşu, al prieteniei ce nu se stinge niciodată; şi că ne amintesc de „îngerul” ce veghează deasupra Liceului nostru Spiru Haret, care ne păzeşte şi pe voi şi pe noi. Vă doresc succes în viaţă şi succes cu cartea. Sunteţi 40 autori, vor fi cel puţin 41 de cititori, căci şi eu mă voi număra printre ei. Dar de fapt, sunt sigură că se va găsi multă lume, din mai multe promoţii, gata să vă citească, fiindcă foarte mulţi au împărţit cu noi aceeaşi perioadă ca liceeni (numai numele fiind diferite, anii absolvirii şi oraşul). Şi poate cei ce nu au trăit anii aceia,  vor avea şi ei curiozitatea să afle cum au fost părinţii şi bunicii lor, ce năzdrăvănii au făcut şi cum le-au fost profesorii. Deci, după mine, prin veridicitatea şi naturaleţea ei, cartea se ridică de la nivelul unei povestiri de grup, la una de valoare universală.

    Ileana Costea, SUA

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com