Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Schitul Feteşti – o poveste din creştinătate

Florentina Toniţă

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

„Fântâna cu lacrimi se conturează în imagine, se sapă, se zideşte într-un loc ales de Dumnezeu prin pronia sa, înţelepciune prin care s-a spart zidul necredinţei. Fântâna cu lacrimi este un loc al ideii de supunere, de respect, de mulţumire lui Dumnezeu zilnic, în orice timp…” (egumena Marina Colibă, stareţa Schitului Feteşti)

 

Din Suceava, drumul urcă lin spre Adâncata, dealurile ungându-se cu pădure cam atât cât le trebuie ca să prevestească locurile de taină.

La intrarea în Adâncata, şoseaua este ruptă brusc de un drum de piatră. Pasul o ia uşor spre Feteşti, kilometru după kilometru se înşiră unul după altul, cu răbdarea răcorii cioturilor de pădure care ating din când în când cărarea. Până în sat ar fi vreo trei kilometri, dar lungimea aşezării mai are încă vreo trei şi aflu că da, mai e cale lungă până la Schit. Satul se înşiră ciudat, case arătoase împiedicate de altele mici, chinuite, de ţigani. E sărbătoare creştinească şi uliţele sunt pustii.

Pădurea se aruncă iar asupră-mi cu toată răcoarea, într-o zi cu adevărat caniculară. Brusc, o poiană luminează în faţă, de parcă, în întunecimea pădurii, a prins tot soarele în ea. Însă mai alb şi parcă mai luminos stă aşezat Schitul, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, clădire mare, monahală. Linişte în jur şi nici ţipenie de om. Foarte multe uşi îmbie, în căutarea unui suflet de om. Ocolesc şi bat la uşa cea mai mică, oarecum dosită privirilor. „Doamne-ajută!”, aud şi intru.

 

Viaţa lumească

 

O chilie cât o lungime de pat. Maica stă chircită, cu o carte în faţă. Pe obraji curg lacrimi lungi. Mă opresc în prag. „Dacă veneai un pic mai devreme, mi-ai fi pus picăturile astea în ochi, că uite, singură le-am pus rău…”, spune maica şi mă îmbie să stau jos, pe o pernă. „Citesc Acatistul Sfântului Prooroc Ilie, azi e sărbătoare, ştii…”, şi începe a citi mai departe, cu ochii scăldaţi în lacrimile medicamentului.

Monahia Maria Coliba este stareţa Schitului şi sălăşluieşte singură poiana. E trecută de 50 de ani, dar în călugărie a intrat abia de vreo zece ani, după o viaţă lumească încercată de toate greutăţile pământului. „Trebuia de la început să intru la mănăstire, dar părinţii mei nici nu vroiau să audă de aşa ceva. Erau oameni harnici, buni, dar îmi spuneau că la mănăstire se duc fetele bolnave şi urâte. Or ei aveau fată frumoasă, contabilă de-acum, numai bună de măritat. După ce-am terminat liceul şi am prins a munci, m-au dat după un om, cadru militar, cu care am plecat, din Probota mea, tocmai în Caransebeşul Timişului”, îşi aminteşte maica stareţă. Căsătoria a durat doar şase ani, în timpul acesta născând patru fete. Căsătorie terminată cu durere şi mare sacrificiu. „Aşa a vrut Dumnezeu, să am fetele astea. Trei dintre ele sunt în Mănăstirea Voronei, iar a patra a terminat Conservatorul şi predă religia”. Odată cu despărţirea de soţ a început sacrificiul pământesc al femeii. Locuia în Roman şi muncea pe brânci pentru copiii ei, pe care i-a trimis, de la 10, 11 ani, la Liceul de artă din Iaşi, să fie sensibili şi buni la suflet. Un timp a vândut şi ziare pentru a face faţă cheltuielilor foarte mari. După ce fetele au intrat la mănăstire, a început a simţi că şi rostul ei în lume s-a cam sfârşit. „Într-o zi, am sfinţit apartamentul din Roman. După ce-au terminat slujba, m-am îmbrăcat să plec în piaţă, să iau ceva pentru un borş. Am ieşit din casă şi m-am oprit la Agapia. Nu ştiu cum am ajuns acolo, parcă aş fi zburat, a fost puterea lui Dumnezeu.” Şi a rămas la Mănăstirea Agapia, sub numele de sora Georgeta. Mulţi ani a muncit, a îngrijit trei maici bătrâne, foarte bolnave. Boli grele, cancer, pansat şi spălat răni în fiecare zi. A mers şi la Iaşi cu ele, pe la spitale. „Când mi-au murit maicile, am simţit că mi-am terminat treaba la Agapia. M-am dus la Prea Înaltul şi-am zis că eu vreau să fac o mănăstire.” În 1998 a fost călugărită sub numele de Marina şi a bătut Bucovina, în căutarea unui loc. Straja Putnei, loc încreştinat şi frumos, a atras-o de la început. Dar Dumnezeu a adus-o aici, în Feteştii Adâncatei, cu oameni săraci, reci. „Oamenii poate or fi buni, dar sărăcia materială scoate la suprafaţă toată pustia sufletească”, spune maica Marina cu oarece durere.

 

Vagonul-paraclis şi blestemul pământului

 

A ajuns într-un loc populat de legende vechi, bătrânii au aruncat prin timp crezul că pământul acesta este „dat diavolului”, pentru că apa niciodată nu a vrut să clipocească pe aici. În trecut, pădurea fusese populată de nişte schimnici, călugări care au rămas în istorie doar ca nişte nume.

Maica Marina a venit hotărâtă să aducă apă pământului. A împrumutat un vagon vechi, stricat, în care şi-a făcut adăpost, împreună cu câteva tinere venite de prin casele de copii ale Botoşaniului. Aici dormeau, aici mâncau, aici le-a fost primul paraclis pentru slujbe. Pe fete le-a gonit repede prin mănăstiri, i-a fost milă să le chinuiască. A rămas singură. Cinci ierni s-a încălzit cu conuri de brad şi a primit zăpada de prin acoperiş, alături de şerpii care mişunau alene prin toate crăpăturile vagonului. Râvna, dar mai ales credinţa, i-a mai înduioşat pe oameni, care au prins a căra cu spatele lemne, spre a o încălzi cât de cât. Aşa a construit maica Marina casa monahală cu paraclis la mansardă, un atelier de croitorie pentru maici şi construcţiile pentru chilii. Amintirea vagonului e vie în suflet, altfel nu se explică de ce, din nişte clădiri mari, luminoase şi aproape moderne, locuieşte în cămăruţa de lungimea unui pat.

 

Fântâna de lacrimi

 

Durerea cea mai mare a rămas, însă. Apa. Viaţa fără de care nimic nu se putea începe, nimic nu se putea construi. Oamenii nici nu voiau să audă de lupta în van cu piatra blestemată de secole să rămână stearpă. Sub straturile argiloase nu avea cum să fie apă. Însă maica se încăpăţâna, ea ştia că prima construcţie de acolo avea să fie fântâna. Cu mare greu a găsit fântânari care să se apuce de lucru. Şi apoi alţii şi alţii, pentru că toţi plecau după câţiva metri de scotocit piatra. Săpase deja vreo 20 de metri în inima pământului. Nimeni nu se mai lăsa convins de credinţa maicii. Mai mult, muncitorii au prins a bate cu pumnul în masă să li se plătească munca. „Le-am spus că nu plătesc pentru gropi, plătesc pentru apă! Nici nu ştiu de unde am avut atâta putere şi curaj să mă pun cu ei, eu, o femeie, în mijlocul sălbăticiei,” povesteşte stareţa. A rămas singură în noapte. A început a plânge la marginea gropii, ruga către Maica Domnului fiind singura alinare în disperarea ce-o cuprindea. Lacrimile se aruncau în fântână, prima apă pe care acest pământ o primea. A legat o lumânare şi a coborât-o în adânc. Nimic. Când a ridicat lumânarea, a fost străfulgerată de un gând. Şi-a dat seama că, de fapt, nu ceruse nimic. „Atunci când te rogi, trebuie să spui cu buzele tale pentru ce te rogi, nu ştiam nici eu, acum îi învăţ pe alţii din experienţa mea. Dumnezeu spune: Cere şi ţi se va da! Şi am spus atunci: „Maica Domnului, dă-ne a..”, şi nici bine n-am terminat cuvântul „apa”, că dintr-o dată s-a auzit un clipocit. Am potrivit lumânarea din nou, şi, la lumina ei am văzut pe fundul fântânii o mână de apă care se întindea în jur. Aveam apa cu ajutorul puterii mari de la Dumnezeu, prin minunea Maicii Domnului, care s-a milostivit de rugăciunile unei călugăriţe. Era semnul că Maica Domnului voia să se facă aici mănăstire. Apa este viaţa, este sănătate, este sfinţită, ea a dat viaţa construcţiilor”. A doua zi, muncitorii au auzit de minune, au râs răutăcios şi „mi-au spus că sunt nebună, apoi m-au bănuit că am turnat apa din bidoane. Unul dintre ei a coborât până jos. Când l-au tras îndărăt de pe fundul fântânii, omul era atât de uimit, încât ceilalţi s-au dat îndărăt.” „Oameni buni”, le-a spus omul, făcându-şi semnul crucii, „Maica Domnului a făcut o minune!”   Apa e la o adâncime de 24 de metri. Apă limpede, bună la gust, argiloasă. „La analize s-a zis că are calităţi terapeutice, că e bună pentru bolile digestive şi renale. Dar eu le spun oamenilor că e un leac spiritual. Dacă sufletul e curat, trupul se dă după el”, spune maica.

„Să scrii despre maica Maria!”

E târziu şi timpul mă absoarbe spre treburile zilei. Maica mă sfătuieşte să fac drumul spre Botoşani prin Siminicea şi Dumbrăveni. Are şi ea treburi la Siminicea şi vom pleca împreună. O luăm pe scurtăturile pe care le ştie ca nimeni altcineva. Trecem poiana în lung, o poiană cu flori albe, uriaşe, mult peste un stat de om, ca în poveşti. Pădurea se adânceşte apoi şi maica prinde a culege ciuperci, în timp ce vorbim. La ieşirea din spaţiul schitului, un mormânt miră trecătorul neavizat. Privirile maicii capătă unduiri calde. Da, anul trecut şi-a făcut milă de o bătrână, despre care nu ştia mare lucru, doar că suferea de epilepsie şi de la nouă ani fusese aruncată în lume. Acum avea peste 70 de ani şi ultimii 40 îi trăise într-un cămin-spital. Doctorul i-a povestit despre ea, femeie pâinea lui Dumnezeu, o adevărată muceniţă. Făcuse un atac cerebral foarte grav, şi-a revenit tare greu şi de la spitalul din Fălticeni au dat-o înapoi la cămin, să moară în linişte. „Dacă murea la Fălticeni, o ardeau la crematoriu, aşa a zis doctorul, că nu aveau voie să o mai trimită la cămin moartă”, povesteşte maica Marina. „M-a chemat doctorul şi m-a rugat să o iau pentru o săptămână, cam atât a spus că va mai trăi, dar să o îngrop creştineşte.” Chipul maicii trăieşte amintirea femeii trecută la Domnul. „I-am lungit viaţa nu cu o săptămână, ci cu trei luni. Era paralizată pe o parte, dar era atât de luminoasă la chip şi nişte ochi albaştri… Am tratat-o cu iubire, cu blândeţe. Când plecam undeva o sărutam pe obraz, ca să simtă viaţa care i-a lipsit. Îmi spunea mereu: milă am avut, milă am primit!” În ultima săptămână de viaţă, când a simţit că va muri, a chemat-o pe maică şi i-a suflat încet şi cu smerenie: „Ştii, eu am trăit în curăţenie toată viaţa, am încercat să-l slujesc pe Hristos. Aş vrea să îl chemi pe Înaltul Pimen la mine.” Prea Înaltul a venit, a vorbit cu ea şi aşa, înainte de a se sfârşi, a fost călugărită ca monahia Maria. După o viaţă de chin, a trecut la cele veşnice ca mireasă a lui Hristos. „Doamne, cum rânduieşte Dumnezeu toate. Abia după ce a murit mi-am dat seama că lumea o ştia şi că era tare iubită. Maicile de la mănăstirea Dragomirna au venit şi i-au purtat sicriul pe umeri. Zeci de călugări şi maici au venit, şi foarte multă lume. E înmormântată aici, aproape de mine. Mă umplu de lumină când mă apropii de mormânt. Să scrii despre ea, să ştie lumea…”

   Florentina Toniţă

Schitul Feteşti -  Schit de maici

Egumena: Maria Coliba

comuna Adâncata, judetul Suceava

Hram: “Adormirea Maicii Domnului”

Acces: Rutier: DN29A Suceva, spre nord - Adâncata (7 km).  F: Suceava

Schitul a fost înfiintat în 1999, pe lânga o biserica de cimitir (fosta manastire de calugari).
 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)