HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

Se confensează poetul Florea Burtan

 

„Eu încerc să scriu cât mai bine,

să nu trişez prin scris,

străduindu-mă să împodobesc gândul celorlalţi cu ceva frumos”

 

Gabriel Argeşeanu

 

A început să scrie literatură la vârsta de unsprezece ani, dar debutul s-a produs în anul 1966 în revista „Contemporanul”. Primul volum, „Flaut pe răni”, l-a publicat în urma unui concurs naţional organizat de Editura Cartea Românească, în anul 1979. Un poet care face parte din generaţia lui Mircea Dinescu, Dan Verona, Mircea Florin Şandru, Dorin Tudoran...

 

Gabriel Argeşeanu (G.A.): Despre Florea Burtan s-a scris foarte mult, chiar dacă autorul creează învăluit într-o modestie citadină, greu accesibilă profanului ce ar dori să tulbure universul poetului. Ceea ce nu s-a scris, aveam să aflu de la scriitorul Constantin T. Ciubotaru, care susţine că v-a descoperit calităţile literare la un cenaclu ce se desfăşura la Turnu Măgurele . Este acesta momentul  în care aţi realizat că veţi conta ca scriitor?

 

Florea Burtan (F.B.) În general, nu prea cred în descoperiri. Un autor se descoperă singur. La Turnu Măgurele a existat un foarte bun cenaclu literar, condus de regretatul Florian Creţeanu, poet şi dascăl. Acolo a participat şi domnul Ciubotaru, dar eu aş spune că domnul Creţeanu a fost cel care ne-a îndrumat la acel moment fapt pentru care,  mulţi din cei care participau atunci s-au afirmat la nivel naţional. Aş aminti de Lucian Teodosiu, Dumitru Vasile Delceanu, Anton Tianu, Rodian Drăgoi, Florin Costinescu, Constantin T. Ciubotaru. Participarea la cenaclu nu-ţi dă talent, vii aici cu talentul pe care îl ai. Pentru adolescenţi era un loc ideal, pentru că puteau simţi acea stare de spirit, plus că existau îndrumări către lectură. Acum lucrurile s-au mai schimbat. Constat că omul s-a îndepărtat de el însuşi, excluzând frumosul din viaţa lui. Orice tentativă de a anima un cenaclu se soldează, mai devreme sau mai târziu, cu o decepţie intelectuală. Poate că sunt de vină şi vremurile, nu tocmai faste,  pe care le traversăm.

 

G.A. Dacă omul este pe cale sau chiar a exclus frumosul din viaţa lui, mai avem nevoie de poezie?

 

F.B. Sigur că avem. Chiar dacă aparent omul lasă impresia că frumosul nu mai face parte din bagajul diurn şi nocturn, în interior el rămâne o hrană indispensabilă. Prin poezie îţi verifici sentimentele, trăirile, îţi îmbogăţeşti spiritul. Viaţa fără poezie, fără artă, este searbădă. Eu trăiesc prin poezie şi în preajma poeziei. Dacă nu aş fi avut această chemare, nu spun talent, poate aş fi fost în situaţia celor care au ajuns la disperarea existenţială. Scrisul îţi dă un anumit echilibru. Eu încerc să scriu cât mai bine, să nu trişez prin scris, străduindu-mă să împodobesc gândul celorlalţi cu ceva frumos. Cu o rază măcar sau cu un strop de mireasmă.

 

G.A. Să înţeleg că poezia ar fi un refugiu?

 

F.B. Nu, poezia nu poate fi un refugiu. Mai degrabă pot spune că este un refugiu în starea de frumos, care este altceva. Nu neapărat înaltă, ci constantă. Eu încerc să iau din viaţă şi din lumea poeziei partea de linişte, de melancolie şi tristeţe, de bucurie reţinută, încercând să ajung la esenţă.

 

G.A. Această sensibilitate poetică, i-a determinat pe anumiţi confraţi în ale scrisului să spună că scrieţi o „poezie monotonă, cântată pe o singură coardă”.

 

F.B. Nu ştiu dacă au dreptate, dar nu mi-am propus să-mi modernizez stilul, adică să vin cu poezia de moment, poezia străzii şi a perisabilului, a agresivităţii verbale. Spre om, poezia trebuie să vină ca o flacără. Nu neapărat înaltă, ci constantă.

Cum dealtfel poezia nu ar trebui încadrată într-un anumit spaţiu. Şi, în consecinţă, eu nu scriu o poezie a Teleormanului, ci este poezia unui poet cu domiciliul în acest judeţ. Sunt convins că atunci când îţi pică un text în mână, fără

 

G.A. Înseamnă că vă raportaţi la centru, excluzând marginea?

 

F.B. Nu ştiu cât de important ar fi dacă eu aş locui în Bucureşti! Pentru că aş scrie tot despre lumea mea interioară. Marin Preda a locuit în Bucureşti şi a scris „Moromeţii”, Zaharia Stancu a locuit tot în capitală şi a scris „Desculţ”. Avantajul se rezumă la altceva. Trăind într-un mare centru cultural, intri în contact cu atmosfera specifică, cu marile reviste, creându-se o mediatizare de care noi suferim aici. De aceea, a scrie literatură de un bun nivel este şi premisa unei mediatizări prin cititori, tocmai şi pentru că este deficitară circulaţia cărţii.

 

G.A. „Câmpia începutului i-a oferit răspunsurile aşteptate încă din volumul „Flaut pe răni“ (1979), tonul interogativ a făcut loc lamentaţiei din „Valea plângerii“ (1994), elegiacul tot mai înstrăinat de sine („Înstrăinări“, 2000) a traversat un timp al „Insomnii“-lor (2002) până la momentul obsesiv al labirintului (n.a. „Obsesia labirintului”, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007)  în care se certifică acest traseu al căutării drumurilor simple, care se dovedesc, în cele din urmă, complicate şi dureroase, căci ele par a nu duce nicăieri în actuala sa viziune”, scria în revista Ramuri poetul Florea Miu.  Cu toate acestea ne retrimiteţi la „Poeme de odinioară” (2008). Aveţi nevoie de o reîntoarcere? De un nou început?

 

F.B. Noua mea carte „Poeme de odinioară”, nu se doreşte altceva decât o reîntoarcere către tinereţea pierdută, o recuperare şi o reconstituire lirică a acelei lumi diafane, pe care o consideram pierdută definitiv. E posibil să fie şi un nou început. De altfel, fiecare nouă carte reprezintă un alt început.

 

G.A. Ce personalităţi  au trecut prin biografia dumneavoastră, marcându-vă ca scriitor?

 

F.B. Nu ştiu dacă m-au marcat, dar am întâlnit oameni admirabili. Când avea puţin peste treizeci de ani, l-am întâlnit pe Nichita Stănescu, în redacţia revistei „Luceafărul”, fiindu-i prezentat de poetul Ion Gheorghe. Am stat mult de vorbă cu Grigore Hagiu, l-am cunoscut pe Eugen Barbu, când tipărea „Săptămâna” la Tipografia Informaţia, unde şi noi scoteam  ziarul Teleormanul, unde chiar a citit şi câteva din poeziile mele. Am primit un sprijin extraordinar de la revista Luceafărul, unde decenii la rînd, am publicat numeroase grupaje de poezii.

 

G.A. Cum se împacă în plan diurn gazetarul şi poetul?

 

F.B. Putem vorbi de două persoane. Gazetarul care-şi face meseria, cu plăcere, pentru a-şi asigura traiul zilnic, şi cel care compune, retrăgându-se în singurătatea lui, pentru a scrie. În plan diurn constat că se împacă.

 

Gabriel Argeşeanu

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com