HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

OMAGIU -  ARTUR SILVESTRI

 SEMĂNĂTOR DE CUVINTE ÎN OGORUL SUFLETESC

 Cezarina ADAMESCU (Agero)

 

           Nemaifiind, el continuă să rămână.  Pe cei care ne-au fost, ne sunt şi ne vor fi, e datoria noastră să-i dezgropăm de uitare. Să-i readucem în memoria contemporanilor şi a celor ce vor veni acum şi de-a pururi. Meditând această frază în inima mea, dis-de-cu-toamnă, mi-au revenit în memorie, mai vii ca oricând, fraze, frânturi din ceea ce eu am numit: fantastica mea experienţă cu Artur Silvestri.

Fiindcă această „întâlnire”, acest contact, fie şi pe cale virtuală, mi-a prilejuit un belşug de stări, aşa cum nu mai trăisem vreodată.  Într-un timp relativ scurt. Abia 5-6 luni.

Cu toate acestea, pot preciza că l-am cunoscut pe Dl. Artur Silvestri, mult mai bine după plecarea lui, decât din acel schimb de mesaje şi de epistole nocturne.  Paradoxal cum te poţi adânci în cunoaşterea cuiva, abia după ce a trecut precum fulgerul prin viaţa ta, lăsând urme arzătoare.

Cinstirea memoriei unui om este, îndeobşte,  o datorie de conştiinţă. O datorie sacră  care-ţi atestă verticalitatea şi ţinuta morală şi te motivează ca fiinţă raţională, cu spirit şi sentimente. La ce-ar folosi spiritul, la ce ar folosi afectele noastre dacă nu le-am împărtăşi? Între Lumină şi Taină se strecoară de fiecare dată un dulce fior nostalgic. Îl chemăm, vine singur? Cert e că nu-l alungăm, ci îl lăsăm să ne inunde în calde averse de tandreţe,  de amintiri, revărsări nostalgice, rememorări pioase. Uniţi într-o smerenie mută, cetăţenii României Tainice, îşi pregătesc sufletul să-l cinstească şi să-l comemoreze pe cărturarul român Artur Silvestri, cel care a pus început unei mişcări spirituale fără precedent în cultura românească de pretutindeni. Care a ştiut să focalizeze spiritele româneşti, să le dea o direcţie, să-i îndrume pe calea Luminii,  cea care veşnic răsare şi nu apune.

         Elena, o bună prietenă din Canada mi-a trimis azi o evocare tulburătoare despre Cărturarul Artur Silvestri. Scrisă cu lacrimi. Citită cu lacrimi. De câte ori am lăcrimat în acest an? De sute de ori.   Acest text al ei a însemnat pentru mine imboldul suprem de a răscoli prin durerea mocnită,  ca să dau de acel căpeţel de Lumină călăuzitor pe mai departe. Să-mi ostoiesc dorul şi să-mi pun stavilă întrebărilor rămase fără răspuns.

         Iată acest mesaj:

  

Dragă Cezarina,

Se va împlini un an de la plecarea dintre noi a mult regretatului nostru mentor, Dr. Artur Silvestri. Am scris câteva rânduri pe care te-aş ruga să le publici la "Agero" dar şi la alte reviste la care crezi tu de cuviinţă. A fost o mare personalitate pe care oamenii trebuie să şi-l amintească des, cât mai des cu putinţă.

Calde îmbrăţişări şi urări de sănătate, alături de admiraţia mea pentru întreaga ta activitate.

Elena – Toronto”

 

         E vremea strânsului celor mii de cuvinte, în panere largi pentru  dus la altar. Ele sunt mărturia durerii colective.  Pagini memoriale, fragmente de scrisori, frânturi de amintiri, mesaje îndoliate, cuvinte pe care ne-am sprijinit suferinţa,  aşa cum te sprijini de Zidul Plângerii, de o scară, de tâmpla unei case,  de un umăr de frate, de prieten, de mentor, uneori chiar de străin dispus să primească. Din acea nevoinţă acerbă de comuniune. Poetul grec Iannis Ritsos scria: „Vezi tu, Joliot, dragostea cântăreşte mai greu decât ura – şi palma ne flămânzeşte de strîngerea unei mâini, încât ar strânge şi palma duşmanului nostru”.

 

         Astăzi, cu pioasă smerenie, scot aceste amintiri – dureroase încă,  la iveală. Sunt impregnate de acel aer reavăn şi ascuţit, care taie respiraţia, pe care-l simţi în coşul pieptului şi te strădui să-l împrăştii în tine. Un fel de catharsis. Care te înalţă şi te face să pluteşti spre alte lumi. O eliberare, o curăţire, o purificare generală.  Respir sincopat. Şi totuşi, chem amintirile pentru că nu-mi mai dau pace. Se insinuează şi mă învăluie.

         Întâi a fost vestea neagră. Fulgerătoare. Ascuţită. Cuţit în inimă. Deşi fusesem preveniţi că se află într-o stare dificilă, noi tot speram…Cu toţii speram în miracole. Dumnezeu are planurile Sale de taină. Cine să le descifreze?

         Un an de lipsă acută, de dor nesfârşit, de rugă şi lacrimi, un an de iubire absentă. Un an care mi-a schimbat viaţa. Care m-a făcut alt om. În stare să-şi asume propriile erori, în stare să facă bilanţuri şi să-şi pună în ordine priorităţile, conştient de menirea lui în această vremelnică lume.

         Nu-l cunoşteam demult, dar Prof. Artur Silvestri făcea parte din acea categorie de oameni care-şi pun amprenta definitiv pe inima ta. E vorba de acele întâlniri providenţiale, cruciale, memorabile pe care le ai, de foarte puţine ori în viaţă. Unii nu le au niciodată. Ele-ţi deviază traiectoria şi te conduc acolo unde e mai multă nevoie de tine.

         „Locul Dumneavoastră  e alături de noi” – îmi spusese atunci când ne-am cunoscut şi aceste cuvinte au exercitat o putere magică. Nu le-am prea înţeles pe moment. Mă tot miram şi nu mai conteneam cu miratul. Dar el avea acea capacitate extraordinară de a „citi” oamenii, chiar fără să-i vadă. Citea printre rândurile tale? Simţea din vocea ta? Simţea din tăcerile tale? Din slăbiciuni şi frământări, dar, mai ales, din aerul propriei tale respirări, pe care ţi-l simţea de la depărtare.  Îţi sorbea respirarea, cu fiecare cuvânt spus, rostit sau gândit. Nici nu mai era nevoie de altceva.

         Cert e că nu-l puteai amăgi. Ca pe duhovnic, la sfânta spovedanie. Fiindcă aveai sentimentul cert că vorbeşti cu Cineva  mai presus de tine, aş îndrăzni să spun, chiar mai presus de fire,  o persoană care vede  ceea ce alţii nu văd, aude ceea ce alţii nu aud, simte ceea ce alţii nu simt. Te lăsai în voie, pentru că şi tu, la rândul tău, presimţeai că mâinile care te-au prins zdravăn, te ocrotesc, au puterea tainică de a te sprijini, de a te alina, de a te elibera de angoase. Lăsai pe umărul său generos, toate grijile, toate apăsările, angoasele, spaimele. Cu încredere totală.

          Nu o dată i-am scris, ceea ce mă apasă. Şi el mi-a răspuns, după un foarte scurt răgaz de gândire, de cele mai multe ori imediat, dându-mi soluţia. Zâmbeam. Cum de nu-mi trecuse prin minte? Mergea la esenţe. Nu se încurca în detalii. Se implica şi cu tact şi răbdare, te aducea iar la linia de plutire, te făcea să vezi nevăzutul, să afli ceea ce, cu adevărat contează.

         Acesta a fost pentru mine, profesorul Artur Silvestri. Un duhovnic laic, un om căruia puteam să mă încredinţez, fără rezerve.

         El a făcut un lucru neasemuit pentru mine, o femeie necunoscută: mi-a dăruit încredere. Mi-a dăruit prieteni. Mi-a  dăruit OAMENI. Uniţi într-o Românie Tainică de care până atunci, nu avusesem habar. Mi-a deschis o lume tentantă în faţă şi m-a invitat cu delicateţe în ea. Mi-a dăruit o platformă de afirmare fără precedent. M-a chemat să-i fiu alături în acea grandioasă Mişcare spirituală: România Tainică. Mi-a păstrat un loc alături. Mi-a făcut cinstea să mă numere printre „ai săi”.

         Artur Silvestri avea acea capacitate extraordinară, acea carismă, aş zice,  de a te face să înţelegi şi  mai ales să crezi,  că eşti foarte important în ochii domniei sale. Că tu contezi şi că, în pofida numeroşilor şi diverşilor colaboratori, eşti un „ales”. Te făcea să te simţi confortabil, cu o seniorie în vorbe şi purtări, demnă de un nobil. În această privinţă, caracterul domniei sale era fără cusur. În relaţiile cu redactorii şi colaboratorii, avea o purtare exemplară, şi mai ales, fapt probat, ştia exact cât să ceară şi cât să dăruie, pentru fiecare în parte. Nobleţea de caracter este caracteristica oamenilor mari. Şi dacă, prin cine ştie ce nefericit concurs de împrejurări, îţi atrăgea atenţia asupra unui fapt, ori a unei greşeli şi neatenţii, o făcea în asemenea manieră delicată, încât nu te puteai considera jignit. Avea calităţi de lieder de opinie şi îţi  oferea teme şi soluţii viabile pentru  orice problemă, fără să fii nevoit să te încrâncenezi şi nici să te dai bătut. Alături de domnia sa, puteai lupta pentru o idee, pentru un lucru  sau pentru o persoană, ştiind că mergi pe drumul cel bun. N-am avut nici cea mai mică îndoială în această privinţă, încă de la început.

         Cum aş putea să uit toate aceste binefaceri? Cum aş putea să uit că-i datorez recunoaşterea  din partea confraţilor?  O largă deschidere spre Universalitate. O conectare la viaţa spirituală a planetei.  Un renume. Toate venite  prin mâna unui singur om: Prof. Artur Silvestri.

         Şi el a pus începutul.  A pus piatra durabilă la temelia construcţiei, la înălţarea zidurilor, până la cupolă. Acum îşi priveşte propria creaţie: eu ştiu că el vede şi se bucură. Îi presimt zâmbetul, iluminat de iubirea de oameni, de viaţă, de cultură, de istorie, de neam, de limbă, de toate acele valori pe care le-a promovat întreaga viaţă.

         A creat o Şcoală, un sistem, o mişcare,  o platformă spirituală? Toate la un loc. A fost un model. MODELUL OMULUI MARE, aşa cum îi plăcea să spună despre alţii, pe care i-a adunat sub acelaşi generic. I-au rămas mulţi discipoli.

         Dinadins am amânat clipa când încep să răsfoiesc corespondenţa de după plecarea sa intempestivă. E greu s-o iei de la capăt cu sentimentele. Greu, dar necesar. O terapie freatică. O terapie sublimă.

         „Sper să fiţi bine cu toţii pentru că nu trebuie să vă simţiţi singuri şi nici nu sunteţi!    Cu drag, Silvestri. » 

         Aşa îi scria Maestrul  Artur Silvestri, discipolului său,  C.V. editor şi redactor de contact A.R.P., moment evocat de acesta din urmă, într-un frumos memorial numit : « Nu suntem singuri. Ne-a mai rămas un crâmpei din fiinţa românească. »

         E adevărat că nu ne-a lăsat singuri. Ne-au rămas scrierile sale. Ne-au rămas ideile, proiectele, idealurile, puterea Exemplului său, Modelul Omului Mare, mărturiile de credinţă literară. Ne-au rămas revistele Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. A rămas familia să-i continue visul. E o absenţă încărcată de semnificaţii tainice. Un gol plin. « Un gol în formă de Dumnezeu ».

         Acum, la un an de la trecerea sa la cele veşnice, e vremea să umplem acel gol în formă de Dumnezeu, cu o alcătuire, cât de cât,  pe măsură. Primesc neîncetat « semne » şi « peceţi » ale trecerii sale, rămase încrustate în inimă şi în minte.

         Aici ar trebui să pun SFÂRŞIT. Dar e imposibil. Pentru că, sfârşitul continuă....Şi,  aşa cum spunea Arhimandritul Teofil Pârâianu de la Mănăstirea « Sâmbăta de Sus » - Făgăraş,  care ieri a trecut la cele veşnice : « Împlinind ceea ce ţi se cere, creşti în ceea ce faci ». Iar eu socot că, împlinind o datorie de conştiinţă, am certitudinea că  rostul meu, aici, abia acum începe, cu aceste evocări ale unui om care nu trebuie uitat cu nici un chip.  Şi nu vreau să mă dezleg de  lumea lui animată de setea veşniciei, până nu-i aduc un prinos curat dintr-o inimă palpitând pentru ROMÂNIA TAINICĂ.

 

 Cezarina ADAMESCU (Agero)

 La un an de la plecarea prof. Artur Silvestri

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com