HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

SINGURĂTĂŢI COLECTIVE 

O  FIINŢĂ  DINTR-UN  OCEAN  DE  FIINŢE

 

 Cezarina Adamescu, Teolog

 

         Bulevardul este scăldat în lumina crudă a răsăritului. Şi totuşi, o anume toropeală îi cuprinde pe trecători. Nimeni nu se grăbeşte. Fiecare întârzie parcă nehotărât dinaintea unei vitrine, dinaintea unei porţi ferecate sau pur şi simplu, pe trotuar. O şovăială generală, o nehotărâre îi învăluie ca într-o ceaţă.

         La ora aceasta târzie a dimineţii, fiecare aşteaptă ceva nedefinit, o întâmplare deosebită care să le modifice cursul vieţii, un eveniment oportun pentru a şi-l transforma în punct de reper, dincolo şi înaintea căruia, existenţa lor să curgă la fel de monoton şi fără surprize. Ceva iminent pluteşte în aer, oamenii au atenţia încordată, gata să surprindă amănuntul acela esenţial încă din zorii lui, pentru a nu-i pierde semnificaţiile, nuanţele.

         Cobor spre centru, pe bulevard. Sunt la fel de nepăsătoare, nu mă grăbesc  nicăieri, nu mă aşteaptă nimeni. Mă integrez perfect atmosferei stradale.

         Urmăresc explozia întârziată a mugurilor în acest început de anotimp. Ca în toate primăverile mele. Sunt printre bucuriile pe care nu-mi îngădui să le scap. De fiecare dată la fel. Ca o continuă renaştere. Am ieşit să privesc mugurii care, cu timiditate îşi fac apariţia somnoroşi, răvăşiţi, cruzi, tandri. Tufe de arbuşti ornamentali străjuiesc scuarele din faţa blocurilor turn. În cei mai mulţi copaci pitici, soborul de vrăbii gureşe, puse pe sfadă. Ţin sfat gălăgios, fiecare întrecându-se în ciripit. Mă simt bine. Sunt într-o disponibilitate sufletească deosebită. Ca dinaintea unei Sfinte Liturghii. Ca în timpul Recitativului de Rozariu. Ca în timpul  Frângerii Pâinii.

         Aş îngădui oricui, chiar şi o faptă necugetată; vreau să fiu bună cu toţi oamenii deopotrivă. Vreau să întâlnesc un virtual vrăjmaş care de multă vreme mă duşmăneşte fără motiv, îmi poartă pică sau invidie,  să-l întâlnesc şi

să-l salut, ba chiar să-i dau mâna. Să-i zic simplu: „Pacea lui Iisus s se coboare asupra ta. Te-am iertat, iartă-mă şi tu şi să nu mai fim duşmani. Vrei?...”

         Compun în gând formule de bunăvoinţă şi împăcare pentru orice eventual neprieten. Să le am la îndemână, să le am pregătite, dacă se iveşte ocazia, cine ştie?...Vreau să mă împac cu toată lumea.

         Nu mai suport ostilitatea şi indiferenţa, mânia, trufia şi aroganţa. Vreau să întorc faţa cu bunătate tuturor acelora care au încercat, ba poate au reuşit să mă supere. Astăzi m-am hotărât; de acum înainte, voi fi bună. Nimic nu mă mai sperie, nici singurătatea, nici vârsta, nici desele riduri pe care le observ cu strângere de inimă de la o vreme încoace în jurul ochilor mei obosiţi de citit, de lucrat, de visat, îndeobşte. Închei astăzi o pace cu sufletul meu. O pace care aş vrea să dureze o veşnicie.

         Mă plimb agale pe bulevard şi privesc mugurii, îmi vine să fredonez un psalm. Spun un Bucură-te Marie.  Simt că aş putea fi fericită acum, că m-am împăcat în gând cu toţi vrăjmaşii reali şi închipuiţi.

         Cât de puţin îi trebuie omului pentru a fi fericit!... Îmi cresc, iată, din nou aripi.

         Ajung la Femina şi defilez prin faţa trecătorilor adunaţi neglijent în staţia de autobuz. Fiecare stă singur, cu sine, rezemat de un zid sau copac, citindu-şi revista preferată. Descifrez titluri: Evenimentul zilei, Observatorul, Viaţa Liberă, Sportul, Adevărul…

         Fiecare cu gândurile, cu preocupările lui. Nimeni nu vorbeşte cu nimeni. O singurătate colectivă. Fiecare cu sine, frumoşi şi indiferenţi. Au ieşit să-şi procure revistele, ziarele preferate. Frumoşi şi puri, aşa îi văd. Aidoma sufletului meu. Şi-mi vin în minte versurile lui Nichita: „Nici o femeie frumoasă/ şi nici un copac urât./ Timpul trecea bestial şi pur.”

         Dacă nu m-ar sufoca timiditatea aceasta, aş intra în vorbă cu cineva. Demult n-am stat îndeaproape de vorbă cu cineva. Totdeauna ceva mă împiedică, o teamă confuză, o stare nelămurită de sfiiciune.

         Mă opresc în staţie. Trag cu ochiul. Prin mulţimea aceasta pestriţă şi indiferentă, nu mă mai simt, ca altădată, a nimănui. Am ceva comun cu ei; citesc şi eu o revistă.  Ne asemuim, aşadar, prin citit, chiar dacă preferinţele sunt altele.

         Un fapt divers ne scoate pe toţi din frunzişul lecturii.

         Un copil infirm de un picior trece strada printr-un loc interzis. Aleargă. Da, acesta este cuvântul şi pare atât de insolit, atât de neverosimil… Se sprijină în cârje micuţe, pe măsura lui. Sub genunchiul stâng ar fi trebuit să fie piciorul lui slab de copil în creştere. Nu e nimic acolo.

         O absenţă dureroasă pentru orice privire. Pantalonul lui de elev, e sumecat până deasupra genunchiului şi prins cu un ac de siguranţă enorm, asemănător cu  cele purtate cu eleganţă de unele femei la reverul taillleur-ului.

         Copilul face salturi rapide, cu o agilitate nemaipomenită. E obişnuit cu cârjele parcă de când lumea. Nu pare să se sinchisească de privirile încărcate de milă ale trecătorilor. Aleargă în cârje şi pe dedesubt, prin cracul pantalonului suflecat, se ghiceşte jucând ciotul rotunjit al piciorului. Flutură acuzator la fiecare salt în cârje.

         Trecătorilor le cade dintr-o dată masca de impasibilitate. Devin nervoşi, nerăbdători, preocupaţi de autobuzul care parcă anume întârzie ca imaginea aceasta să îţi rămână întipărită pe retină. E un mesaj subliminal aici. Atenţie! Unii caută să intre în vorbă, fiecare nădăjduieşte un sprijin în faţa acestei anomalii fizice, a acestei nedrepte imperfecţiuni. Şi iar îmi vin în minte versuri stănesciene în Lecţia despre cub: „Ce cub frumos ar fi fost acesta/ dacă nu ar fi avut/ un colţ sfărâmat.”

         Şi din nefericire, copilul acesta nu e singurul infirm de pe lume….E unul din sutele de mii de meteoriţi căzuţi din  lacrima cerului.

         Un cetăţean înjură. E singura lui modalitate de protest faţă de grozăvia priveliştii. Câteva femei îşi pun mâinile la gură. Una îşi face cruce. Alţii îşi pleacă privirile, nesuportând imaginea.

         O amintire din copilărie şi revendică dreptul la lumină. Pe strada Militară locuia o fată, mai mare decât mine care era infirmă de un picior. Nu ştiu din ce pricină, mergea cu piciorul ţeapăn. Iar eu, de câte ori mă întorceam de la şcoală, ocoleam casa aceea şi treceam pe altă stradă. Vederea acelei fete care era de altfel, frumoasă şi blândă, îmi făcea rău. Când mă întorceam cu părinţii din oraş, noaptea, tramvaiul ne aducea până în strada Brâncoveanu care era cap de linie. De acolo mergeam pe jos şi treceam mereu prin faţa porţii fetei. Eu plângeam şi îmi somam părinţii să o luăm pe altă stradă. Nu le dezvăluiam adevăratul motiv. Şi de la un timp se obişnuiseră cu ciudăţeniile  şi sensibilităţile mele. Îmi făceau pe plac şi ocoleam câteva străzi, numai să nu trecem prin faţa porţii fetei. Anxietatea pe care mi-o provoca infirmitatea fizică, desele coşmaruri şi sensibilitatea în faţa agresivităţii şi brutalităţii din jur au fost (şi mai sunt!) umbrele copilăriei mele.

         Iar acum inima mi se strânge dureros.  Băiatul înaintează nepăsător sfidând cu infirmitatea lui adunarea aceasta în aparenţă perfectă.

         Toc-toc-toc! fac micuţele cârje. Ajunge lângă mine. Nu suport să-l privesc.  Plec ochii.  Mă descopăr din nou, vulnerabilă, laşă. Eu care mă crezusem bunătatea întruchipată. Bucuria iluzorie se risipeşte lăsând loc unei neguri. Simt cum sufletul mi se încarcă. O materie vâscoasă, apăsătoare, obscură. Nu mai suport. Am nevoie grabnică de ajutor. Mi-e silă de slăbiciunea  şi nevolnicia mea. În loc să fac ceva, părăsesc staţia. Dar oare ce aş putea face?...Să-i dau nişte bani?...Cu ce i-aş putea alina eu lui suferinţele?... Cu vreo câţiva lei amărâţi, preţul unui bilet de autobuz? I-ar creşte înapoi piciorul?... Gânduri, gânduri meschine. …Traume pe suflet. Scrijelă, scrijelă…

         O, Iisuse, unde eşti cu puterea Ta divină să-l mângâi, să-l mântui de suferinţă, aşa cum l-ai mântuit pe ologul din naştere? Dă-mi pentru o clipă, o fărâmă de putere pentru ca apoi, ca un taumaturg, să-l ating pe bietul copil şi imediat să-i răsară un picioruş aidoma celui teafăr!...

         Alerg. Traversez strada gâfâind. Am ajuns pe bordură. Mă opresc brusc. Fuga aceasta a mea mi se pare un sacrilegiu, o fărădelege. Parcă m-aş afla printre farisei şi saducei. Am un trup oarecum sănătos şi nişte picioare încă bune. Nu-mi fac o virtute din asta. Altele sunt maladiile mele.

         Dar acum, iată s-a declanşat una din acele crize puternice de conştiinţă care mă fac să mă îndoiesc de credinţa mea. Unde e bunătatea, unde e caritatea, iubirea de oameni? Criză, aidoma celei din 1986, când, la cutremurul nocturn, aflată la etajul al 9-lea şi blocul scârţâind din toate  încheieturile şi balansând îngrozitor, m-am prăbuşit în genunchi spunând doar atât, de mai multe ori: „Doamne, murim!”

         După ce primejdia a trecut, de bine de rău, mi-a fost tare ruşine de mine că L-am apelat pe Dumnezeu, doar într-o situaţie limită. Cred că acea criză a determinat şi  întoarcerea mea la Dumnezeu pentru că nu mai suportam propriul comportament fariseic. Va să zică, îl strig pe Dumnezeu, doar când am nevoie, să mă scape, să mă elibereze de angoasă şi de necaz!

         În urechi îmi răsună  zgomotul sec, sacadat al cârjelor pe asfalt, toc-toc-toc, deşi sunt departe. Cer iertare în gând copilului pentru necuviinţa de a alerga şi plec mai departe târşindu-mi paşii. Aş vrea să nu mai alerg niciodată.

         Un  foarte talentat epigramist orb, concitadin, ne spunea adeseori: „Nu vreau să mă consideraţi un handicapat.”

         Oare cum se consideră copilul acesta în faţa celorlalţi? Trebuie să-mi agăţ privirile de ceva, să mă sprijin. Pipăi sub veşmântul cam gros, Sfântul Rozariu la gât. Mă întăreşte. Ori de câte ori sunt la nevoie, îmi e sprijin.

         Plec.  Strâng la piept revista, mă ascund dindărătul ei ca un spatele unei armuri, încerc să răzbat prin mulţimea de gânduri în derivă, amestecându-se, mursecându-se unul pe celălalt, ca o movilă de ochi fără vedere, pipăind, mângâind, învârtind între picioruşe incerte – un cuvânt anonim eliberat din detenţie pe cauţiune.

         Şi în clipa aceea realizez: nu sunt şi eu decât un meteorit, izvorât din lacrima cerului, căzut întâmplător aici, printre alţi meteoriţi aidoma.

         Dar, în spaţiul cel nemărginit există o fiinţă dintr-un ocean de fiinţe care, cu gesturi imperative, mirifice, mă-ndeamnă să nu uit că legile dumnezeieşti şi legile omeneşti pot fi asemenea şi că Legea eternă a iubirii de semeni va domni peste toate veacurile, universal valabilă, aşa cum Iisus Hristos ne-a lăsat-o.

 

Cezarina Adamescu, Agero

http://www.agero-stuttgart.de

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com