Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

„SISTEMUL DE VALORI ESTE DAT PESTE CAP”

 

Dialoguri privilegiate : FLORIN DOCHIA, poet, eseist, director la „Revista Nouă”, Câmpina

 

Maria-Diana POPESCU

Grafica de Hetco (Agero)

 

 

MDP: La noi, în România, există un mediu intelectual capabil să producă valori, dar nu există unul care să le ofere consacrarea. Mă puteţi contrazice?

 

FLORIN DOCHIA: Din cauza unei rupturi. Şi a unei confuzii. Sunt prea mulţi cei se consideră intelectuali şi puţini cei care şi sunt cu adevărat. Consacrarea este confundată cu vizibilitatea mediatică. „Te-am văzut la televizor !” – şi gata consacrarea! Nimic mai fals. Mesajul televizual este mincinos pentru că este, vrând-nevrând, subliminal, dar nu şi profund. El consacră mai cu seamă false valori. Nu produce decât întâmplător cultură, este prin excelenţă loisir, entertainment, distracţie.  

 

MDP: Mi se pare, cultura se află într-un impas izvorît din însăşi ideea de „dezvoltare”. Aşadar, chiar şi din punct de vedere etimologic sîntem, cumva, într-o stare de criză culturală?

 

 FLORIN DOCHIA: Cultura nu trăieşte bine decât în criză. Ea se naşte dintr-o criză a identităţii ce se cere (re-)afirmată. Se naşte dintr-un „conflict” cu realitatea, cu viaţa vie, ce se cuvine ficţionalizată, pentru a fi salvată. Aşadar, dacă vedeţi o criză, fiţi sigură că este o „criză de creştere”!

 

 MDP: Pentru numele Domnului, dar unde aţi stat ascuns până acum? Dacă nu-mi pica în mână „33 - piatră, pasăre, duh”, nu ştiam prea multe despre Florin Dochia?

 

 FLORIN DOCHIA: Nu m-am ascuns deloc. Numai că niciodată nu prea m-am înfipt în faţă. Chiar de atunci de când secolul trecut împlinea cincizeci de ani, şi mama s-a hotărât să mă aducă pe lume, la un an, o lună şi o zi după ce se măritase cu tatăl meu. Am hoinărit prin pădurile copilăriei („fiind băiet păduri cutreieram”, nu?), am scris poezele de copii, apoi poezele de adolescent timid şi sturlubatic (inclusiv revista de literatură „Le ciel”, în două exemplare manufacturate, sau „Sburătorul” din liceu, în care publicam traduceri din Sully Prudhomme), apoi am trăit pe cursul lumii, arareori şi cu mize mici în contra curentului, am întârziat prin biblioteci, am scris şi publicat oarece proză scurtă, teatru scurt, poezie aşa şi aşa, recenzii, eseuri… Abia târziu, am adunat nişte texte între coperte. Chiar, nici nu ştiţi cât mă bucur că poemele din „33 – piatră, pasăre, duh” s-au apropiat de dumneavoastră, de sufletele puţinilor cititori!

 

 MDP: Pentru că a venit vorba despre cititori, trebuie să ştie mai multe despre Florin Dochia. Ce aţi scris, cum e cu „Revista Nouă” pe care o conduceţi?

 

FLORIN DOCHIA: Dacă îmi aduc bine aminte, prin 1987 am debutat (ca să zicem aşa, în volum) cu o piesă de teatru scurt, „Şoimul”, într-o antologie intitulată „Arta dialogului”. (Mai semnau acolo: Tudor Popescu, Radu F. Alexandru, Virgil Stoenescu, Dina Cocea). Publicasem poezie şi proză pe ici, pe colo, prin reviste literare, de prin 1968, fără vreun ritm anume. Când un bun prieten, criticul Constantin Trandafir şi un altul, poet, editor şi proprietar de tipografie, Marian Ruscu, au insistat, am publicat primul volum de poeme: „Geometria singurătăţii”, în 2003. La Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu” din 2004, această carte a primit premiul „Opera prima”. Mi s-a părut un semn, pentru că fusesem între cei câţiva (puţini) care formaseră „echipa” iniţiatoare şi organizatoare a festivalului/colocviilor „Nichita” între 1984 şi 1990, ba chiar editasem „Caietele Nichita Stănescu”, acum adevărate rarităţi de anticariat. Conjunctura a făcut ca, tot în 2003, să îmi apară şi „Grădina de hârtie”, pentru ca în 2004 să „ies pe piaţă” cu alt titlu, „Conserva de fluturi”. 2006 a fost anul în care Editura Fundaţiei Culturale Libra a acceptat şi a publicat o carte de interviuri reunite sub titlul „Puterea lui Don Quijote” şi subtitlul „Studiu aplicativ despre sursele şi rosturile creaţiei”. A urmat „33 – piatră, pasăre duh”, la sfârşit de 2007 şi aşteaptă să mă hotărăsc poemele din „Şarpele dezaripat”, din „Cântece pentru ştergerea umbrei” şi, desigur, „Uimirile lui Sancho Panza” – tot nişte interviuri, încă în lucru. Acum, despre Revista Nouă, care pe 15 decembrie 2007 a împlinit 120 de ani de la înfiinţare. Din prima serie, a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, au apărut numai 30 de numere. Seria a doua a fost în 1990, la Ploieşti, două numere. Seria  a treia era doar un supliment lunar de 4 pagini al unui săptămânal câmpinean, din 2000. Abia în aprilie 2004 apare primul număr al seriei a patra, în forma cunoscută azi, cu cel puţin 32 de pagini, la Câmpina, dar nu doar despre Câmpina, ci despre literatură, în general, cu precădere românească, şi despre alte arte. În funcţie de finanţare, dorim să apară lunar… Încercăm să punem accentul pe valoare. Nu coborâm prea mult ştacheta şi nici nu vrem să fim prea academici.

 

MDP: Cine mai citeşte astăzi, că de scris se scrie destul?

 

 FLORIN DOCHIA: Citeşte cine vrea şi cine are timp să vrea. Cititul este, poate, un lux, cere bani şi timp (iar timpul înseamnă bani, nu?). Dar beneficiile sunt incomensurabile, pentru cine le înţelege… Aşadar, cititorii aparţin de o elită, aşa cum a fost întotdeauna. Vremea comunistă a fost o excepţie, nu exista alternativă la carte. Acum, explozia mediatică a subminat obişnuinţele celor mai în vârstă, iar pentru cei tineri constituie scop în sine. Lenevie casnică… Pe de altă parte, se vorbeşte de păcatele Internetului şi se vorbeşte cu… păcat. Se uită că pe pagina web se şi citeşte, este ca permisul all time la o bibliotecă borgesiană, fără sfârşit şi fără oprelişti. Pericolul este să te pierzi în labirint. De unde luăm o Ariadnă?

 

„CANONUL ZILELOR NOASTRE ESTE LIPSA DE CANOANE”

 

 MDP: Ce e de spus despre critica literară? Ce-şi doresc cârcotaşii de meserie de la literatura prezentului? Vreau şi eu un răspuns cutezător, m-am săturat de învăluiri mătăsoase.

 

 FLORIN DOCHIA: Suntem în Zona crepusculară… Şi nici măcar nu sunt cutezător, ci numai cinstit cu mine şi cu ceilalţi. Ceea ce a fost în ultimele două-trei decenii ale secolului trecut ori în perioada interbelică, nu s-a mai repetat după 2000. Aproape că nu mai înţelegi nimic. Marca zilelor de azi este cronica publicitară. Editurile care se respectă au criticii de casă. Revistele literare, în primul rând cele din Capitală, bagă în seamă numai ceea ce apare la 7-8 edituri şi autorii care trebuie să se vândă. Citind cronicile din ultimii doi ani ale unui critic, să zicem, sau dintr-o revistă cu pretenţii, nu-ţi poţi face o idee corectă despre mişcarea literară românească din perioada respectivă. Foarte puţini scriu „cu metodă”, iar de citit astfel, nici pomeneală! Semidoctismul este la mare preţ, pentru că se cumpără ieftin. Departe de mine ideea că nu există şi excepţii, dar în cazul acestora vedem că tendinţa este ca obiectul analizei/interpretării să fie ales dintre valorile consacrate – oamenii vor să-şi „construiască o operă” şi nu riscă să o facă pe terenul nesigur, neaşezat al literaturii prezentului. Drept este că şi cantitatea de (pretinsă) literatură este imensă. Un prieten zicea că, într-o viaţă, poţi citi maximum trei mii de cărţi. Un critic, poate, citeşte şase mii (cu excepţia lui Alex Ştefănescu!). Câte apar, anual, numai la noi, şi ar trebui măcar răsfoite? Şi cu ce bani să le cumperi? Aşa că un autor de recenzii săptămânale alege din ceea ce îi trimit autorii ori, mai rar, editurile. Dar raftul lui nu se goleşte nicicum, ba din contră. Se golesc însă cele de la biblioteci. Eugen Simion povestea că ultima sa carte de critică s-a tipărit într-un tiraj de o sută de ori mai mic decât unele dintre cele apărute înainte de 1990, iar pentru bibliotecile judeţene nu s-a cumpărat nici măcar un exemplar; ce să mai vorbim de bibliotecile mai mici. Pe de altă parte, oare cârcotaşii îşi doresc o „literatură bună”? Adică să rămână fără „obiectul muncii”? Suntem tot în Zona crepusculară… Sistemul de valori este, întâi, dat peste cap. Criteriile judecăţii nu mai ţin de vreun canon – canonul zilelor noastre este lipsa de canoane. Mă gândesc la faptul că nu avem, pentru literatura română contemporană, ceva de genul The New York Times Book Revue, săptămânal cu ediţie în limba română, de scurt timp. Cronicile de acolo, consistente, sunt un model de critică de interpretare credibilă, accesibilă, lipsită de parti-pris-uri. A existat, la un moment dat, „Piaţa literară”, dar a murit repede…

 

MDP:  Există o poetică postmodernă?

 

FLORIN DOCHIA: E ca în anecdota aia cu Iţic şi Ştrul: unii zic că da, alţii zic că ba. Postmodernismul există, asta este sigur. Estetica lui, poetica lui este o recenzie a modernismului. Postmodern(işt)ii încearcă vechile canoane rând pe rând ori pe toate deodată. După modelul lui Monsieur Jourdain, postmodern(işt)i au fost, la noi, întâi, şaizeciştii. Apoi au venit, plini de entuziasm, optzeciştii, care au cam epuizat căruţa cu paiaţe. Douămiiştii, cum îşi zic ei cu orgoliu, pentru că, vorba lui Marin Sorescu, „trebuiau să poarte un nume”, se nutresc din ce a mai rămas: un pic de avangardă geobogziană (minus puşcăria), un pic de dada şi mult amatorism tehnic şi stilistic. Dintre aceştia din urmă, unii vor confirma pentru că au realmente talent, alţii vor popula insectarele arhiviştilor de serviciu. Postmodernismul pare a fi încheierea modernismului, siajul din urma Titanicului, concluzia înainte de a scrie „Koneţ filma”. Dacă ar fi să ne luăm după Theodor Codreanu & comp., altceva  a început deja, de multă vreme: transmodernismul. Mie îmi place să cred că primele semne au fost atunci când Nichita Stănescu a început să fie preocupat de Logica ideilor vagi. Dar peste volumele sale din ultima parte a vieţii nu prea s-a aplecat nimeni cu adevărat. De ce? Pentru că nu exista „instrumentarul estetic”. Aşa este mersul lucrurilor şi nu de azi, de ieri. Abia de-acum pare a se putea judeca estetic mai aplicat, când ne putem documenta despre mulţimile fuzzy şi teoria aferentă apărută incipient pe la 1920… (ca să nu mergem chiar până la teoria „stringurilor“, pentru care  universul este alcătuit din 11 dimensiuni…) Logica binară, impusă numai de câteva sute de ani, s-a dovedit a fi bună doar pentru tehnică, nu pentru gândirea omului. Ne întoarcem la Treime, se vede deja… pentru cine are ochii deschişi şi mintea limpede.

 

MDP: Timpul mai reprezintă pentru scriitorii postmoderni o categorie exemplară şi imuabilă a devenirii istorice?

 

FLORIN DOCHIA: Deloc! Timpul nu reprezintă nimic pentru scriitorii postmoderni! Pentru ei există numai eternitatea. Iar aceasta este formată dintr-un şir infinit de nopţi (nedormite?). De fapt, timpul, în sensul în care cred că e pusă întrebarea, este o invenţie umană, o decupare/rupere a unei dimensiuni a Universului pentru uzul propriu fiinţei umane trecătoare. Libertatea nu se poate trăi în timp, adică de azi pe mâine. Iar istoria şi devenirea ei – curgerea, adică, înţeleg – este tot o invenţie umană pentru „măsurarea” aproximativă a unui şir de întâmplări, adesea lipsite de relevanţă. Postmodernul nu este, aşadar, interesat de istorie, decât cel mult ca să o manipuleze. Punct.

 

MDP: Haosul şi dezordinea lumii reale au devenit cumva motive centrale ale temporalităţii postmoderne?

 

FLORIN DOCHIA:  Nu aveau cum să nu devină. Încă James Joyce i-a zis „haosmos”, pentru a defini „eterogenitatea din cadrul omogenităţii”. Finnegans Wake (1939) este proba indubitabilă a rezolvării „esteticamente” a problemei lumii postmoderne multilingve şi multiculturale – criza de comunicare într-o lume inundată de mesaje hiper-redundante.

 

MDP: Schimbarea de orientare pe care postmodernismul românesc o impune în cultura noastră, dinspre modelul francez, completat ulterior cu cel german, spre cel anglo-saxon, merită remarcată, aprofundată?

 

 FLORIN DOCHIA: Păi, nu prea mai avem ce aprofunda. Gata. S-a terminat. A trecut, ca pojarul la prunci. Chiar dacă nu observăm, postmodernismul e deja istorie. I se scrie – i s-a şi scris! – Istoria. Este un fenomen trăit, consumat, poate fi re-trăit de oricine socoteşte de folos pentru sine experienţa. Nu-i nimic negativ în cele ce spun. Este o constatare. A fi postmodern, nu mai este azi nici o marcă deosebită. (Ca în anecdota aia cu moda saboţilor, în care soţia îi reproşează soţului: „Toate proastele au şi eu n-am!”) Mai degrabă, în unele arte, mai cu seamă cele plastice, avem de-a face cu un neo-modernism, care, se poate presupune, duce tot la transmodernism.

 

„SPIRITUL POSTMODERN, CRED, ARE O SINGURĂ CALITATE CE-I APARŢINE FĂRĂ TĂGADĂ: DECADENŢA

 

MDP: Spuneţi-mi, vă rog, pentru a ne apropia de esenţa spiritului postmodern, ce trebuie să punem în relaţie?

 

FLORIN DOCHIA: Unii au pus în relaţie trăsăturile discursului postmodern cu acelea ale unei noi episteme şi ale unei presupuse noii estetici, adică dinspre planul epistemei spre cel al literaturii, identificând trei paradigme: pluralismul, relaţia şi procesualitatea. S-a ajuns, astfel, la constatarea că finitudinii lumii materiale literatura îi răspunde printr-o deschidere amplă a tuturor planurilor narative şi a textului însuşi. Proza postmodernă, spre exemplu, nu construieşte o „realitate“ transcendentă, ci încearcă să pună în limbaj „imanenţa“, dezordinea şi pluralismul lumii. Avem o proliferare a detaliilor şi a temelor diverse, ţinând de arbitrar şi impredictibil. Limbajul pune în evidenţă astfel de trăsături ale temporalităţii şi încearcă să ofere forme noi de reprezentare a nonreprezentabilului. Eu nu sunt convins că se întâmplă chiar aşa. Nu de altceva, ci pentru că, în asemenea termeni, după asemenea algoritmi, îi putem judeca şi pe Longos ori Homer, ca potenţiali precursori ai postmodernismului. Esenţa spiritului postmodern este refugiul în modern (şi chiar mai adânc) pentru a „fura” forme pentru conţinuturi aparent noi. Scriitorul este tot faţă cu realitatea prezentului şi tot pe aceasta cată s-o ficţionalizeze. Că reuşeşte sau nu să creeze lumi noi, fantasme convingătoare, asta ţine nu de starea sa de postmodern, ci de starea sa de talent şi stăpân pe tehnicile –  vechi şi noi ale – creaţiei. Spiritul postmodern, cred, are o singură calitate ce-i aparţine fără de tăgadă: decadenţa. Şi asta nu este deloc puţin, pentru că nu se decade decât din ceea ce a fost strălucitor cândva.

 

MDP: Faceţi parte din generaţia computerizată, dar, slavă Domnului, nu din generaţia celor care s-au născut cu mausul la gât. Mai apucaţi să vedeţi cum creşte iarba, cum crapă mugurii?

 

 FLORIN DOCHIA: Nu înţeleg de unde atâta cruzime! Văd în fiecare zi, în câteva reprize de câte un sfert de oră „cum creşte iarba, cum crapă mugurii”, mergând de acasă la birou şi viceversa. Şi vă mai zic ceva, dar să rămână secretul nostru! Am o grădină de legume pe care o lucrez din primăvară până în toamnă. Apoi, ştiţi, am obiceiul să visez… cu motanul Piţi torcând lângă mine….

 

MDP: Mărturisesc, nu cred în ierarhiile literare ale prezentului, nu cred în premii literare, nici în  concursuri. Unele sunt atribuite pe criterii politice, financiare sau după un anumit algoritm de multe ori păgubos. Mă puteţi contrazice?

 

FLORIN DOCHIA: Iată că nu vă contrazic. Şi mai mult ce să spun? Doar că se întâmplă ca, uneori, la acordarea premiilor, să nu ai de unde să alegi. Spre exemplu, anul în care „Cruciada copiilor” de Florina Ilis a obţinut Premiul pentru proză al revistei România literară şi alte premii, a fost un an slab pentru proză. Romanul este nu foarte realizat, chiar dacă despre talentul autoarei şi ştiinţa construcţiei nu avem a ne îndoi. Dar, în acel context, a fost cel mai bun. Acum a trecut pe raftul doi sau trei, în cazul cel mai fericit, chiar între cărţile ei. Bine a fost pentru Florina Ilis că, după asta, a câştigat ceva (mai mulţi) bani cu romanele sale, ocupând locul 67 în Top 100 de femei de succes 2006, la revista „Capital”. Iată că găsesc şi cum scria pe atunci un recenzent entuziast: „Dan Brown şi Paulo Coelho ar trebui să facă un drum la Cluj să afle de la Florina Ilis cum se creează impresia de policier şi thriller fără a abdica aparent de la preceptele literaturii înalte.” Aferim, coane! (Dacă nu cumva ghicim şi oarece ironie subtilă…) Dar de ce nu şi Mario Vargas Llosa?

 

MDP: Hiperliteratură, hiperlume sau „Ce” în loc de concluzii?

 

FLORIN DOCHIA: E blogul lui Marius Ianuş? Cel cu ştrumfii? Ori de mai departe, de la Mircea Cărtărescu şi „Levantul” său? Este un joc frumos, prietenos, dar este un joc. Este un spectacol anamorfotic, da, asta este a doua calitate a postmodernismului, lângă decadenţă: spectacolul. Dar eu cred că omenirea e vremea să pună accentul pe Om, pe Individ. Artele pot salva Omul. Secolul XXI va fi al sufletului sau va fi uitat în veacul vecilor.

 

MDP: Vă rog, spre final,  un exerciţiu de admiraţie, unul de repudiere, altul de vizionarism.

 

FLORIN DOCHIA: 1. Lista foarte foarte scurtă: Dostoievski, Thomas Mann, Borges, Marquez, Llosa… Whitman, Poe, Valéry, Bacovia, Nichita, Nichita…

2. Proletcultism, pornografie (o fi pleonasm?)

3. Vremea Poeziei abia vine. Va fi ca la începuturile Lumii, care s-a născut dintr-o metaforă a Creatorului

 

Maria-Diana Popescu

 

 

 

 

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)