HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Dialoguri privilegiate

 

Conf. univ. dr. SORIN BORZA, Univ. Oradea

Facultatea de Ştiinţe politice şi Ştiinţele Comunicării

 

Maria Diana Popescu, Agero

 

MDP: Stimate domn Sorin Borza, parafrazînd titlul lucrării dumneavoastră de doctorat, onorată cu Magna Cum Laudae, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cum aţi defini conceptul de democraţie în filosofia lui Sorin Borza?

 

Dr. Sorin Borza: Atunci când studenții mei au insistat să afle același lucru, am răspuns la limita de sus a ironiei, că orice democrație concretă nu e decât expresia unui ricoșeu controlat al voinței de putere. Nu spun asta doar pentru a reconfirma solidaritatea mea cu Platon: după cum știţi, Platon nu iubea democrația și o parte din argumentele lui mi se par și acum cât se poate de actuale. Nu e nevoie de prea multă ingeniozitate din partea cuiva familiarizat cu practicile concrete de guvernare, pentru a identifica dimensiunea simbolică pe care o preiau în societatea noastră o serie de concepte atât de dragi filosofiei politice moderne. Libertatea, dreptatea, democrația ori solidaritatea au căpătat pentru mulți oameni aflați în fața unor decizii capitale de viață, semnificații pe care le-am căuta degeaba în cele mai temeinice enciclopedii. Și chiar dacă, mânați de vreo formă rezonabilă de iluminare, oamenii ar conveni asupra unui sens comun al libertății sau democrației, nu cred că un regim mai generos ar înlocui imediat proastele obiceiuri moștenite din vremuri de tristă amintire. În ce mă privește, nu sunt pregătit să apăr un înțeles literal al democrației, pentru că eu nu privesc binele sau dreptatea ca produse consensuale.  

 

MDP: Domnule Sorin Borza, am ajuns la concluzia - nu ştiu cum, aşa, dintr-o dată - că dacă filosofie n-ar exista, omenirea nu ar fi cu nimic mai interesantă decît materia minerală, poate am fi devenit cu toţii exponate într-o „Vitrină cu imprudenţe”, hrănindu-ne în permanenţă dintr-un imperfect perfect. Ce se poate şi ce nu se poate fără filosofie?

 

Dr. Sorin Borza: În societatea est europeană inerția prestigiului presei este deocamdată destul de mare și din acest motiv tentația de a expertiza public probleme de filosofie se manifestă chiar atunci când participanții la dezbateri știu bine că sunt puține șanse ca publicul larg să profite cu adevărat de pe urma lor. Cum nu se întrevede nici o modalitate de a transforma în manuale de acțiune profitabilă, majoritatea textelor filosofice apar pentru publicul larg ca expresii ale unei erudiții lipsite de folos imediat. A „face filosofie” este, în acest context, un demers exotic pe care mulți îl privesc ca formă de inadaptare. Discursul filosofic este preluat la nivelul simțului comun ca o formă ratată de literatură. La adăpostul acestor prejudecăți a luat naștere clișeul de extracție heideggeriană conform căruia filosofia veritabilă e condamnată să rămână inactuală. În opinia mea avem aici un exemplu elocvent de deturnare imprudentă a gândirii lui Heidegger. Înțelesul redutabil al filosofiei nu trimite expres la terminologii pretențioase. În filosofie nu e nevoie de prea multe cuvinte, ci de cuvinte puternice. Cred că a venit momentul să luăm în serios posibilitatea de a renunța la orice ritual de seducție și la orice fel de aroganță „echipată” filosofic. Greșesc grav cei care au sentimentul că pot privatiza filosofia din rațiuni elitare. Plecând de la acest sentiment industrios de rightness și consens filosofia de catedră și-a cultivat o falsă identitate ontică pe seama căreia unii au inferat neputința gândirii filosofice de a reacționa în mod util la problemele concrete ale omului. Din rațiuni instrumentale actul filosofării și într-un sens mai larg înseși gândirea, a lococentrat individul. Vorbăria individului recent articulează teme și propune dezbateri în funcție de priorități ce decurg din ierarhia unor interese conjuncturale. Acești oameni se poartă cu filosofia precum cu propria menajeră. Și sunt pedepsiți zilnic de indiferența celor care fără a scrie cărți de filosofie probează o gândire traversată de vigoare filosofică incontestabilă.

 

MDP: Kant neagă posibilitatea lumii de a accede, de a pătrunde, de a cunoaşte adevărul absolut, neagă existenţa lui Dumnezeu din raţiuni sistemice. Ce anume neagă filosoful Sorin Borza cu privire la adevăr, însă din perspectivă teologică, ştiind ca E. Kant inversează raportul religios şi moral?

 

Dr. Sorin Borza: Mă tem că felul în care a fost formulată întrebarea mă aduce în situația de a fi irelevant în ciuda oricăror străduințe de a mă face simpatic în mod nediscriminatoriu. M-aș limita să observ doar întâmplarea că în ce mă privește pot concepe trăirea religioasă exclusiv sub presupoziția neputinței rațiunii de a produce dovezi privind existența lui Dumnezeu. Kant nu a negat niciodată utilitatea conceptului unei ființe supreme, cel puțin în unele privințe și, mai mult decât atât, cred că ar fi lipsit de fair-play să derivăm din imposibilitatea dovezii ontologice sau a celei cosmologie ostilitatea lui de principiu față de orice formă de teologie. Dacă e imposibil să preluăm conceptul de Ființă supremă pe baza unor dovezi care să îl confirme ca realitate obiectivă, nimic nu ne îndreptățește să respingem victorios posibilitatea existenței lui Dumnezeu. Dacă întrebarea urmărea cumva identificarea unui plasament de natură personală, vă pot răspunde foarte simplu: în ce mă privește sunt sigur că orice credință adevărată se tace. Adevărul lui Dumnezeu și adevărul pietrelor sunt de o ființă.

 

MDP: Care ar fi adevărurile aflate pe cont propriu, adăugîndu-le un soi de firesc al raportării la prezentul debusolant, care le provoacă şi care le înlesneşte? Tot aici, ce aţi cîştigat de pe urma filosofiei în materie de spirit?

 

Dr. Sorin Borza: Am avut norocul să mă întâlnesc cu filosofia într-o vreme când lipsa de proiecte intelectuale și disprețul pentru orice formă de autoritate mi-au înlesnit suficientă intimitate cu cărțile și destul discernământ pentru a refuza avantajele pertinenței cu orice preț. Nu mi-am pus niciodată la modul serios problema profiturilor spirituale pe care le-ar putea procura relația mea tensionată cu o seamă de lucruri pe care cei mai mulți dintre oameni le consideră de la sine înțelese. Filosofia mi-a dat curajul de a fi neîncrezător față de cuvinte și înțelegător față de oameni. Nu am obsesia adevărului (las oamenilor de știință această misiune) și nu cred că mi-am ratat mântuirea doar fiindcă declar în mod cu totul și cu totul frivol că „e greu să trăiești în lume fiindcă e greu să taci”.  Ca să înlătur orice echivoc vreau să mai spun că gândirea filosofică nu se maturizează prin dispoziția deliberată a individului de a se apleca spre o temă filosofică ori alta. Nu există o instituție anume care să livreze la comandă atitudine filosofică. Gândirea și dragostea împărtășesc superioritate lor față de orice alte expresii ale vieții în orizontul nespusului. Aș stinge misterul cu o parafrază celebră: dacă nu mă întrebați ce mi-a adus mie filosofia știu prea bine, și dacă mă întrebați, atunci nu mai știu...

 

MDP: În momente diferite avem capacităţi de receptare diferite. Sînt tot felul de date care ne privesc, dar care  în egală măsură privesc  şi timpul în care trăim. Am sentimentul că şi în filosofie s-a ajuns la o răspîntie unde remarcăm un neajuns al determinărilor de mai înainte - prin comparaţie, o răspîntie, precum trecerea de la arta păgână, să zicem, la arta medievală, la arta creştină sau trecerea de la gotic la baroc…

 

Dr. Sorin Borza: Mă tem că doar graba noastră de a recalifica lumea în orizontul tulbure al postmodernității ne determină să teoretizăm răspântii și conversiuni peste tot unde prezentul germinează, sfidând inerția mentalităților. Criza umanității europene sau generațiile de sacrificiu sunt simptome șablon ale unei angoase cât se poate de clasice. Criza morală pe care o acuză contemporanii nu mă îngrijorează atâta vreme cât ea revigorează prin problematizare un anume tip de civilizație. Sunt mai degrabă preocupat de ambiția sistemelor moderne de educație de a „forma competențe” trecând sub tăcere mutilarea administrată democratic pe care o suferă atâția oameni respectabili dispuși să facă lucrurile „așa cum se cuvine”, fără a se întreba vreodată „la ce bun?”

 

MDP: Paradoxal, într-o perioadă în care se cer lămurite numeroase probleme privind statutul social al scriitorului, locul şi rolul său în societate, circulaţia operei literare, abordările sociologice ale literaturii din România sînt destul de timide. Există Mircea Eliade, Traian Herseni şi alte cîteva nume de contemporani…

 

Dr. Sorin Borza: Fiindcă nu pot fi un furnizor de opinie autorizată, prefer o relocare a chestiunii într-o zonă mai modestă, dar mai ușor de controlat. Herta Muller (insistent revendicată de „boierii minții” și doar în subsidiar de literatura română) și Mircea Cărtărescu pot fi excelente studii de caz. Am spus și cu alte ocazii că în România pe fondul modernității noastre ratate ieșirea din zona conformismului intelectual rămâne un act solitar. Discursul de escortă frapează prin complezență, iar acolo unde violența critică rupe monotonia, calitatea argumentației e adesea în mare suferință.

Personal am convingerea că, în bună parte, criza regională cu care ne confruntăm își are originile în spațiul unei culturi a docilității. Gândirea care seduce a luat pe nesimțite locul gândirii care descoperă și întemeiază. Acest viraj nu are o unică explicație: știm însă bine că o teză care nu seduce, nu produce consens. Ne interesează consensul (dincolo de indicația etimologică a termenului) pentru motive complet străine preocupării colective pentru un anumit sens. Raportul între sens și confirmarea lui prin actul de comunicare (și împărtășire) s-a răsturnat: am sens acolo unde disloc masa critică necesară care poate confirma prezența sensului la nivelul discursului meu. Chiriașii literaturii globalizate sunt temeinic tribalizați, iar mijloacele de comunicare în masă au „meritul” principal în acest sens. De ce ar fi cineva ispitit să mai cumpere cărți știind prea bine că pot afla acolo doar variațiuni previzibile pe teme avizate instituțional?

 

MDP: Prin toată abaterea şi suficienţa literară a prezentului, se poate săvîrşi cumva în istorie o vădită deplasare a conştiinţei estetice? O răsturnare definitivă a valorilor? Istoria contemporană este în mod cert într-un moment de schimbare a paradigmelor, inclusiv artistice...

 

Dr. Sorin Borza: Am sentimentul că înclinația colectivă de a boteza „revoluție” orice moft nonconformist are mai degrabă rațiuni publicitare și nu reflectă un șoc  spiritual veritabil. E vizibilă o anume descentrare estetică a contemporanilor însă mi-e greu să identific aici simptomele clare ale unui „cutremur” în profunzime. Imagocentrismul contemporan nu e expresia unui viraj pur estetic. Lumea contemporană s-a specializat în trădări din ziua în care privirea a devenit locul de împlinire a adevărului. Imagocentrismul şi vinovăţia asociată lui reprezintă îtr-un anume sens răzbunarea spirituală a Islamului. Iconoclasmul creştin s-a stins sufocat de aroganţa lui Aristotel. Privirea ca act de extremă infidelitate e un import din Orient. Privirea întreține seducția pentru că poate gestiona esteto-politic misterul. Misterul se perpetuează undeva dincolo de voalul islamic şi orice atentat la mister justifică represalii. Occidentul s-a lăsat prins în jocul privirii şi îşi consumă patetic pofta de exotism şi adrenalină. Omul occidental pare acum pregătit pentru compromis. Trădând raţionalismul am pierdut din eficienţă dar, am câştigat o libertate simbolică pe care doar omul arhaic punea preţ. Şi, după mai bine de trei sute de ani, Europa pare gata să-i sacrifice pe Aristotel şi Descartes de dragul unei libertăţi în orizontul căreia nu rămân prea multe opțiuni.

 

MDP: Stimate domnule dr. Sorin Borza, spuneţi-mi, vă rog, pentru a ne apropia de esenţa spiritului postmodern, pentru a-l înţelege mai bine, ce trebuie să punem în relaţie?

 

Dr. Sorin Borza: Ceea ce numin astăzi postmodernitate nu e decât un machiaj cultural al fricii ancestrale de singurătate. Tehnica modernă este ocazia diseminării la scară mondială a produselor culturii reproșului. Lipsa căutată de sens a operelor artei postmoderne nu e decât rechizitoriul unei omeniri private de șansa de a iubi și de a se bucura de iubire.

 

MDP: Ce înseamnă această mutare a accentului de pe enclavizare pe globalizare, invocînd un precedent cultural specific sau conceptul de valoare naţională?

 

Dr. Sorin Borza: Ispita globalizării a căpătat anvergură doar atunci când mijloacele de comunicare în masă au permis „sacerdoțiul” planetar. Predica planetară este principala tehnică a vasalizării postmoderne. Orice susținere susceptibilă de consens este remorcată ideologic și valoarea socială a unei teze crește proporțional cu numărul indivizilor consensuali pe care îi poate întreține. Consumatorul comun de cultură extrage din acest spațiu predeterminarea ideologică a oricărui discurs ontologic și își justifică astfel disprețul pentru dialog. Validarea actului intelectual în genere prin intermediul uni criteriu imun la conținuturi (doar seducția contează) aduce cultura în situația de „echipament”. La limită, orice act de reflexie ajunge să fie perceput ca un răspuns politic la întrebări etice esențiale tocmai fiindcă orice ideologie propune prin intermediul culturii de masă un înțeles pentru ceea ce societățile au convenit că trebuie să fie „binele public”.

 

MDP: Un critic de artă contemporan afirma că esteticul dovedeşte o stare de criză sau, mai exact, că exacerbarea esteticului dovedeşte o stare de criză, şi anume incapacitatea de trăire mistică, incapacitatea de a accede nemijlocit la Dumnezeu, la transcendenţă. Poate fi esteticul un fel de năut al transcendenţei, un înlocuitor, un vehicul?

 

Dr. Sorin Borza: Arta ca exercițiu evazionist nu e o descoperire a contemporanilor. Nu-mi dau seama dacă artistul contemporan crează pentru a se mântui, dar e aproape sigur că nu e posibilă nici o formă de mântuire în absența riscului creator.

 

MDP: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni se află în lanţuri”, spunea la timpul său Jean Jaques-Rousseau. Cum nuanţaţi afirmaţia la nevoile şi realităţile prezentului?

 

Dr. Sorin Borza: Omul modern vorbește în exces despre libertate tocmai pentru că întâmpină mari dificultăți atunci când trebuie să decidă cum poate profita practic de ea. În orizontul vasalității postfeudale. Estul Europei echipează propria modernitate ratată cu o viziune de import asupra libertății. Nevoia acută de consens cu spiritualitatea (în definitiv cu lumea) occidentală pare să fie mai mult decât un vechi complex de inferioritate. Prins între „pereţii” singurătăţii lui aglomerate omul recent din Est e mai dispus să trişeze ca oricând. Incapabil de reacții neprovocate el are la dispoziţie un întreg arsenal de exotisme. Libertatea, ca dotare personală, rămâne pentru el un accesoriu cu destinaţie demonstrativă. Ar trebui să fie foarte clar pentru oricine că nu eşti niciodată liber doar fiindcă un guvern sau altul îţi dă garanţii constituţionale pentru asta, ci trebuie să dispui de o înţelegere operațională a stării tale şi a lumii fără de care nu poți profita de un sens concret al acestei libertăţi. Vasalitatea postfeudală care apasă azi Europa e înțesată de indivizi lipsiți de libertate. Acești oameni nu și-au pierdut libertatea printr-un mecanism clasic care generează limitări ale opțiunii. Problema lor rezidă într-o profund deficit de natură culturală. În absența articulării unor norme validate prin experiențe de ordin cultural-național omul nu poate asuma un sens concret și personal al acțiunii libere. Atitudinea extrem conformistă a intelectualității post-sovietice și este principala formă de limitare a libertății. Cultura în calitatea sa de temei al autonomiei intelectuale e singurul manual care poate oferi instrucţiuni valide despre felul în care ar trebui să-ţi foloseşti (ca om) libertatea.

 

MDP: Mi se pare mie sau forţe anonime încearcă să creeze azi o nouă împărăţie a spiritului?

 

Dr. Sorin Borza: Nu mă simt îndreptățit să atac un asemenea subiect, pe de o parte fiindcă am o problemă cu fixarea rezonabilă a conceptelor și mai apoi fiindcă actul de cultură mi se pare inițiatic într-un sens cu totul păgân. Dacă intelectualii angajați sunt forțe anonime și valorile de cultură sunt borne ale împărăției spiritului atunci e posibil să aveți dreptate. Cultura ca act social fondator denunță și corectează o lipsă de sens, dar e mai mult decât o expresie a științei de a institui ceva: înainte de toate cultura e o formă de ieșire din impotență. Dacă actul cultural e o formă de înțelegere a lumii care s-a apucat metodic de treabă (în plan social) atunci e cât se poate de firească tentația imperiilor moderne de a se „echipa” cultural. Activitățile spirituale au primit o încărcătură pronunțat politică nu pentru că intelectualul ar fi devenit în mod spontan mai eficace pe linia capacităților sale de a face descoperiri sau pentru că prin arta sa poate spune un adevăr nou, ci pentru că e un vector privilegiat de influență. El mișcă „roțile” istoriei...

 

MDP: Stimate domnule Sorin Borza, ce acuză crizele repetate din învăţământul românesc?

 

Dr. Sorin Borza: E cât se poate de evident faptul că școala preia orice conversiune manifestă în plan social ori politic. După cum probabil știți, Universitățile din România reflectă simptomatic criza morală pe care o acuză tranziția postcomunistă. Confuz și indsiciplinat structural beneficiarul tipic al serviciilor educaționale este candidatul ideal pentru eșec. Serviciile educaționale presupun proceduri, educația este o preocupare continuă pentru dezvoltarea personală și o vocație. Mai direct spus: exportul buștenilor și educația au norme de bună execuție fără capitole comune. Ipoteza oarecum seducătoare că de dragul obiectivului educației de masă (eventual life long learning) ar fi mai nimerit să ne concentrăm pe standarde pedagogice clare generează o regretabilă confunzie la nivel de sistem: mai multe examene și mai multe diplome nu înseamnă nemijlocit mai multă cunoaștere și mai multă competență. Școlile noastre girează democratic anemia atitudinii insistând suspect asupra misiunii sale formatoare: formând „competențe” școala substituie vechiului conformism prin ignoranță (conformism proletar) o formă de conformism interesat (conformismul elitei). Din punct de vedere moral, conformismul elitei e mult mai vinovat de vreme ce implică un conformism public pe un fond de neacceptare privată (private disagreement). Atitudinea publică golită de ghidaje morale poate avea diverse cauze și în acest context putem discuta grade diferite de vinovăție.

           

 

MDP: Vă rog, spre final, un exerciţiu de admiraţie, unul de repudiere, altul de vizionarism…

 

Dr. Sorin Borza: E o întrebare la care nu-mi este ușor să răspund. Vă pot spune totuși că din copilărie am fost încercat de un sentiment de nedumerită admirație față de bunicul meu Traian, țăran român carele s-a născut și a crescut fără tată (mort pe front), a înhămat toată viața la plug doar cai albi și a trăit din sudoarea palmelor sale, nu a făcut niciodată școală și nu a fost în viața lui slugă la nimeni și care la urmă s-a îngropat în țărâna sfântă a Munților Apuseni. Nu judec și nu accept să fiu judecat astfel încât nu văd cum aș repudia ceva, iar în ce privește viziunile – văd în fiecare zi orbi care dau lecții despre fizionomia adevărului...

 

MDP: Hiper-literatură, „a seduce şi a soma”, hiper-lume, „a privi şi a stăpâni” hiper-filosofie, un spectacol anamorfotic?, sau „Ce?”, în loc de concluzii, stimate domnule dr. Sorin Borza.

 

Dr. Sorin Borza: Am o repulsie structurală față de discursul cu pretenții concluzive. Nu simt nevoia să operez cu sentințe și maniera în care mi-ați adresat întrebarea nu face misunea mea cu nimic mai ușoară. Ajuns aici profit de ocazie pentru a readuce în discuție pericolul „industrializării” actului de cultură în Europa. Cultura de risc major pe care o întreține mediatic puterea supraviețuiește la dispoziţia unor interese politico-economice care nu au tendinţa naturală de a produce istorie, ci mai degrabă preocuparea obsesivă de a produce profit. Şi din păcate, în afara unor excepţii conjuncturale, profitul cultural nu se naşte de pe urma vreunei forme de subcultură a profitului. Cultura profitului e spaţiul de manevră al oportunismului universitar. În acest spaţiu au proliferat cei câţiva proprietari de „cultură esenţială”. Pentru servanții consensului cuvintele sunt doar vehicule ale unor „delicte profitabile”. Ei au monopolizat televiziunile și nici o voce de la catedră nu se aude mai clar. Dacă sunt întrebați ei au invariabil soluţii statistic relevante pentru inadecvarea structurală de care dă dovadă Hamlet şi tratament complet pentru aparentul deranj emoţional pe care îl manifestă Ivan Karamazov. Pentru ce se păstrează ei în grațiile decidenților politici n-ar trebui să fie un secret pentru nimeni.

 

Maria Diana Popescu în dialog  cu conf. univ. dr. SORIN BORZA, filosof, ziarist

www.agero-stuttgart-de

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com