Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Traditia Sarbatorii Solstitiului de vara.

Impresii si pareri personale in FORUM

Julia Maria Cristea  - Viena


Din cele mai vechi timpuri, solstiţiu de vară a constituit un mare prilej de bucurie şi sărbătoare, fiind legat de momentul strângerii recoltei. La început serbarea coincidea cu data solstiţiului, adică 21 iunie, mai târziu ceremonialul fiind considerat de către biserică drept păgân, a fost mutat pe 24 iunie ziua dedicată Sfântului Johann adică Sfântul Ioan Botezătorul.
Tradiţia şi superstiţiile au rădăcini străvechi, fiindcă cea mai lungă zi a anului a fost considerată punct de balanţă, de răscruce, de schimbare al anului, când există un anume moment in care toate stihiile stau in cumpănă, o zi a absolutului înscrisă sub semnul focului care este simbolul soarelui.
Pentru aceasta în cinstea ei se aprindeau focuri uriaşe – replica terestră a soarelui, pe culmile dealurilor. Se credea că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte, se va purifica şi întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli, de molime şi va fi fericit. Tradiţia aceasta care există şi acum în ţările Europei Centrale şi de Nord datează de secole, cu mult înaintea creştinismului.

Vechii celţi serbau de la 20 la 23 iunie solstiţiul, aducând în acest fel mulţumiri zeiţei Litha care asigura fertilitate, bogăţie, putere şi ordine.
Vechii germani, aprindeau focuri pe munte şi rostogoleau la vale roţi aprinse care simbolizau soarele şi pe zeul lor Wotan, în acelaşi timp ele având rolul să pună pe fugă spiritele rele.
In vechea Irlandă, sărbătoarea solstiţiului de vară era dedicată reginei zânelor din South Munster – Aina, considerată cea mai mare zeiţă din mitologia ţării. Se credea că ea bântuia pe colinele Knockainy Hill, din sud-vestul insulei sub forma unei fantome ce reprezenta o iapă roşie, numită Lair Derg. In cinstea ei ţăranii făceau făclii din împletituri de paie şi într-un ritual asemănător retragerii cu torţe, înconjurau colinele Knockainy, pentru ca astfel vitele şi holdele să fie apărate de duhurile rele şi zeiţa să asigure protecţie şi fertilitate.Unele scrieri atestă că zeiţa Aina mai poartă denumirea şi de Anu şi în cinstea ei, două culmi de munte (asemănătoare cu sânii unei femei) din Killarney - în vestul Irlandei - au fost botezate Colinele lui Anu.
O altă zeiţă irlandeză Ebhlinne a fost până la începutul secolului XX serbată de către populaţia din comitatul Tipperary. Credinţa populară atestă că patria ei era în regiunea Twelve Mountains din Ebhlenn. Cel mai înalt dintre aceştia este denumit „Muntele Mamă”. La solstiţiu de vară, în cinstea lui Ebhlinne se aprindeau focuri pe culmi, ea fiind considerată zeiţa Muntelui Mamă.
La populaţia Samen din zona Arctică există credinţa că, atunci când zeiţa soarelui Beiwe, împreună cu fiica ei Neida, iese la plimbare pe bolta cerului într-o sanie trasă de reni albi, ea goneşte iarna şi aduce din nou vegetaţia primăverii. In cinstea ei, la solstiţiu de vară, pentru ca să-i mulţumească şi s-o facă să mai revină şi în anul următor, populaţia împleteşte din ierburi diferite, coroane denumite „inelele soarelui”pe care le atârnă de uşi şi ferestre şi aprind focuri pe culmi.
Kupalo era zeiţa rusă a solstiţiului de vară şi este reprezentată printr-o păpuşă din paie îmbrăcată în haine de femeie.În cinstea ei se făceau mari focuri, pentru ca ea să fie darnică şi binevoitoare.
In Balcani, aceeaşi păpuşă Kupalo era alcătuită dintr-un mesteacăn, căruia i se tăiau toate crăcile de jos, lăsându-se doar coroana cu frunze care reprezenta capul. Kupalo lua parte în fiecare an la ritualul focului. Femei şi bărbaţi, fete şi băieţi săreau peste un mare foc „al prieteniei” trăgând fiecare în urma lor această păpuşă ce reprezenta zeiţa solstiţiului. A doua zi urma ritualul spălării la care participau toţi locuitorii din satul respectiv. Cu mare alai, păpuşa era dusă până la malul unui râu şi lăsată să fie purtată de ape, credinţa fiind că o dată cu ea vor pleca toate lucrurile rele, boli, necazuri, secetă, neînţelegeri, iar anul care va urma va fi îmbelşugat şi fericit.
La popoarele baltice cea mai reprezentativă zeitate era Ma-Emma, considerată creatoarea a tot ce există pe pământ. Ea era venerată pretutindeni acolo unde se afla un copac singuratic într-o întindere pustie, nemărginită, sau ruinele fundaţiei unei case distruse de incendiu. In credinţa populară oamenii erau convinşi că zeiţa îşi împarte hrana cu muritorii, deci datorită ei au ce mânca, de aceea îi purtau recunoştinţă şi în diferite serbări îi aduceau ca ofrandă o mică parte din hrana pe care au primit-o.Se spune că cea mai îndrăgită serbare a zeiţei era aceea a solstiţiului de vară, când în cinstea fertilităţii ei se ridicau focuri uriaşe, în jurul cărora se adunau nu numai oamenii dar erau aduse şi toate animalele, pentru ca fumul ce se răspândea să le binecuvânteze, asigurându-le astfel sănătate şi fertilitate pentru anul următor.Copiii treceau prin fumul focului plante, ierburi şi flori, apoi le dădeau vitelor şi animalelor să le mănânce. Seara se termina cu o mare procesiune cu torţe condusă de către cele mai respectate femei din sat. Apoi, într-o adevărată festivitate era gătită mâncare specială pentru zeiţă şi dedicată acesteia împreună cu mulţumirile : „mamă, tu îmi dai mie, acum îţi dau şi eu ţie. Ia de la mine ceea ce am luat şi eu de la tine”.
In Viena serbarea avea loc anual în Piaţa Dominicanilor, până în timpul Mariei Thereza, când sub presiunea clerului, cu toată opoziţia populaţiei, „manifestările păgâne” au fost interzise de către autorităţile publice.
Interdicţia nu a putut să dureze mult timp. In romanticul secol al XIX-lea, „tradiţiile focului” au fost reluate la sate cu şi mai multă amploare.
In Germania, cea mai întunecată perioadă legată de această tradiţie populară este cea dintre anii 1933-1944 când Naţional Socialiştii au făcut din aceste ritualuri cu subterfugii mistice, o parte componentă a grandioaselor serbări naziste.
In timp Noaptea de Sânziene – cum este denumită în folclorul românesc, a devenit o serbare populară, cu caracter tradiţional, ce se desfăşoară diferit în funcţie de ţara respectivă şi chiar de regiunea respectivă. Pentru ţărani această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii.In credinţa populară se crede că dacă plouă de Sf. Johann –Sf. Ioan Botezătorul sau după cum se spune la noi - Sânziene, este de prost augur deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat, deci recolta de grâu, alune de pădure şi salată va fi distrusă.
In unele localităţi sunt aruncate în foc păpuşi „vrăjitoarele solstiţiului”, alcătuite din paie de cereale, aceasta simbolizând ofrandă adusă pentru a preîntâmpina diferitele molimi la vite, grindina şi recolta proastă.
Băieţii aprind mături sau târnuri vechi şi descriu cu ele mari cercuri în aer. Pentru ce fac această mişcare în formă de cerc?
Din timpuri străvechii semnul cercului a fost considerat de o importanţă copleşitoare crezându-se că el are forţe magice. Inelele, coroanele, brăţările, colierele, centurile, cununile, ghirlandele nu întâmplător au forma de cerc, ci ca acest simbol magic să apere pe purtătorii lor de forţele răului care nu pot să treacă peste această graniţă imaginară care nu are nici sfârşit nici început, în filozofie el reprezentând nesfârşitul, infinitul. In diferite perioade ale anului se înconjoară în cerc clădirile, satele, câmpurile, pentru a le proteja de spiritele rele atât pe ele cât şi pe oameni..De ex. la creştini: înconjorul de trei ori al bisericii în vinerea mare, înconjorul altarului cu sfintele daruri, ceremonialul de căsătorie Isaia dănţuieşte.
Acest ritual al înconjurării monumentelor de cult există în toate religiile. In toate ritualurile străvechi se practica această mişcare în formă de cerc şi la toate popoarele lumii. Tradiţia dansurilor populare (existente în toată Europa), în care oamenii se ţin de mână sau de după umeri, alcătuind un cerc închis (de tipul horei) are tot aceeaşi semnificaţie.
Pentru ce la acest ritual se foloseşte o mătură sau un târn?
Folosirea măturilor este o reminiscenţă a unei vechi credinţe populare existente în toate ţările Europei. Ea a fost considerată cel mai reprezentativ obiect în magia vechilor vrăjitoare. In acest sens se crede că mătura este replica feminină a toiagului cu care Moise a vrăjit Marea Roşie, făcând-o să se despartă în două pentru ca evreii să poată fugi din Egipt. Este cunoscută vechia credinţă populară, rămasă consemnată în nenumărate basme în care se spune că vrăjitoarele se deplasau noaptea zburând pe mături Cea mai îndepărtată în timp dovadă a unei astfel de vrăjitoare datează din sec.XV, respectiv în ilustrarea cărţii „Le champion des Dames” a scriitorului elveţian Martin Le Franc. Mătura, sub forma ei cea mai frecvent folosită la sate - adică de târn, era făcută din crăci de stejar, pomul care era considerat în popor ca simbol al puterii vieţii. In felul acesta în credinţa populară, ea deţinea forţe magice şi astfel putea apăra casa de duhurile rele şi de orice influenţă negativă.
La vechii romani moaşele măturau pragul caselor unde se năşteau copiii, pentru a-i apăra de duhurile rele.
Până nu de mult în Anglia, în Niedersachsen şi Westfalen (state din Germania) femeile puneau mătura presărată cu sare în faţa uşii atunci cînd plecau de acasă, pentru a păzi casa de hoţi şi duhuri rele.
In Boemia se punea o mătură în podul casei pentru a o feri de fulgere, tunet şi furtună. În Ţara Galilor, precum şi la ţigani, pentru ca o căsnicie să meargă bine, tinerii căsătoriţi, atunci când intrau în noul lor cămin, trebuiau să sară peste o coadă de mătură. In acelaşi timp mătura era considerată un element purificator prin faptul că ea strânge toată murdăria din casă şi se crede că odată cu ea va duce şi toate necazurile, ghinioanele şi supărările.
Şi aruncarea măturii se crede că este de bun augur. In Elveţia există astfel tradiţia ca atunci când cineva începe o acţiune importantă, fără ca să el să observe, să i se arunce în urmă o mătura – aceasta va purta noroc. Tot aşa în cazul pescarilor, ei vor prinde astfel foarte mult peşte. Mătura este folosită şi în tratamentul animalelor bolnave, care sunt bătute uşurel cu nuiele scoase din mătură pentru a se alunga astfel răul şi boala. Procedeul s-a extins şi la oameni. In Boemia, pentru a face să dispare negii, ei sunt atinşi cu o măturică cu care a fost curăţat cuptorul după facerea pâinii.
In noaptea de Sânzâiene se învelesc roţi de car sau căruţă (deci formă de cerc) în paie şi apoi li se dă foc lăsîndu-le să se rostogolească pe deal în jos.
Tradiţia păstrată până astăzi este cunoscută din timpuri străvechi şi în Anglia şi Franţa. Astfel, cronicile relatează că în secolul XI o roată aprinsă la o sărbătoare populară ar fi provocat incendiul castelului din localitatea Lorsch.
In Secolul XVI acest ritual considerat păgân a fost interzis. In calendarul bisericesc din Mecklenburg din 1608 era consemnat:”este interzis ca de ziua Sf. Johann (Sf.Ioan) să se facă focuri, să se aprindă făclii şi să se rostogolească roţi aprinse”.
Semnificaţia acestui ritual este diferită în fiecare regiune. In general este legată de fecunditate iar roata semnifică la fel ca şi cercul – infinitul, fără început şi fără de sfîrşit. Credinţa era că pământurile pe care se vor rostogoli aceste roţi vor da recoltă bogată. În Anglia se crede că astfel vor fi gonite duhurile care otrăvesc vara fîntînile. Peste tot însă semnificaţia este ca prin foc să fie gonite duhurile rele care influenţează negativ totul, oamenii, recolta, animalele. Pentru ca acestea să fie şi mai speriate, se aruncă cioburi de sticlă în aer, aceasta şi după credinţa că cioburile aduc noroc.
Focul are rol purificator şi credinţa este că cei care vor sări prin foc vor fi feriţi de boli şi nenorociri.
Săritul peste focul purificator are şi el ritualul său. In primul rând fiecare trebuie să-şi aducă obolul său, o bucată de lemn, căci altfel ritualul magic nu va fi eficient. In majoritatea cazurilor sar peste foc perechi, tatăl sau mama cu câte un copil de mână, soţii sau îndrăgostiţii. Se spune că dacă îndrăgostiţii nu-şi dau drumul la mîni în timpul săriturii, dragostea lor este trainică şi de durată şi în anul care urmează se căsătoresc.
Cei care sar îşi pun un cordon (simbolul cercului) împletit din diferite plante culese în ajunul solstiţiului, dintre care nu pot să lipsească peliniţa, verbina şi bineînţeles - sânziana. Femeile poartă acest cordon pentru fertilitate. In general se crede că cei care-l poartă căpăta forţele plantelor şi sunt apăraţi împotriva duhurilor rele, necazurilor şi mai ales a bolilor. După aceea, cordonul este aruncat în foc, pentru a se arde astfel toate ghinioanele. Se spune că este de foarte rău augur dacă hainele se pârlesc sau, mai mult, iau foc. Atunci anul care urmează va fi plin doar de supărări.

Pe valea Dunării cel mai frumos se sărbătoreşte şi acum între Bavaria şi regiunea Niederösterreich. Pe lângă focurile tradiţionale de pe maluri, pe Dunăre sunt lăsate să plutească mici ambarcaţii cu lumânări.
In Austria între castelul de la Melk, Dürnstein, Spitz, Rossatz şi Krems, în noaptea dintre 23 şi 24 iunie, Dunărea este un adevărat râu de focuri. De pe zeci de bărci şi vaporaşe iluminate feeric şi de pe maluri izbucnesc spre cerul nopţii mii de focuri de artificii. Pe valuri dansează liliputanele ambarcaţii împrovizate, în care sunt fixate lumânări.
Wachau este locul din Austria unde serbarea are o deosebită amploare. Timp de luni de zile sunt strânse cojile de ouă în care se toarnă ceară, se pune un fitil şi se fixează pe o scândură. Apoi, se merge cu barca până înspre mijlocul Dunării, pentru a fi lăsate să plutească pe curentul central şi astfel să nu fie aduse imediat la mal.
Mii de oameni, pe vaporaşe de agrement, în bărci, în restaurantele de pe mal, cei care sunt din alte localităţi şi nu au mai apucat locuri la hotel (rezervaţiile se fac cu luni înainte pentru această ocazie)stau cu zile înainte în rulote sau în saci de dormit pe maluri, pentru a apuca un loc cu vizibilitate maximă, cântă, dansează în jurul focurilor, aruncă în aer artificii, pocnitori şi se ospătează. Este o sărbătoare, un prilej de bucurie, indiferent de motivaţia ei.
După ce se trece de miezul nopţii şi focurile se sting, oamenii se îndreaptă în linişte spre casele lor, lăsând locul spiritelor şi vrăjitoarelor, care, după credinţa populară, în noaptea aceasta ca şi în toate nopţile importante ale anului, bântuie hai-hui prin lume.

 

Julia Maria Cristea  - Viena

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco [ contact ]  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.