Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

„TRĂIM AZI ÎNTR-UN SINCRETISM GENERAL”

 

Dialoguri privilegiate:

Tudor CRISTEA, directorul revistei LITERE

 

Maria-Diana Popescu

redacţia Agero

 

 

S-a născut la 10 decembrie 1945, în localitatea Grindu, Ialomiţa. A absolvit Şcoala elementară Jugureni, Şcoala medie mixtă Găeşti şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, fiind profesor la Liceul Vladimir Streinu din Găeşti.

A debutat în revista Argeş (mai 1968), a publicat în  revistele România literară, Luceafărul, S.L.A.S.T., Tomis, Tribuna, Contrapunct ş.a. În aprilie 2000 a întemeiat revista lunară de cultură Litere, cu redacţii la Găeşti şi Târgovişte, revistă al cărei director este.

     

Cărţi de poezie:  Copacul îngândurat (Biblioteca Argeş, 1972, sub pseudonimul George Buzinovski), Astru natal (Editura Eminescu, 1976), Ţintă vie (Editura Eminescu, 1979), Tablou cotidian (Editura Eminescu, 1983), Conturul speranţei (Editura Eminescu, 1987), Alter ego (Editura Bibliotheca, 2001). Este autorul romanului Porţile verii (Editura Eminescu, 1989); volumele de eseuri critice Partea şi întregul (Editura Bibliotheca, 1999), De la clasici la contemporani (Editura Bibliotheca, 2008);  antologiea Eugen Jebeleanu, Poezii, Texte comentate, antologie, tabel cronologic, prefaţă şi comentarii..., Editura Albatros, 1990, şi a prefaţat volume de C. Negruzzi, Gala Galaction şi V. Alecsandri.

 

MDP: D-le Tudor Cristea, îmi repugnă întrebările care încep neapărat cu complementul circumstanţial. Pătrunzând în miez, vă rog să ne spuneţi dacă în viziunea dumneavoastră cultura este astăzi un fenomen suficient sieşi sau doar o aşezare în ambianţa psihologică, socială, spirituală. Dacă domeniile enunţate trebuie să fie sau chiar sunt lumi separate, cu frontiere şi vameşi.

 

Tudor CRISTEA:  Uneori sunt folositoare şi complementele circumstanţiale, dar dv. aveţi dreptate, pentru că literatura nu este, valoric vorbind, circumstanţială. Sau n-ar trebui să fie. Aş zice că n-ar fi de lepădat nici un pronume, cu care ar putea începe o întrebare cum ar fi: „Cine sunteţi, d-le Cutărescu?”, mai ales dacă personajul nu se bucură de o notorietate incontestabilă, cum mă tem că mi se întâmplă mie. Şi mai ales în vremurile noastre, când notorietatea prin literatură este greu de atins, pentru că revistele literare apar în câteva sute de exemplare, iar cărţile se difuzează după nişte reguli care nu prea au legătură nici cu logica, nici cu economia de piaţă. Trecând însă la „cestiune”, aş observa că în privinţa culturii, concept destul de larg, nu se pune (şi cred că nici nu s-a pus vreodată) problema autarhiei. Ea e implicată, deopotrivă, social şi psihologic. În privinţa artei însă, şi a literaturii ca artă, această problemă s-a pus şi uneori continuă să se pună. Cred însă că în vremea noastră concepţia „autonomiei esteticului” este total depăşită, întrucât noi trăim azi într-un sincretism general, dacă mă pot exprima astfel, în cadrul căruia graniţele dintre estetic şi non-estetic s-au şters, în care poezia unui trup frumos este/poate fi mai convingătoare decât poezia care încearcă metafora acelui trup, în care o prezentare de modă e mai convingătoare decât descrierea ei într-o pagină de roman şi în care cineva poate gusta un clip publicitar mai curând decât o pagină din Tolstoi sau din Camus. Existenţa noastră s-a estetizat definitiv şi, aş zice, cu toate că multe realităţi de pe planetă mă contrazic, iremediabil. Trăim într-un spectacol fascinant, pe care adesea nu ştim să-l apreciem, sesizând numai părţile lui mai puţin convenabile, între care confuzia între realitate şi ficţiune este una dintre cele mai primejdioase. Dar trebuie să admiteţi că astăzi realitatea este cel mai bun producător de ficţiuni, cel mai bun pictor şi scriitor, deşi, din nenorocire, produsele ei artistice sunt cel mai adesea atroce.

 

MDP: Sunteţi directorul revistei „Litere“. Credeţi că greşesc dacă socotesc rolul unei reviste ca fiind mai mare în menţinerea unei atmosfere literare decât în ierarhizarea şi promovarea valorilor?

 

Tudor CRISTEA:  Revistele au astăzi soarta întregii literaturi. Ele nu interesează aproape pe nimeni, sunt ca nişte manifeste pe care le aşezi în mâna câtorva inşi care cunosc despre ce e vorba. Nici n-aş zice că menţin o atmosferă. Ele menţin mai degrabă iluziile celor care le fac să apară, cu sacrificii enorme, inclusiv materiale. Un scriitor din exil observa că numărul mare de reviste de la noi e un fenomen depăşit în Occident, unde ele sunt mult mai puţine, dar mai importante. La noi există multe reviste de grup (cum e şi „Litere”), cu difuzare precară, chiar dacă unele (ca şi a noastră) ar putea fi citite (dar nu prea sunt) şi pe Internet. Cât despre ierarhizarea şi promovarea valorilor, aceasta este realizată îndeosebi prin cele câteva reviste literare mai importante. Dar, în genere, noţiunea de mare scriitor a cam dispărut în zilele noastre, literatura apărând adesea ca o îndeletnicire maniacală. Fără de care însă nu putem şi fără de care cred că nici nu se poate. Este necesar, tocmai de aceea, să mergem mai departe. Cu toate riscurile.

 

 

MDP: Încotro se îndreaptă literatura? Se poate vorbi de o criză literară de supraproducţie şi de o alta de subproducţie?

 

Tudor CRISTEA:  Sunt întrebări dificile, pe baza cărora se pot scrie tomuri. Noi, românii, aflaţi în situaţia pe care o cunoaştem, trăim impactul exploziei audiovizualului, care ne face indiferenţi la textul scris. Literatura a devenit la noi (dar nu neapărat şi aiurea, dovadă fiind apariţia unor scriitori serioşi, dar şi a unor autori populari, precum Coelho) un soi de Cenuşăreasă. Care nu se ştie dacă va mai găsi pantofiorul de aur. Difuzarea e la pământ, vânzările de carte – aşijderea. Se publică totuşi, dar multe lucrări sunt lipsite de orice valoare. Ministerul Culturii finanţează tot felul de opuscule istorico-literare redundante şi bune doar pentru ornarea C.V.-ului autorilor, adesea cadre didactice în ciupercăria universităţilor noastre, apărută după ploile din ultimul deceniu. Maculatură inutilă, aglomerând rafturile bibliotecilor. E un moment de criză care va fi, poate, depăşit. Mă tem însă că nu prin promoţiile recente, care scriu o literatură lipsită de miză. Sper să nu fie un semn de bătrâneţe inapetenţa mea faţă de textele minimaliste şi mizerabiliste cu care ne bombardează tinerii. După părerea mea, dacă n-ar exista Mircea Cărtărescu, literatura contemporană ar fi o formă fără fond. Existenţa lui, mai ales ca prozator, justifică şi existenţa altora.

 

MDP: D-le Tudor Cristea, putem vorbi azi despre o modă literară ca fenomen uşor de depistat, precum cea vestimentară? Reuşitele pot impune o modă, cât de efemeră ar fi ea? Pot fi socotite oglinda mişcărilor modei, atât prin literatura pe care o promovează, cât şi prin aceea pe care o neagă?

 

Tudor CRISTEA:  Da, ar fi o modă, dar n-are valoarea modei vestimentare. În literatura de la noi vezi fie indivizi în iţari şi opinci, fie în straie minime şi foarte kitsch. Ultima modă reală a fost optzecismul, care acum a cam început să-şi strângă fularul în jurul gâtului, reprezentanţii săi fiind cu toţii trecuţi de prima tinereţe, deşi unii mai încearcă să facă figură de tineri furioşi. Modele trec, valoarea rămâne. Din nefericire, cu aceasta din urmă avem probleme.

 

MDP: Hegel avea dreptate susţinând că modul de a cugeta al unei epoci îl înţelegem pe deplin abia atunci când suntem în stare să-l negăm în parte sau în întreg. Care este „partea şi întregul” în acest comun prezent care se manifestă mai mult în metode decât în rezultate? Ce aţi nega?

 

Tudor CRISTEA:  Sunt convins că Hegel avea dreptate, numai că legătura dintre titlul culegerii mele de eseuri critice din 1999, la care înţeleg că faceţi aluzie, şi acest adevăr incontestabil este destul de vagă. În realitate, titlul acela e mult mai simplu ca înţeles, el indicând un anume tip de abordare a operei unui autor, şi anume a întregului prin parte. Eu am venit în critică oarecum târziu, după ce mă impusesem (sau poate pentru că nu mă impusesem îndeajuns) ca poet, astfel că, scriind despre o carte, am simţit întotdeauna nevoia de a scrie despre un autor. G. Călinescu spunea despre sine că a început prin a citi cărţi, a continuat prin a citi autori şi a sfârşit prin a citi literaturi. Cu precizarea că alţii au sfârşit prin a nu mai citi nimic, aş zice că eu am trecut peste prima etapă şi nu voi ajunge la cea de-a treia. Sper însă să-mi păstrez apetitul pentru lectură până la final.

            Întrebarea pusă cere însă, mi se pare, un alt răspuns, care e destul de greu de dat, mai ales că lumea în care trăim, inclusiv orizontul esteticului, ne pune în situaţia de a nega multe lucruri. Critica este, în orice caz, un act de identificare şi, totodată, unul de delimitare. Dacă este făcută cu bună-credinţă, fără partizanate şi parti-pris-uri. Încerc să mă delimitez de nonvaloare şi de falsa valoare, de literatura cu ifose novatoare (dar nu de cea înnoitoare cu adevărat), de mizerabilismul prozei şi al poeziei din ultima vreme, de avangardismul perpetuu şi de frondele adolescentine duse până la bătrâneţe. Toate acestea pe fondul unei atitudini sincroniste şi europeniste fără nici un echivoc, ca şi al convingerii că teama de dispariţia, prin procesul integrării, a unora dintre micile noastre mituri, întreţinute cu un zel ce s-ar cere consumat în alte direcţii, este de-a dreptul ridicolă, când nu e o formă de demagogie cu ascunse intenţii manipulatoare.

 

MDP: D-le Tudor Cristea, „Porţile verii” vor fi  închise de noul an şcolar. Proba realităţii din învăţământul românesc se sprijină pe schimbări de substanţă, tot mai frecvente în ultima perioadă. Ce atrag după sinele lor, ce acuză ele?

 

Tudor CRISTEA:  Se vede că sunteţi poetă din felul în care puneţi aceste întrebări, făcând şi câte o metaforă cu punct de plecare în titlul unor cărţi ale mele. De data aceasta e vorba de un roman din 1989, o carte la care ţin şi care a fost bine primită la vremea ei. S-ar fi cerut, poate, continuată, prin „Porţile toamnei” şi prin „Porţile iernii”, dar evenimentele produse cam la jumătate de an după apariţia sa, ca şi lunga bâjbâială a lumii româneşti (dar şi a mea), prin anii din urmă, nu mi-au permis să continuu. Cartea aceea este însă un text de sine stătător. Însă, iarăşi, nu despre ea era vorba, ci despre faptul că eu sunt şi profesor la un colegiu din Găeşti, oraş unde vieţuiesc ca dintotdeauna (am fost elev la şcoala unde predau în prezent). Întrebarea pusă e generată, cred, de lectura unora dintre articolele mele privind reforma din învăţământ şi, în special, cea a predării limbii şi literaturii române. Eu mă aflu înlăuntrul fenomenului şi sesizez cu uşurinţă că reforma este realizată, ca multe lucruri care se fac la noi, pe jumătate. Şi mai ales fără consecvenţă, fără continuitate. Aşa cum spunea cineva, comentând unul dintre articolele mele pe această temă, la noi directivele se schimbă după modelul frizurii sau coafurii miniştrilor. Sunt mulţi ageamii şi mulţi birocraţi învechiţi (în rele) prin minister şi servicii. Este o reformă de formă. La română lucrurile stau încă bine, se încearcă modalităţi noi de abordare a textului, un nou tip de discurs didactic. La alte materii însă, în afară de faptul că există manuale alternative (faptul că sunt alternative n-are nici o valoare în sine!), nu s-a făcut mai nimic. În domeniul predării literaturii sunt, totuşi, multe lucruri de reproşat. Între acestea, mai ales inerţia în domeniul selectării textelor, care creează o discrepanţă enormă între imaginea societăţii către care mergem şi în spiritul căreia urmărim să educăm copilul sau tânărul şi tematica ori formula operelor propuse spre analiză. Ne plângem că elevii nu mai citesc, dar nu băgăm de seamă că-i obligăm să citească mai ales cărţile nostalgiilor noastre (am dat ca exemplu „Baltagul”, despre care admit că e o capodoperă, dar care propune totuşi imaginea unei mame retrograde în concepţii, pe care autorul o idealizează, dar exemplele pot fi mult mai numeroase), în loc de a le propune texte ale interesului lor.

 

Oricâte împleticiri ar presupune însă, reforma trebuie continuată şi adâncită, dar, mai ales, sprijinită cu fonduri. Inclusiv cele destinate salarizării, pentru că din pricina ei domeniul învăţământului a devenit neatractiv pentru tinerii de valoare, iar calitatea corpului profesoral are şi va avea şi mai mult de suferit pe viitor. Mediocritatea acestuia e ca o bombă dintr-un vechi război care stă îngropată în grădina unei case liniştite, însă va exploda într-o zi...

 

MDP: Întocmai ca Schopenhauer, care, căutând fondul metafizic al lumii, şi-a găsit eul său, dv. căutând ce? aţi descoperit un „alter ego”?

 

Tudor CRISTEA:  De fapt, titlul antologiei mele de autor din 2001 nu e aşa de original ca să permită un răspuns. E aproape un truism că scriind modificăm ceea ce trăim sau visăm şi chiar mai mult decât atât: modificăm ceea ce scriem. Un cuvânt modifică sensul celor dinaintea sa, o frază contextualizează şi dă sensul altor fraze. Întregul modifică partea. Cred că fiecare poet este în textul lui un altul, nu e cel care e. Uneori e un străin, un necunoscut. Poate la mine sentimentul acestei înstrăinări în şi prin text a fost mai acut (nu ştiu dacă şi mai acut exprimat!), atât. Ce am căutat? Nu mai ţin minte. În orice caz, nu cauţi decât ceea ce ai găsit deja. Ceea ce n-ai găsit, ignori în totalitate. Cred că, privind lumea, încercam şi eu s-o citesc, ca Arghezi, pe dedesubt. Problema e că nu se ştie dacă am şi izbutit. Altfel, mă tem că poezia e, pentru mine, o experienţă depăşită.

 

MDP: Vorbind despre critici, Saint-Beuve spunea: „Ei au o ocupaţie mentală în care nu importă atât afirmaţia lor, cât priceperea afirmaţiei altora“. G. Ibrăileanu susţinea că, dacă vrei să înţelegi „obiectivul şi liricul, blazatul şi entuziastul, senzitivul şi cerebralul“, trebuie să ai câte ceva din toţi. Criticul Tudor Cristea trece mereu în altceva ce nu este el şi renunţă la nota strict personală?

 

Tudor CRISTEA:  Ceea ce spun cei doi critici (strivitori pentru condiţia mea de interpret modest) indică două concepţii despre această disciplină, ilustrate la noi mai pregnant de Maiorescu, ce făcea o separaţie între preocuparea de critic şi cea de literator, şi de G. Călinescu, pentru care critica e o formă de creaţie. Fără a apela mai deloc la metafora critică, eu nu consider critica decât tot literatură. Sigur că este imperioasă, în exercitarea ei, afirmaţia celor de care te ocupi, sigur că e o ocupaţie în primul rând mentală, dar textul rezultat din acest efort te exprimă, într-o formă diferită de cel poetic sau de cel în proză, pe tine. Criticul este un autor care, în loc să scrie despre păsări, flori şi femeie, scrie despre texte. E un poet sobru şi un prozator de idei.

 

MDP:Următoarea „ţintă vie” a poetului, criticului, profesorului şi directorului de revistă Tudor Cristea în acest „tablou cotidian”, sufocat de graba contemporană, care ar fi?

 

Tudor CRISTEA:  Din nou evocaţi două titluri de volume publicate acum mulţi ani. Din păcate, ţinta vie sunt, ca şi atunci când am dat acest titlu, eu. Dar şi poezia. A mea, a altora, condamnată la moarte de aceste vremuri nu neapărat pragmatice, dar adesea prozaice şi indolente. Înţeleg că e vorba de proiecte. Mi-e teamă să proiectez. Am ajuns, de pildă, în situaţia de a mă teme să scriu o carte (fie ea de poeme, fie un roman sau o carte de critică), pentru că asta m-ar obliga să caut resursele materiale spre a o publica. Dincolo de faptul că pot risca să nu intereseze pe nimeni. Sunt cam sceptic, nu-i aşa?

 

Maria-Diana Popescu

Agero

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)