HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

DAN LUPESCU -

Acad. Răzvan Theodorescu, Alexandru Mironov şi Ahmet Ecirli

Tridentul care deschide coridoarele culturale sud-est europene

 

11 martie 2010. Bucureşti. Ora 10. Vizită rapidă, deasupra magazinului Muzica, de pe Calea Victoriei, la venerabilul Al. I. Amzulescu (88 ani), redutabilul folclorist cu obârşii în Valea Stanciului. De la antologicele culegeri şi exegeze dedicate, de o viaţă de om, baladelor populare/cântecelor bătrâneşti şi de la studiul exhaustiv Mioriţa, dăruite de cărturarul adevărat Al. I. Amzulescu neamului său, aveam să dau năvală – ca ...turcii ! – în milenara, atât de tânăra şi fabuloasa Turcie a secolului XXI. Pinten şi contrafort de granit al istoriei/istoriilor zbuciumate, culturii/culturilor şi civilizaţiilor care se interferează, în ritmuri copleşitoare, de o parte şi de alta a Cornului de Aur, Turcia din zorii mileniului al treilea dă Uniunii Europene şi lumii întregi o şocantă lecţie de normalitate, echilibru şi înţelepciune. Habar nu aveam în ce cavalcadă de minunăţii aveam să mă aventurez, peste noapte, între Bosfor şi Dardanele. Străpuns de hangerul dorului de cunoaştere a  coridoarelor culturale, aveam să trăiesc toate cele O mie şi una de nopţi, concentrate, însă, la maximum, precum diamantul din poveste.

 

 

Ora 11. Drum rapid la Academia Română, tot pe Calea Victoriei. Şi aici răsădesc exemplare din Revista Lamura: Cornel Ionescu, Hermina Băileşteanu...

Fuga-fuguţa, prin Piaţa Victoriei.Ninge ca în iernile copilăriei, când lupii, verii mei, încolţiţi de ger şi foame, veneau noaptea să dănţuiască pe podul de lemn al Şcolii cu clasele I-IV din satul Leamna de Sus, judeţul Dolj.

 

Ora 12.12. Intru în sălile de la parter ale mirificului Muzeu al Ţăranului Român, ctitorit, în buricul Bucureştiului,  de Al. Tzigara-Samurcaş, rectitorit de Horia Bernea şi distins cu Premiul Internaţional Muzeul Anului 1996. După mai bine de trei ore, urc la etaj, în care nu am voie să zăbovesc nici două ceasuri, pentru că, la ora 17, se trag obloanele. Tămăduitoare întoarcere la obârşii, înainte de a pleca, prin nămeţi, în fapt de seară, spre Istanbul.

 

Orele 18.30-20.45. Cină de lucru cu fondatorul Cvintetului Naţional Concordia, solistul fagotist Mihai Miltiade Nenoiu.

 

Orele 21.30-22.30. Tuna Forum (fundaţia comunităţii turco-tătare din România). Alexandru Mironov (profesor de matematici, ex-scriitor S.F., ex-ministru al Tineretului şi Sportului, ex-secretar general al Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO), şeful Departamentului jurnaliştilor de ştiinţă din cadrul Uniunii Ziariştilor Profesionişti, ne prezintă, telegrafic, împreună cu Ahmet Ecirli, director Tuna Forum (Intercultural Dialog), aventura în care aveam să luăm startul, în plină noapte. Vizită de documentare contracronometru, în premieră absolută, pentru câteva zeci de membri ai U.Z.P., pe unul dintre coridoarele culturale sud-est europene.

 

Ora 22.35. Autocarul Mercedes, nou-nouţ, pleacă din Bulevardul Regina Maria nr.34, Bucureşti. Cap compas – punctul de frontieră Giurgiu, unde ajungem cu câteva clipe înainte de miezul nopţii. Bulibăşeală rutieră, şleauri prin zăpada viscolită, ceaţă, mizerie românească.

 

Ora 1.33. Beznă totală. Hârtoape demne de cartea recordurilor. Aproape toţi colegii s-au predat, de vreo oră, străvechiului Moş Ene, venit pâş-pâş pe la gene şi lăsând pleoapele grele. Îl întreb pe tânărul Mihai, aflat pe scaunul din faţa mea: Nu mai trecem o dată podul ?! Că vreau să văd Dunărea... La Giurgiu-Ruse. Îmi răspunde surâzător: Să fiţi dv sănătos. Am trecut-o acum vreo oră. Atunci când v-am zis că ăştia nu-s în stare nici măcar să vopsească podul...

 

Ora 2.40. Primul popas, la o benzinărie din Bulgaria. Dezmorţire, coadă, uşurare. Totul pare sordid. Spaţii soioase, ca în vreme de război din secolul XVII-XVIII. Fumătorii trag în viteză două ţigări instant... Suntem anunţaţi că vom intra în Turcia spre dimineaţă. Până atunci, aveam să mai oprim o dată, în aceleaşi condiţii. Reclame  în bulgară, engleză şi turcă, semn că ne apropiem...

 

Ora 7.30. Am scăpat de calvarul denivelărilor, parcă fără sfârşit. Şi al beznei de nepătruns. Peste trei nopţi, la întoarcere, şoseaua avea să se prezinte cu totul altfel, ceea ce m-a făcut să cred că: 1. fie şoferii au ales, la ducere, o variantă mai scurtă, dar ...catastrofală; 2. fie zăpada viscolită crease troiene incredibil de dese, care dispăruseră între timp.

 

Ora 8. Suntem la poalele oraşului Edirne/Adrianopole, a doua capitală (după Bursa) a Imperiului Otoman. Poarta Turciei deschisă lumii occidentale. Primul popas al celor ce vin din Europa, pe cel de-al doilea coridor cultural din zonă: Drumul Trans-Balcanic de  Est. Peisaj rupt parcă din Lucian Blaga – Spaţiul Mioritic: coline şi văi, văi şi coline. Tărâmul suişurilor şi coborâşurilor unduitoare. Urcă şi coboară fără nici o scară. Aşa avea să fie încă vreo 200-250 km, până la Istanbul. Elementele cele mai frapante: 1. miile de construcţii noi; 2. terenurile arabile, cultivate ca la carte; 3. curăţenia impecabilă.

 

Ore 8.30-10. Colegiul Serhat. Clădire nouă. Ca tot ce se află în jur, pe rază de mulţi kilometri. Parter plus trei nivele. Respect pentru orizont, pentru cer şi armonia peisajului. Nu zgârie nor trufaş, care striveşte vecinătăţile. Curticică funcţională. Două panouri de baschet. Firmă frapantă, vizibilă de la distanţă. Bust de bronz al întemeietorului Turciei moderne, Kemal Attaturk. Întâmplare ori nu, chiar azi este ziua sa de naştere. Spaţii interioare foarte prietenoase, primitoare, calde. Degajă o atmosferă familiară şi familială. Impresia e dată, înainte de toate, de seria de fresce care îmbrăţişează pereţii: scene din viaţa copiilor, scene din viaţa şcolii, peisaje intra- şi extra-vilane. Culori vii. Ambianţa te face să zâmbeşti. Pentru că te simţi bine. Pe stânga - hol mare  (cu mese de ping-pong), din care se intră în vreo cinci săli de clasă şi un laborator. Revin în holul de intrare – la stânga, dai direct în sala de mese, iar din aceasta, imediat pe dreapta – sala de spălat pe mâini şi pe dinţi. Pe pereţii sălii de mese,  picturi murale. Medalion care sintetizează premiile primite de elevi la olimpiadele şcolare. Pe stâlpi, câte un tablou cu bunătăţile specifice sălii: mere, prune, roşii, citrice, banane, morcovi, cartofi, varză, ceapă, usturoi, verdeţuri... Agăţate pe stâlpii interiori, ritmând cu alte tablouri – desene şi îndemnuri în engleză (comportamentul înainte de masă, în timpul mesei, după...). Pe faţa fiecărei trepte care duce la primul etaj, câte o întrebare, tot în engleză, pentru a-l obliga pe copil să-şi repete, în joacă, la urcare, principalele răspunsuri... Expoziţie cu lucrări de artă plastică ale elevilor. Panouri care oferă detalii despre şcoala de vară, ca şi despre şcoala de după şcoală. Aceeşi impresie de incintă prietenoasă. Care te cheamă să te simţi bine, ca la tine acasă, să înveţi să comunici şi să te împrieteneşti cu colegii de generaţie. Urcăm apoi la etajul doldora de diplome, prinse în rame, pe pereţii culoarului din care se intră în cabinetul tânărului director Nidai Kiraci. Serhat Koleji este o şcoală privată, 280 de copii, de la grădiniţă, până la cursuri primare şi gimnaziale. Dintre cele 60, câte are oraşul Edirne (135 de mii de locuitori, numai în perimetrul urban, fără satele aparţinătoare), este considerată şcoala cea mai reprezentativă. În primul rând prin modul de organizare şi rezultatele elevilor săi. Niciun cadru didactic nu este fumător. Faţă de şcolile de stat (a căror programă o calchiază, adăugându-i elemente noi), profesorii de aici au salarii cu circa 90 % mai mari. Dar şi exigenţele sunt deosebite.

 

Ora 10-12. Vizitarea centrului istoric al vechii capitale a Imperiului Otoman. Eski Cami (Old Mosque), construită între anii 1402-1414, impresionează prin fineţea portalului din marmură albă, inscripţiile decorative de pe zidurile interioare şi de pe colonade. Selimiye Mosque, edificată în 1569-1575, după proiectul arhitectului imperial Sinan, în cei din urmă ani ai vieţii sale (s-a stins la vârsta de 87 de ani, când s-a încheiat construcţia). Este apreciată de experţi drept capodopera incontestabilă şi una dintre realizările de vârf al arhitecturii islamice din întreaga lume. Cupola sa o întrece pe aceea a celebrei Sf. Sofia din Istanbul. Înălţată la 43 de metri, este considerată, la nivel mondial,  cupola din piatră cu cea mai mare deschidere: 33 de metri diametru. Cu ani în urmă, câteva zeci de  turişti japonezi, imediat după ce au intrat în imensa moschee – pe al cărei covor sunt marcate locuri de îngenunchere şi rugăciune pentru 6.000 de oameni -, au privit cateva fracţiuni de secundă cupola, apoi au zbughit-o afară, ca glonţul din gură de puşcă, înspăimântaţi că va cădea cupola peste ei. Au revenit cu greu, temători, privind spre cupolă lipiţi de ziduri, după care au cerut voie să ...demonteze uriaşa construcţie (sprijinită pe opt stâlpi), pentru a vedea prin ce miracol poate să stea, de cinci veacuri, la 43 de metri înălţime şi cu o deschidere atât de mare (33 m), acea cupolă grea de mii de tone.   Meric bridge, maiestuos pod pe arcuri de cerc, edificat în anii 1842-1847, face legătura între Merici şi Arda. Beyazit Kulliyesi (Religious complex of Beyazid Mosque) constituie un complex de clădiri înălţate în 1484-1488, care, împrejurul moscheii, găzduiau un centru medical renumit prin operaţiile chirurgicale practicate încă de acum patru secole. Acest spital includea o secţie de psihiatrie, printre metodele de tratament enumerându-se terapia prin muzică, aromoterapia şi prin sunetul relaxant al apei susurânde, puse în practică în Occident numai după mulţi ani.

 

Ora 12-14. Drumul spre Istanbul, pe o autostradă taman bună pentru raliuri, cu trei benzi de circulaţie pe sens, ireproşabil întreţinute,  şi cu o viteză de croazieră de 96-98 km/h, a fost plin de revelaţii. Intrasem, parcă, într-o sală de cinema 3D. Deloc agresive, agasante ori bulversante, realităţile noii Turcii te asaltau cu blândeţe surâzătoare. Temeinicia lucrului bine făcut, rigoarea şi armonia, siguranţa de sine şi trăinicia, respectul total faţă de mediul ambiant şi dragostea neţărmurită faţă de sfântul pământ strămoşesc – care ne îngăduie, ne hrăneşte şi ne tolerează pe toţi, dar numai şi numai dacă noi, la rându-ne, îi demonstrăm că îl preţuim din adâncul inimii -, toate acestea şi multe altele te asediază concentric, te primesc cu braţele deschise, te ocrotesc şi te copleşesc peste tot în Turcia  secolului XXI.  Pe măsură ce ne apropiam de Istanbul, mi se accentua senzaţia irepresibilă că mă aflu într-un tărâm de vis, modelat, cu inteligenţă divină, de omul/turcul îndrăgostit cu patimă de patria sa, pe care Kemal Attaturk i-a dăruit-o să o înflorească, să o dezvolte mereu şi să o apere din toată fiinţa, ca pe mama sa, ca pe lumina ochilor săi. Mama Turcia – puternică şi prosperă, strălucitoare şi demnă, cu conştiinţa clară a destinului său viguros şi înfloritor, preţuit de toate naţiunile lumii oneste.

 

Lumina din ce în ce mai blândă a acelei amieze de vineri, 12 martie 2010, verdele crud al colinelor din drepta şi din stânga autostrăzii, orăşelele sau cartierele, curate ca lacrima, cu construcţii bine armonizate, în culori tandre, care ne însoţeau, la distanţă de câteva sute de metri, uneori chiar un kilometru, pe ambele braţe ale drumului, alternanţa, echilibrul şi buna rostuire a spaţiilor construite cu acelea lăsate ...pradă clorofilei reconfortante sau perimetrele abia împădurite îmi dădeau sentimentul tonic, îmbucurător că mai există, da, mai există pe lume ţări cu conştiinţa demnităţii naţionale, state zdravene, conduse de bărbaţi politici veritabili, cu coloană vertebrală, care ştiu să apere interesele generale, ale poporului care i-a ales la cârmă, nu să se târâie în genunchi, în faţa sataniştilor care-şi doresc planeta la picioare, otreapă tocmai bună de aruncat la groapa de gunoi a istoriei.  

 

Pentru câteva minute, am uitat de această realitate – a Turciei care dovedeşte că încă pot exita ţări normale, dacă sunt conduse de oameni normali, chiar dacă lumea cea mare, la scară globală, pare totalmente anormală. Firul autostrăzii cu trei benzi de circulaţie pe sens părea brusc întrerupt. Aşa şi era. Ne aflam la intrarea în Istanbul. În fapt, la 50 km depărtare faţă de centrul istoric. Deoarece, de la nord la sud, Istanbulul numără 100 km, iar de la est la vest – 50 km. Locuitori: între 17 şi 20 de milioane de oameni. Dintre care vreo 6-7 milioane sunt, zilnic, turişti. 17-20 de milioane... Altfel spus, cam cât au în total aproape jumătate dintre cele 27 de state ale Uniunii Europene. După Paris, Rio de Janeiro şi, cred, Roma, capitala Turciei este considerată, ca frumuseţe, a patra metropolă de pe Terra. Ne găseam, aşadar, la intrarea în Istanbul. Numai că, pentru fluidizarea traficului, accesul se făcea nu pe trei ...porţi, câte fire de circulaţie erau, ci prin peste ...30 ! Atât am putut cuprinde cu privirea. Numerotate. Ca gurile de absorbţie, pe marile aeroporturi.

 

Ceea ce iniţial era numai bănuială, simplă ipoteză, avea să mi se metamorfozeze în convingere solidă, de nestrămutat: noul chip al Turciei de azi este atât de melodios, încântător, de o sobrietate lină şi, totuşi, unduitoare, de o simplitate armonioasă, nu pentru că aşa le-a lăsat-o Alah, ci pentru că ei, turcii, oameni ai faptei, nu ai vorbei deşarte, dincolo de strategii şi tactici de dezvoltare economico-socială, au inclus remodelarea a însăşi reliefului ţării. Solul nisipos, cel puţin în zona în care ne-am deplasat, i-a ajutat din plin. Facem această afirmaţie nu în primul rând pentru că, în două sau trei locuri, am văzut efectiv cum se terasa terenul, ci deoarece este prea încântătoare, plăcută ochiului şi inimii cadenţa în care, repet, sunt alternate spaţiile de locuit (cuplate discret cu platforme industriale ecologice ori de înaltă tehnologie, în alte cazuri cu ferme agrozootehnice) cu vastele perimetre în care clorofila te îmbie jucăuşă la bonomie.

 

Am intrat în Istanbul, pe unul dintre coridoarele culturale sud-est europene - descoperite, analizate şi prezentate pe larg lumii cultural-ştiinţifice, încă din 1974, de acad. Răzvan Theodorescu -, cu străluminarea că Turcia ştie de unde vine, Turcia ştie cine este, Turcia ştie  încotro se îndreaptă. Impactul său asupra mea a fost atât de puternic şi încurajator, încât mi l-a reamintit pe acela din noiembrie-decembrie 1992, când am vizitat China, răstimp de 17 zile, în fruntea delegaţiei Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Uriaşa ţară de la răsărit, pe care am botezat-o, într-un serial de presă: China Galaxy. Impresia de forţă şi de siguranţă de sine pe care mi-a dat-o, acum, în primăvara anului 2010, Turcia a fost aproape la fel de mare cu aceea pe care am trăit-o, în urmă cu circa 18 ani, în China. Îndrăznesc să afirm că, în prezent, Turcia este placa turnantă de la porţile Occidentului. Cu o populaţie care, în următorul deceniu, s-ar putea să o depăşească pe aceea a Germaniei, cu un ritm de dezvoltare extrem de viguros şi riguros gândit, Turcia poate deveni un pion de bază în Uniunea Europeană. Şi o voce de care se va ţine cont. O voce a echilibrului, seriozităţii şi democraţiei adevărate, nu a celei mincinoase, clamate asurzitor, numai în folosul dulăilor de pradă şi al hienelor de serviciu.

 

Doar de i-ar mai conveni ei să intre în clubul european. Deocamdată, numărul euroscepticilor creşte exponenţial în Turcia. Liderii, doritori de aderare, lipsiţi de baza de masă, e posibil să înceapă a tuşi, a strănuta şi a lăcrima (ca de la o ceapă invizibilă), vocile lor stingându-se, încet-încet, până la a deveni o şoaptă  care cheamă vântul... Dar, viaţa merge înainte.

 

DAN LUPESCU

Craiova, 20 martie 2010

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com