Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Un șef de stat din Teleorman la New York

Grid Modorcea, SUA

 

Vin adesea aici, la locul de joacă pentru copii de pe First Avenue, colț cu 80 St. Stau pe o bancă, la soare, și privesc copiii și câinii cum se joacă. Acum am șansa să văd două negrișoare, pictate parcă de Ingres. Sunt îmbrăcate în culori țipătoare, cu părul numai codițe, așa cum poartă de obicei negri. Una e mai mărișoară și o ia tot timpul în brațe pe cea mică, o iubește, se poartă ca o mămică. Dar cea mică nu vrea, dă din mâini, din picioare, caută să fie independentă. Acestă dispută dintre ele, una luptă pentru acaparare, cealaltă pentru libertate, este privită de toți cei din Square, inclusiv de doicile lor, care stau pe băncile din jur și talk about”, adică turuie, vorbesc între ele, continuă ce au început ieri, alatăieri. La un moment dat, un bătrân imobilizat într-un cărucior rulant îmi face un semn cu mâna, să mă așez lângă el. Îmi arată banca din stânga lui, să înțeleg ce vrea. M-am dus. M-a apucat de mânecă și mi-a spus direct:

-         

            Eu sunt român! Și tu ești român, nu-i așa?!

-          De unde ați știut?

-          Am simțit. Am flerul meu.

-          Bravo! De unde aveți acest fler, de unde vă trageți?

-          Din Teleorman, dintr-un sat de lângă Alexandria.

-          Și ce căutați aici? De ce nu sunteți acolo, în sat?

-          Aș vrea, dar nu mă lasă fetele mele. Am două fete. Una stă aici, la două bloace mai încolo, iar alta locuiește în Queens. Și stau la fata asta mică.

-          Și cum vă descurcați?

-          Păi nu fac nimic. Stau. Nu vorbesc cu nimeni, fiindcă nu știu limba.

-          De când sunteți aici, la New York?

-          De 30 de ani.

-          Și cum, nu ați învățat nici un cuvânt?

-          Ba știu patru cuvinte, patru cifre... Five, eight...

-          De ce aceste cifre?

-          Fiindcă sunt parola de la card. Când mă duc la magazin, spun cifrele astea...

-          Deci fiica dvs vă trimite să faceți piața...

-          Acum, de când sunt în cărucior, nu. Dar înainte mă duceam la magazin și cumpăram una, alta.

-          Și nu plăteați cheș?

-          Nu, cu cardul. Spuneam cifele și fata de la casă îmi făcea pe aparat numărul...

-          Dar e periculos. Dacă vă reținea numărul de la card și vă trezeați cu cardul golit?

-          Nu s-a întâmplat niciodată. Aici nu sunt găinari ca în România...

 

Și deodată a început să-mi recite niște versuri:

 

Foaie verde de arin

Mi-a intrat în curte-un spin.

Mi-a furat și teleguța

Cu care mă dădeam huța...

Huța-huța, cu Lenuța...

-       

             Vrei să-ți mai spun?

-          Altădată. Acum mă grăbesc. Trebuie să mă duc la PUB-ul de pe Second Avenue, la Johnny Foxes, să văd finala la fotbal...  Nu vă interesează, nu vă uitați la televizor?

-          Mă uit, dar nu înțeleg nimic. Da-i bine că le dă fotbal, să învețe și ei ceva bun de la noi. Acum, unde e un loc de joacă, vezi cum pișpireii dau cu piciorul în minge. Au dat-o cu toți pe fotbal. E boală grea, dacă se molipsesc și americanii, să vezi atunci campionate! Mai bine fotbal decât să dea bazaconii. Și fiică-mea spune că-s numai prostii. Ea mută canalele, dar dau numai caraghioslâcuri…

-          OK. Mă bucur că v-am cunoscut… ne mai întâlnim aici, eu vin aproape zilnic, vin în pauza dintre meciuri.

-          Și și eu vin, zice. Dar mai stai. N-am cunoscut aici niciodată un român… Cum te cheamă?

-          Mitică, zic.

-          O, ce frumos! Ce nume de român... de la Dumitru...

-          Dar pe dvs?

-          Alexandru, Sandu, cum îmi zic ai mei… Vorbesc doar cu fata mea, care mă aduce aici… Mă mai aduce și un nepot, băiatul celeilalte fete, vine din Queens și mă scoate la plimbare în sicriu’ ăsta....

Și bate cu palma în căruciorul în care stă.

-          Dar fata la care stați, nu are copii?

-          Nu. A fost de două ori căsătorită și acum e iar liberă, dar a ieșit la pensie, e pensionară…

-          Pensionară?! Dar dumneata câți ani ai?

-          84!

-          Nu se poate! Arătați minunat, eu vă dădeam 60 de ani!

-          De, dacă de 30 de ani nu fac nimic, n-am nici o grijă, nici o durere de cap, nimic. Doar atât că mă gândesc la grădina mea din Teleorman, că e părăsită, ce s-o fi ales de ea?… Mai am casa, dar nu stă nimeni acolo… o vede un vecin, de când mi-a murit nevasta…

      Bubicuță, bunicuță,

            Ai plecat și mătăluță.

      Te-ai dus la țintirim

            M-ai lăsat singur, hain…

-          Dar de ce nu vă întoarceți acasă?

-          Da, aș vrea să mor în bătătura mea, dar nu mă lasă fata asta, mă ține aici cu sila, în asfaltul ăsta, printre zgârie-nori… ce caut eu aici?

M-am uitat la ceasul mare, cât un fund de căldare, din Square. Era aproape cinci.

-          Aoleu, nea Sandule, nu mai pot să stau, am plecat...

-          Mai stai o țâră că trebuie să vină și fata să mă ia. S-o cunoști și pe ea…

Nu termină vorba că se apropie de noi o doamnă dolofană, o țărancă din Teleorman, dar cu aspect de americancă, albă și îmbujorată la față, ca boieroaicele din Ardeal.

-          Se vede că sunteți americancă, zic, după față. Mâncați numai rarități, numai produse organice.

-          Așa e. Cu atâta ne-am ales și noi din America.

-          Adică cu viață lungă. Păi tatăl dvs are 84 de ani și arată ca de 60…

-          Da, dar stau in sicriu’ ăsta, zice Sandu, din cauza șoldului, am căzut și nu mă mai pot ține pe picioare...

-          Cum l-ați adus aici, de ce nu l-ați lăsat la casa părintească?

-          Ce să facă acolo? Să-l mănânce câinii? Stă aici cu mine, îmi ține de urât...

-          Dar aveți atâtea de făcut... Nu vă simți bine aici?

-          Păi aici se simt mai bine și șoarecii, zice Sandu. N-ai văzut filmu’ ăla, ce-au făcut șoarecii la Moscova? Erau deranjați de revoluțiile pe care le tot făceau rușii și atunci s-au hotărât să vină în America, fiindcă au auzit că aici animalele trăiesc mai bine decât oamenii… uite la câinii ăștia, la vrăbii, la porumbei, la veverițe, nimeni nu le face un rău, toată ziulica oamenii au grijă de ele, nu-I om să nu le aducă ceva de mâncare… Și eu când vin aici, le aduc, iau o bucată de pâine și le dau, o fărâmițez, uite-așa, și porumbeii vin și-mi mănâncă din palmă…

            Pui, pui, pui, Ileano, pui

            Vin în șură să ți-o pui…

-          Lasă, tată, că dumnealui e grăbit, n-are timp de poveștile matale…

-          Cum ați ajuns în America?

-          Păi cu primul meu soț, era și el din Teleorman și a cerut plecare…

-          Era pe vremea lui Ceaușescu. Cum ați reușit?

-          Ei, bărbatul meu s-a descurcat. A spus că cere azil politic la americani, dacă nu-l lasă să plece de bună voie… Am plecat. Am venit aici și ne-am pus slugi la americani. Am muncit de ne-am spetit. Apoi când el a plecat cu alta în Detroit, de unde era ea, am rămas singură. Era în 1986. Atunci l-am adus pe tata. I-am făcut chemare, a venit și n-a mai plecat.

-          Și v-ați recăsătorit…

-          Da, cu un buldog, cu unul pătrat, un mexican, o nenorocire, n-am trăit nici un an cu el… adio, de atunci sunt logodită cu televizorul, dar în ultima vreme e așa de rău că mă despart și de el…

-          De ce?

-          Nu-mi mai place. Numai bazaconii.

-          De când n-ați mai fost în România?

-          Ăhă, am uitat. Nu mai știu nimic de România. Ca și americanii, nu mai știu unde este. Întreb și eu, unde o fi Bucharest, în Buda sau în Pesth?

-          Da, așa e când trăiești numai pentru tine. Țara ta e acolo unde te simți bine. Nu-ți pasă de restul. Dar cineva trebuie să facă și pentru țară ceva, nu credeți? Sau o lăsăm să moară?!

N-a mai zis nimic. Se uita la mine cu ochișorii ei sticloși ca de pisică. Și-i rotea și zâmbea vag. Apoi și-a amintit…

-          Am fost în România acum nu știu câți ani, să văd de casa lui tata. Așa e și acolo, pe orice canal dai, numai prostii. Aici nici pe CNN nu mai dau ceva serios. Mi-e dor să aflu și eu ce fac americanii, cum stau cu economia, să aflu cum merge agricultura, ce probleme au… cum era la noi, pe vrema lui Ceaușescu, televiziune adevărată, aflai tot ce voiai să știi despre economia țării… Dar aici totul se face în secret…

-          Dar ce, ați vrea să aflați ce se vorbește după perdele, ce-și spun în Salonul Oval Obama cu John Kerry? Așa cum la noi… Dacă Băsescu are o întâlnire cu Ponta, înregistrează ce vorbesc și dă banda pe televizor… Nu se poate! E șantaj securistic, reflex de turnător, deprins la școala de marinel pe care a absolvit-o. Bătaie de joc, care compromite ideea de șef de stat!

Și deodată mă întrerupe Sandu așa:

     

       Dacă aș fi eu șef de stat

      Aș face din Românica mat.

      Șah mat pe la abator

      Să nu mai rămân-un chior!

 

Sandu are capacitatea asta să inventeze din orice o poezioară. În singurătatea lui, a ajuns la o compensație, un fel de limbariță, mereu compune, poate să înșire în neștire, cum îmi spune fiica lui, versuri dintr-astea copilărești.

 

-     Tata e poet de râme, zice ea și râde. Râde și Sandu, râd și eu, apoi am terminat ce aveam de spus:

-     Divulgând astfel de întâlniri, șeful nostru de stat anulează orice intimitate, orice proiect, care are nevoie de liniște, de timp, să dospească. Nu faci public orice vis! Nimeni, de acum încolo, nu mai poate fi sincer cu președintele, fiindcă îi este teamă că e înregistrat și divulgat! O țară se conduce prin secrete. Există o discreție a convorbirilor. La noi, tot românul e prim-ministru, se pricepe la toate și trebuie să afle ce se discută în culise. Așa înțeleg politica ai noștri, să divulge tot. Ei cred că asta e democrație. Demagogie chioară, să te bați cu pumnul în piept, să spui că nu ai secrete față de popor! E o cale greșită pe care au apucat-o la noi politicienii. Nu ai secrete, nu ești bun de conducător, fiindcă politica adevărată e pe baza de omertŕ, nu se divulgă tot ce se pune la cale. Există o diplomație a comunicărilor. De aceea, la noi, toate merg cu roatele în sus, fiindcă nu există un scut al faptelor mari. Numai fapte mărunte, numai bârfe, numai vânătoare de trei lalele, numai pârâciuni, se toarnă unii pe alții în neștire, asta nu e politică, e mahala! 

 

Am plecat. Am alegat să nu scap începutul meciului, al finalei. I-am lăsat pe cei doi români, tata și fiica, în anonimatul lor binecuvântat.

 

Grid Modorcea

Corespondenţă de la New York

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)