Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

Universul concentraționar din România ca intolerabila toleranță

 

Interviu cu Ruxandra Cesereanu

 

Tudor Petcu

 

1.) Inainte de a discuta pe marginea subiectului propus, v-as ruga sa vorbiti despre activitatea dvs. literara, intrucat, dupa cum bine este cunoscut, dvs. sunteti poeta, prozatoare si eseista cu o foarte bogata activitate. V-as ruga de asemenea sa faceti referire si la stilul sau mai bine zis curentul literar ce va reprezinta cel mai bine in special in activitatea dvs. literara.

 

Ruxandra Cesereanu: Am fost întrebată nu de mult dacă sunt o personalitate multiplă. Și am râs. Mă consider întâi de toate a fi poetă, apoi prozatoare, apoi eseistă. Vocile mele nu se suprapun, ci sunt distincte. Şi aș dori să fie acceptate toate, fără să fiu parţializată ori fărâmiţată. Scriitura mea este arborescentă şi jungloidă, aşa încât să o descurce cine poate. Ca poetă am pledat pentru autenticitatea şi febrilitatea maximă la nivel de simţire (poezia mea alternează între neoexpresionism și postsuprarealism). Ca prozatoare am mizat și mizez enorm pe plăcerea de a povesti, pe gurmenzia narativă, pe papilele gustative epico-epicuireice. Ca eseistă mă consider o analistă a mentalităţilor (atunci când scriu despre suferința din închisori și lagăre – a se vedea Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească). Dar sunt și o eseistă care are plăceri de gurmet în a testa și analiza romanul contemporan străin (a se vedea cartea mea Biblioteca stranie). Poezie şi proză voi scrie cât voi trăi, fiindcă ambele sunt deja în sângele meu și fac parte din carnea mea.

 

2.) Dat fiind faptul ca poezia este una din trasaturile dvs. definitorii, as dori sa va intreb cum va raportati exact la stilurile poetice contemporane? Considerati ca o data cu evolutia postmodernismului poezia contemporana a intrat intr-o era a desacralizarii, a deconstructii unei arhitectonici a spiritului? Dar proza?

 

R. C.: Aș spune mai întîi că scriitorii sunt făpturi care mizează pe împărtăşanie. Scriitorii pot să scrie pentru ei înşişi, dar ei scriu mai ales pentru ceilalţi. Ca să îi vindece, să îi mângâie şi să-i înminuneze pe ceilalţi. Sau ca să limpezească vremurile şi lucrurile în această lume. Scriitorii sunt niște terapeuți (sau încearcă să fie). Prin poezia mea, am încercat acest lucru: să scriu despre nevroze și neliniști, să le descarc și, poate, să îi descarc și pe alții de astfel de anxietăți. Cărțile mele cele mai violente de poezie sunt Oceanul Schizoidian și Coma. Dar alături de ele, am scris și publicat și cărți despre dragoste și decadență ori despre dragoste și izbăvire (de pildă Veneția cu vene violete și Kore-Persefona). Am fost interesată și de experimente poetice extreme (a se vedea Submarinul iertat - scris împreună cu Andrei Codrescu - și Ținutul Celălalt - scris împreună cu Marius Conkan). În proză, sunt o autoare de autoficțiuni (romanul meu emblematic, în acest sens, este Tricephalos), dar și de narațiuni fantastice (a se vedea volumul de povestiri Nebulon și mai ales romanul Angelus). Pregătesc, însă, o surpriză epică, întrucât actualmente lucrez la un roman-frescă despre comunismul și postcomunismul românesc! Poezia mea nu este postmodernă decât arareori (în experimentele extreme), în schimb proza mea este îndeajuns de postmodernă, cred. Nu mă raportez, însă, la postmodernism, neapărat, din perspectiva desacralizării…

 

3.) Sa ne concentram acum asupra unui subiect delicat si emotionant. Ma refer la universul concentrationar din Romania comunista caruia dvs. i-ati acordat o atentie deosebita si pe care l-ati supus unor analize subtile. Sunteti de acord cu faptul ca in cazul inchisorilor comuniste din Romania, ca de altfel in cazul tuturor episoadelor funeste din istoria umanitatii, putem vorbi de o logica a suferintei menita sa contribuie la o constiinta colectiva ulterioara mai responsabila din punct de vedere moral?

 

R. C.: Nu prea accept formula de logică a suferinței! Înăuntrul meu se găsește o făptură care repudiază ideea că suferința (injustă, abuzivă) are o logică. Firește, dacă aș fi făcut închisoare politică și aș fi fost deținut de conștiință – poate lucrurile ar sta altfel. Dar, ca analist al mentalităților și cercetător al suferinței celor care au trecut prin Gulagul românesc – pentru mine nu există vreo logică a suferinței. Cel puțin nu la nivel convențional, oficial, politico-social. Că diferiți foști deținuți politici vorbesc despre suferința lor concentraționară ca având un rost lăuntric revelatoriu – este cu totul altceva. Steinhardt își numește jurnalul rememorării detenției ca fiind al fericirii (iar formula cu pricina a făcut carieră); un alt fost deținut politic vorbește, la rândul lui, despre un abis luminat! Sunt de acord, însă, cu faptul că, în urma experienței concentraționare filtrate moral, conștiința colectivă devine, vrând-nevrând, responsabilă etic.

 

4.) Cand discutam despre perioada concentrationara din Romania comunista, nu putem face abstractie de ceea ce s-a numit nu doar experimentul, ci si fenomenul Pitesti. Atata vreme cat ne raportam la fenomenul Pitesti, intelegem clar ce insemnat si cum a fost permisa intolerabila toleranta, dar parca intelegem de asemenea si dimensiunea metafizica a perversiunii. Chiar si Alexandr Soljenitin la un moment dat catalogheaza fenomenul Pitesti drept cea mai mare barbarie a lumii contemporane, insa pe de alta parte, consider ca un asemenea capitol istoric depaseste statutul de barbarie. Daca depaseste intr-adevar acest statut amintit, putem sa vorbim despre fenomenul Pitesti ca despre un test al rezistentei morale la care au fost supusi detinutii, in special aceia care nu incetat vreodata a glasui puternic pentru Dumnezeu?

 

R. C.: Despre fenomenul Pitești au scris cărți percutante atât aceia care nu au trecut și nu au cunoscut experiența atroce ca atare (de la Virgil Ierunca la Alin Mureșan, de pildă), cât și mărturisitori direcți (Dumitru G. Bordeianu, Ștefan I. Ioan Davidescu, Constantin Dumitrescu și mulți alții). Paul Goma a filtrat literar experimentul de la Pitești într-un roman sumbru, numit chiar Patimile după Pitești. Despre acest experiment nu am lucruri noi de spus, așa încât o să rezum opinia pe care am expus-o deja în cartea mea de mentalitate despre Gulagul românesc. Este vorba despre un fenomen aberant, ce se pretează psihanalizării, după opinia a destui analiști (H. R. Patapievici, Vasile Dem Zamfirescu, și Alina Mungiu, de pildă). H.-R. Patapievici (în Cerul văzut prin lentilă) comentează acid astfel: "Abia cînd privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţional este cu adevărat pusă". Patapievici (în Politice) vede în fenomenul Piteşti un experiment de "inginerie socială", pe care îl proiectează, extinzîndu-l în timp, la scară naţională: "Fenomenul Piteşti nu a încetat în 1952, el a continuat prin mijloace sociale, nu penitenciar-sadice, pînă după 1989. Ceea ce numim azi «poporul român» este rezultatul experimentului Piteşti aplicat întregii Românii de după 1946. Acest experiment de inginerie socială, din nefericire a reuşit. Nu Stalin & Caragiale sînt tutelarii, ci Ţurcanu & Nicolski". Virgil Ierunca (Fenomenul Pitești) vede în  Eugen Ţurcanu (liderul reeducării în închisorile Pitești și Gherla) un Verhovenski dus dincolo de limita răului şi un al doilea marchiz de Sade. Alţi memorialişti văd în Țurcanu un doctor Mengele românesc. Să nu uităm că infernul reeducării de la Piteşti a sfidat mai cu seamă dimensiunea transcendentală, egalînd judecata umană cu cea a lui Dumnezeu. Psihologul Adrian Neculau consideră că închisoarea Piteşti a fost un "laborator experimental de psihologie aplicată, organizată după criterii ştiinţifice"; iar tema experimentului a fost "transformarea omului în contrariul său" – sunt întru totul de acord cu această definiție care nu contenește să mă bulverseze, psihologic și sufletește. La Pitești, până și credincioșii cei mai fervenți au ajuns, uneori, că nu au mai fost apți să facă nici măcar cruci în gură, cu limba, întrucât se simțeau blestemați, tarați, avortați …

 

5.) Comunismul a umplut cerul de sfinti, dupa cum frumos se exprima parintele Arsenie Papacioc. A umplut intr-adevar cerul de sfinti, referindu-ne la cei care prin martirajul lor au invins intolerabila toleranta din inchisorile comuniste, dezvaluind frumusetea ascunsa dar si abandonata a vietii. Cum va raportati la acest martiraj romanesc si care sunt principalele caze ce au permis ca el sa nu fie suficient de cunoscut in zilele noastre?

 

R.C.: Prin închisorile şi lagărele comuniste din România au trecut destui preoţi, călugări, ierarhi aparţinând tuturor cultelor, mulţi dintre aceştia fiind supranumiţi "sfinţii închisorilor" tocmai pentru comportamentul lor impecabil din punct de vedere moral, uman, nu în ultimul rând religios. În mod aparte persecutaţi au fost greco-catolicii şi romano-catolicii. Dar ortodocşii nu au fost nici ei scutiţi de marca Gulagului românesc, sute ori poate chiar mii de preoţi şi călugări ortodocși găsindu-şi sfârşitul în detenţie sau supravieţuind necicatrizaţi în urma acesteia. Au existat chiar mişcări monahale şi spirituale anticomuniste din rândul ortodoxiei, ca să le amintesc doar pe cele mai mediatizate (în postcomunism) dintre ele: mişcarea Rugul Aprins şi mişcarea de la mănăstirea Vladimireşti (chiar dacă aceasta din urmă a fost boicotată chiar de BOR). "Sfinți ai închisorilor" au fost și destui deținuți fără coloratură clericală, religioasă – au fost "sfinți" exclusiv prin comportamentul lor dăruitor, generos, sacrificial, în unele cazuri. În general, cei care au scris despre Gulagul românesc s-au oprit și asupra acestei nuanțe de martiraj și, în anumite cazuri, chiar a funcționat o mediatizare amplă legată de acest subiect. Așa încât chestiunea care se pune este cum a reacționat publicul cititor sau auditoriul și de ce acest martiraj este, adesea, trecut cu vederea sau minimalizat. Nu am un răspuns limpede. Poate că o parte din poporul român nu are ochi să vadă și urechi să audă... sau poate e o chestiune (un defect) legată de memorie, de memoria ororii!

 

6.) Reeducarea si tortura au fost coordonatele de principiu ale universului concentrationar din Romania comunista, de aceea sintagma intolerabila toleranta este probabil cea mai potrivita. Tocmai reeducarea si tortura ne atrag atentia cu privire la importanta si obligatia inviolabilitatii demnitatii umane. In acest sens, v-as intreba care ar fi cea mai adecvata maniera de a surprinde dimensiunea etica a reeducarii si torturii la care s-a facut referire?

 

R.C.: Este pentru întâia dată că aud și reacționez la această sintagmă pe care o menționați aici și acum: intolerabila toleranță! S-ar putea să fie mai degrabă un joc de cuvinte care sună provocator, fără să conțină neapărat un sens major sau definitoriu. Există deja arhicunoscuta sintagmă a lui Hannah Arendt de banalitate a răului – de ce să mai căutam și alte formule, când aceasta se potrivește ca o mănușă pentru universul concentraționar  din secolul XX (indiferent de ideologia care îl animă)? Nu există nicio dimensiune etică în tortură și reeducare, ci doar oroare și abominabil în absolut.

 

7.) Inchisorile comuniste din Romania, mai ales cele de la Pitesti, Aiud sau Gherla, i-au ajutat pe foarte multi detinuti, sa-si cultive, dupa cum ei insisi au marturisit, virtuti inaltatoare. Intr-un fel, cele petrecute in temnitele pe care le amintim, au avut rolul de a face din nou posibila nasterea Binelui din Rau, asemenea Universului din Haos. Considerati ca este hazardat daca am lua in considerare chiar ideea de purificare a conditiei umane in scopul dobandirii recunoasterii adevarului sublim, in masura in care ne raportam la victimele intolerabilei tolerante a universului concentrationar romanesc?

 

R.C. Nu știu ce să vă răspund cu exactitate. Întrebarea dumneavoastră pare să fie mai degrabă adresată unui posibil teolog sau unui înțelept (iar eu nu sunt așa ceva). Tot ce știu (în urma multelor lecturi pe care le-am făcut asupra mărturiilor de detenție din perioada comunistă) este că destui deținuți politici au izbutit să se mântuie lăuntric, în închisori și lagăre, datorită unei înălțări spirituale și datorită unor revelații survenite acolo. Acești oameni au fost norocoși, întrucât au avut energia interioară necesară să poată supraviețui în infern într-un chip iluminat. Dar pe lângă ei există destui alții care au căzut în beznă și hău și nu au mai putut niciodată să se ridice și să reînvie. Așa încât lucrurile sunt împărțite (ca întotdeauna în viață și în lume).

 

Tudor Petcu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)