HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

Cu sentimentul uşurării şi a scopului împlinit, m-am întors acasă

Ultimul interviu acordat de scriitorul Victor Frunza

(n. 8 iunie 1935 – d. 27 iulie 2007, Aarhus, Danemarca)

 

Gabriel Argeşeanu

 

Pentru cei care vă cunoşteau, un moment de stupefacţie a fost atunci când Victor Frunză, cel liniştit, a devenit Victor Frunză, care a vrut să-i dea lui Ceauşescu o lecţie. Ce a declanşat o astfel de reacţie?

 

Pot să te întreb şi eu, de unde ştiai că eram un tip liniştit?

 

Aţi afirmat acest lucru într-o discuţie particulară avută la sediul editurii dumneavoastră din Bucureşti.

 

Într-adevăr, aşa este. Eram un liniştit în exterior, dar frământat şi chinuit de toate întrebările ce şi le punea societatea românească din anii '70 şi '80. Nu cea de la suprafaţă, cu hăulitele şi scandările de şedinţă, ci acea lume din interiorul fiecăruia, când rămâneai cu tine însuţi şi-ţi puneai întrebări. Ca urmare a acestor întrebări, cel din interior s-a decis să-l domine pe cel din exterior şi să se exprime clar şi deschis, pentru a încheia definitiv cu dedublarea personalităţii. Prin această fază au trecut mulţi intelectuali, care astăzi sunt la vedere, hotărându-se abia în 1989, odată cu Revoluţia, să spună adevărul şi să-l recunoască.

 

Să revenim la momentul care a declanşat mânia dictatorului, domnule Victor Frunză.

 

Cei mai mulţi au ales libertatea prin plecarea în exil, în sensul că se decideau şi plecau. Eu am început prin acea critică violentă la adresa dictaturii personale a lui Ceauşescu şi, implicit, a lipsei de drepturi şi libertăţi ale omului. Bineînţeles că această critică a fost urmată de o violentă represiune individuală exercitată de Securitate, la comanda dictatorilor. A sosit acea clipă când a trebuit să aleg între puşcărie şi a fi de acord cu sugestiile repetate şi cu presiunea de a pleca. Mi-au ales şi ţara, Danemarca, eu gândind să plec în Franţa.

 

«Prin acea critică violentă la adresa dictaturii personale a lui Ceauşescu … » . Mai exact, ce s-a întâmplat?

 

Din literatura pe care ai consultat-o înaintea acestui interviu, ai văzut că am redactat o scrisoare în care criticam anumite realităţi din ţară şi cultul personalităţii. Cum nu am avut posibilitatea să o înmânez unor ziarişti occidentali aflaţi la Bucureşti, se spunea că unii îi puteau contacta, m-am decis să plec afară. Fiind profesor la Facultatea de Ziaristică, mi-a fost uşor să obţin viză. Odată ajuns în Occident, m-am adresat Agenţiei Reuters (1974), care m-a primit foarte bine, şi textul a fost publicat în toată lumea. Cu sentimentul uşurării şi al scopului împlinit, m-am întors acasă.

 

Nu la mult timp după această bravadă relatată şi reluată de radiourile Europa Liberă şi Vocea Americii, a trebuit să părăsiţi ţara pentru a nu fi arestat. Ce a însemnat exilul pentru Victor Frunză?

 

Ca a însemnat exilul? Întâi a însemnat un beneficiu, adică posibilitatea de a mă exprima liber şi de a mă adresa celor care puteau să mă asculte. În alt sens, exilul a fost o viaţă foarte frământată, plină de greutăţi şi dificultăţi, pentru că, trebuie să-ţi spun, un om care soseşte pentru prima dată în Vest trebuie să se adapteze noilor realităţi.

 

A fost Danemarca  a doua ţară sau o prelungire a României?

 

Prin forţa împrejurărilor a devenit o a doua ţară, pentru că am jumătate de reşedinţă acolo. Este o ţară care merită cunoscută şi care m-a primit, oblojindu-mi rănile cum ţara mea nu a făcut-o când m-am întors.

 

În volumul "Cât mai poate trăi un cadavru politic" aveţi un motto în care reproduceţi un graffiti întâlnit pe un zid la Paris: "Singura soluţie revoluţia, singura revoluţie soluţia". Credeaţi pe atunci în revoluţia română?

 

Interesantă observaţia ta. Articolul datează din 1982 şi trebuie să recunosc că nu eram atât de perspicace. Atunci nu se vedea „luminiţa de la capătul tunelului”. Eram disperaţi cu toţii. Aceasta era starea generală. Când am scris "Osanaliada" nu vedeam că ar urma o revoluţie, însă am ştiut, şi am scris într-un text care a dat titlul cărţii ( "Cât mai poate trăi un cadavru politic?"), scris în august dar datat noiembrie 1989, spunând că în mod normal dictatura nu trebuie să mai apuce Anul Nou.

 

Premoniţie sau nu, dar s-a adeverit. Ce a însemnat colaborarea la ziarul "Curentul"?

"Curentul" a fost un ziar care a apărut înainte de război, editat de marele gazetar Pamfil Şeicaru, despre care s-au scris numai lucruri urâte. Şeicaru a plecat din ţară în 1944, cu puţin înainte de 23 august. Trecând peste decenii, în 1978, Pamfil Şeicaru a început să reediteze ziarul lui de succes, dar era la o vârstă înaintată astfel că l-a încredinţat lui Vasile C. Dumitrescu, care m-a invitat să devin colaborator. Vasile C. Dumitrescu mi-a fost poate cel mai bun prieten din exil, un om de care mă apropia o unitate a ideilor, despărţindu-mă doar vârsta, în sensul că făcea parte din generaţia mai mare ca mine cu două decenii. Vasile C. Dumitrescu a editat "Curentul" şi după moartea lui Pamfil Şeicaru, continuând în acelaşi stil de nostalgie a epocii antonesciene, dar şi cu unele nuanţe anticomuniste. Prin colaborarea mea la "Curentul" am dat o direcţie anticeauşistă şi anticomunistă, celelalte păstrându-se doar în subsidiar. Datorită acestei orientări, Securitatea nu mi-a iertat-o nici mie nici, lui Vasile C. Dumitrescu, căruia ulterior i-au intentat un proces printr-un trimis din ţară.

 

Câţi astfel de oameni au mai trecut prin biografia dumneavoastră?

 

Oameni de calitatea lui Vasile C, Dumitrescu nu am prea întâlnit. El este autorul cărţii "O istorie a exilului românesc", pe care am compus-o din arhiva pe care mi-a lăsat-o. Un om despre care scriitoarea Mariana Şora a spus un lucru foarte interesant, şi anume că Dumitrescu face parte din categoria acelor fiinţe sau specii pe cale de dispariţie. Adică un om pur, un gânditor, fără să păstreze nimic pentru el. Astăzi ştii că majoritatea vor să acumuleze pentru ei, în special foloase materiale. Vasile C. Dumitrescu a fost toată viaţa un om sărac, iar când a editat "Curentul", acela din exil nu cel care apare azi, el a plătit din buzunar.

 

A fost Ceauşescu victima propriei sale inconştienţe?

 

Este un fenomen negativ foarte interesant. Ceauşescu era ca un robot bine programat. Dezastrele prin care a trecut ţara, sub luminoasa lui conducere, la un moment dat le realizau şi cuplul Ceauşescu, căutând soluţii. Dar din cinci soluţii ei alegeau pe a şasea, adică pe cea mai proastă. Cei care au nostalgia acelei epoci sunt inconştienţi, pentru că nu îşi dau seama că mergeam spre ieşirea din istorie, spre o pierzanie totală. Nu pot spune că astăzi este bine, dar nu se poate spune că nu avem ieşire.

 

De unde această "lehamite" actuală?

 

După 1990, am schimbat exilul cu un fenomen absurd. Adică marginalizarea, punerea sub obroc, tăcerea, falsificarea, minimalizarea, cenzurarea, în orice caz acoperirea sub un vraf de tăcere a ceea ce am făcut. "Lehamitea" este cartea scrisă prin trăirile, prin experienţa, prin tot ceea ce am comis ca documente, memorii, în perioada dintre 1990 şi 1998, data apariţiei. Sunt lucruri fenomenale petrecute în această carte, la care eu nu am fost martorul ci obiectul întâmplărilor.

 

Astfel de întâmplări şi-ar fi găsit locul într-o piesă de teatru. De ce aţi renunţat la dramaturgie?

Dramaturgul din mine şi-a încheiat cariera, deoarece unica piesă importantă pe care am scris-o, după ce a trecut prin atenţia mai multor regizori, nu s-a finalizat. Piesa se numea "O mare gară nouă".

 

Şi totuşi, ştiu că s-a jucat?

 

Da, dar "Alergătorul de la Marathon" este piesa originală, scrisă în trei acte.

 

Aţi reuşit să duceţi la bun sfârşit o serie de proiecte pe care le „dospeaţi” cam de multişor.


Ai dreptate. Mi-am uşurat sufletul prin această "Lehamitea", şi prin ediţie a treia a "Istoriei comunismului în România". Aveam o datorie faţă de publicul românesc pentru a da o ediţie finală şi finisată, precum şi prin cartea care reflectă viaţa în exil a lui Pamfil Şeicaru (“Destinul unui condamnat la moarte. Pamfil Şeicaru”). Însă mai am un proiect la care lucrez în paralel, o nebunie copilărească, traduc pe Andersen din original, din limba daneză. Vreau să-l traduc integral, în ceea ce priveşte poveştile, ce vor fi cuprinse în 12 volume.

Există vreun loc în această ţară care să semene cu Danemarca?

 

Cred că ştiu ce vrei să-ţi răspund. Ei bine, venind spre Roşiorii de Vede am fost fericit să văd câmpurile de rapiţă înflorite şi mi-am amintit de Danemarca. Acolo sunt nişte câmpuri superbe de rapiţă, în mijlocul cărora se învârt centralele eoliene.

 

Gabriel Argeşeanu

 

Scurtă prezentare biobibliografică:

 

Victor Frunză s-a născut pe 8 iunie 1935, în comuna Dumitreşti, pe atunci jud. Râmnicu-Sarat, decedând la Aarhau (Danemarca), pe 27 iulie 2007. Urmează Facultatea de Ziaristică din Bucureşti (1952-1953) şi Facultatea de Ziaristică a Universităţii "Lomonosov" din Moscova (1958). Lucrează ca redactor şi realizator de emisiuni culturale la Radiodifuziunea Română (1958-1978), apoi la Televiziunea Română (1968-1971). devine apoi profesor de jurnalism audio vizual la Facultatea de Ziaristică (în cadrul Academiei "Ştefan Gheorghiu", Bucureşti). Este disident anticomunist. Anchetat şi expulzat din ţară în 1980, se stabileşte, împreuna cu soţia si fiul său, în Danemarca, unde publică lucrări politice ş istorice, între care eseurile consacrate drepturilor şi libertăţilor omului (“Pentru drepturile omului in România”, Danemarca, 1982) şi o amplă lucrare istorică consacrată comunismului românesc (“Istoria P.C.R.”, Danemarca, 1984). Înfiinţează Editura“Nord”, purtând din 1989 numele de “Victor Frunză – EVF” şi editează revista de studii asupra fenomenului politic romanesc “Alergătorul de la Marathon”.După 1989, revine în ţară, cu o ediţie jubiliară a poeziilor lui “Mihai Eminescu”. Este autorul unor volume de versuri (cum ar fi “Globul din stânga” - 1968), proza (“Privegheaţi lângă privighetori” – 1971), teatru (“O mare gară nouă” - 1974), istorie (“Istoria stalinismului în România” - 1990, “Istoria comunismului in România” - 2000), memorialistică – jurnal (“Destinul unui condamnat la moarte, Pamfil Şeicaru” , EVF, 2001). 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com